ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3823/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea la 24 septembrie 2009, reclamantul T.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 euro la cursul din ziua efectuării plății, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de tatăl său, T.S., prin condamnarea și executarea integrală a pedepsei de 2 ani închisoare pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale și la plata sumei de 200.000 euro la cursul din ziua efectuării plății, cu titlu de daune pentru propriul prejudiciu suferit ca urmare a condamnării tatălui său.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin sentința penală nr. 186/1950 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța în Dosarul nr. 274/1950, tatăl său, T.S. a fost condamnat la 2 ani închisoare corecțională, pe parcursul executării acestei pedepse soția și cei trei copii fiind prigoniți, expuși disprețului public și lipsiți de mijloace de supraviețuire, în condițiile în care au fost evacuați pe timp de iarnă din propria locuință. Reclamantul a mai arătat că familia sa a fost urmărită de securitate până la căderea comunismului și, personal, a fost exclus din societate și expus disprețului colegilor și profesorilor care îi spuneau că este „bandit ca și tatăl său". A mai precizat că, după ieșirea din închisoare, tatăl său nu a mai reușit să se integreze în societate, găsindu-și cu greu un loc de muncă.

Prin sentința civilă nr. 2552 din 24 decembrie 2009, Tribunalul Tulcea a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâtul la plata sumei de 30.000 euro la cursul din ziua efectuării plății, sumă reprezentând prejudiciul moral suferit, respingând restul pretențiilor acestuia. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că cererea reclamantului îndeplinește cerințele art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 și a apreciat că situația de fapt dovedită dă dreptul acestuia la o reparare integrală a prejudiciului suferit. Statuând că prejudiciul moral nu poate fi echivalat prin acordarea unei sume de bani, instanța a considerat, însă, că este posibilă acordarea unei despăgubiri cu caracter compensatoriu pentru suferința îndurată de fostul condamnat și de familia acestuia pe perioada executării pedepsei și ulterior, la întoarcerea din detenție.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel ambele părți. În apelul său, reclamantul a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul cuantumului, apreciat ca fiind extrem de mic, al daunelor morale stabilite de instanță, arătând că trebuiau avute în vedere consecințele negative multiple și implicațiile pe toate planurile vieții sociale ale persoane vătămate, astfel încât să se dispună o „restitutio in integrum". În apelul său, pârâtul a susținut că, în mod greșit, prima instanță a constatat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care stabilesc obligația statului de a acorda despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al măsurii administrative, deoarece reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive de către stat a bunurilor și nici nu a probat dacă a obținut despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 65C din 31 martie 2010, a respins ambele apeluri ca nefondate. Prin considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că suma acordată cu titlu de daune morale are drept finalitate nu să repună victima într-o situație similară cu ce avută anterior, cât pe aceea de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

S-a considerat că suma de 30.000 euro stabilită pentru prejudiciul suferit de autorul reclamantului reprezintă o despăgubire echivalentă și echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a adoptat o poziție moderată prin sumele acordate cu titlu de daune morale (cauza Konolos - hotărârea din 07 februarie 2008, Cauza Canciovici contra României și Cauza Pantea contra României), apelul reclamantului sub aspectul reducerii nejustificate a despăgubirilor solicitate fiind apreciat ca fiind neîntemeiat. Cu privire la apelul pârâtului, s-a susținut că, deși printre temeiurile de drept care au justificat cererea reclamantului se regăsește și art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, obiectul cererii de chemare în judecată nu cuprinde o solicitare în legătură cu obligarea statului de a acorda despăgubiri pentru bunurile confiscate de la autorul reclamantului.

În această situație, s-a considerat că este neîntemeiată critica pârâtului în sensul nedovedirii despăgubirilor obținute în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 247/2005, o atare critică fiind formulată în legătură cu o situație de fapt care nu a făcut obiectul cererii și nici al dezlegărilor date de tribunal. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea, mandatată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (conform mandatului din 19 iulie 2010), criticând-o ca nelegală pentru acordarea unei sume nejustificate cu titlu de daune morale, raportat la O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a instituit un regim echitabil în acordarea despăgubirilor privind condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ținând seama de impactul semnificativ asupra bugetului de stat.

Cea de a doua critică formulată prin motivele de recurs a vizat neadministrarea probatoriului imperativ stipulat de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. În acest context, pârâtul-recurent a precizat că la stabilirea despăgubirilor s-a ținut cont doar de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, nu și de eventualele despăgubiri obținute în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 247/2005 pentru imobilele preluate abuziv. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile invocate de pârâtă, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cărora acestea li se circumscriu, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Critica formulată prin primul motiv de recurs a vizat nesocotirea dispozițiilor O.U.G.

nr. 62/2010, act normativ care a intrat în vigoare ulterior pronunțării deciziei recurate, respectiv datei de 31 martie 2010 și, prin urmare, nu putea fi aplicat. Mai mult, Curtea va reține că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010 s-a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009. Nici critica ce face obiectul celui de-al doilea motiv de recurs nu este întemeiată. Reclamantul-intimat a solicitat obligarea Statului Român la plata unor daune morale pentru condamnarea politică a tatălui său, T.S., invocând dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Într-adevăr, printre temeiurile de drept invocate în motivarea cererii introductive, reclamantul a menționat și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Obiectul cererii de chemare în judecată nu cuprinde, însă, nicio solicitare în legătură cu obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate de la autorul reclamantului. În aceste condiții, critica referitoare la nesolicitarea de relații în legătură cu eventualele despăgubiri obținute de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, vizând lipsa de rol activ a instanței, nu poate fi primită, întrucât este formulată în legătură cu o situație de fapt ce nu a făcut obiectul acțiunii și nici al dezlegărilor date în cauză.

Pentru toate aceste considerente, se va constata că recursul este nefondat și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea împotriva deciziei nr. 65/C din 31 martie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 10 mai 2011.