ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4952/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4952/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, întemeiată pe dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, reclamantul U.M. a chemat în

judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a

Finanțelor Publice Tulcea pentru ca în contradictoriu cu acesta, prin hotărârea

ce se va pronunța, pârâtul să fie obligat să-i plătească suma de 1.000.000 EURO

la cursul din ziua efectuării plății reprezentând prejudiciu moral suferit de

tatăl său, U.G., prin condamnarea la 15 ani de muncă silnică, 5 ani degradare

civilă pentru infracțiunea de crimă de uneltire contra ordinii sociale și

confiscarea totală a averii; obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 EURO

la cursul din ziua efectuării plății reprezentând prejudiciul moral suferit de

el prin condamnarea tatălui; plata despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare; plata cheltuielilor de

judecată.

Intervenientul N.S. a

formulat cerere de intervenție în interes propriu solicitând obligarea

pârâtului la plata sumei de 1.000.000 EURO la cursul efectuării plății,

reprezentând prejudiciul moral suferit de bunicul său U.G. prin condamnarea la

15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică pentru infracțiunea de crimă de

uneltire contra ordinii sociale și confiscarea totală a averii; obligarea

pârâtei la plata sumei de 500.000 EURO la cursul din ziua efectuării plății

reprezentând prejudiciul moral suferit de el și familia lui ca urmare a

arestării nedrepte a bunicului său.

Ulterior reclamantul

și intervenientul, prin apărător, au precizat că în ceea ce privește bunurile

confiscate urmează ca de acestea să se țină seama la stabilirea prejudiciului

moral.

Prin Sentința civilă

nr. 514 din 4 martie 2010, Tribunalul Tulcea a admis în parte cererea

principală și cererea de intervenție și a obligat pârâtul să plătească reclamantului

și intervenientului suma de 60.000 EURO sau echivalentul în lei, reprezentând

despăgubiri, respingând restul pretențiilor.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că, prin Sentința penală nr. 49 din

1961 a Tribunalului Miliar București numitul U.G. a fost condamnat la pedeapsa

de 15 ani de muncă silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea totală a

averii personale, pentru de crima de uneltire contra ordinii sociale, în baza

art. 209 pct. 1 C. pen.

Reclamantul U.M. este

fiul fostului condamnat U.G., iar intervenientul N.S. este nepotul de fiică al

fostului condamnat. U.G. a executat parte din pedeapsa aplicată din anul 1959

și până în 1964; în perioada în care acesta se afla în închisoare, familia

acestuia compusă din soție și 5 copii au avut mult de suferit, fiind inclusiv

marginalizați de către ceilalți membri ai comunității de frica eventualelor

represiuni.

S-a constatat că

reclamantul și intervenientul sunt persoane îndreptățite la acordarea daunelor

morale, în baza art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. La stabilirea

cuantumului despăgubirilor instanța de fond a arătat că a ținut seama și de

măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului

Lege nr. 118/1990 și al Ordonanței de Urgență nr. 214/1999.

Prin Decizia civilă

nr. 187C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familiei, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins apelul declarat

de reclamant și de intervenient, a fost admis apelul declarat de pârât, iar sentința

a fost schimbată în tot, în sensul respingerii cererilor.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că, lipsa temeiului legal ca urmare

a Deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, nu poate fi

apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, ori, în

speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul

general de asumare a răspunderii statului.

Reclamanții au

invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării

autorului lor, U.G., în perioada regimului totalitar comunist, conform

Sentinței penale nr. 49 din 27 iulie 1961 pronunțată de Tribunalul Militar

București, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la

abuzul săvârșit de Statul Român prin organele sale represive din acea vreme,

iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de

ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamanților.

Ori, nici la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin

O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al

compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel

exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.

1096/(1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii

moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu

caracter politic.

În egală măsură,

această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al

constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și

obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în

perioada comunistă, Statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea

persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de

altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în

condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu

caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate

abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi

compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare

pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le

acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate

(element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu

principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să

guverneze răspunderea civilă delictuală).

Împrejurarea că în perioada

arestării tatălui lor, reclamantul G.N. avea 1 an, iar intervenientul N.S. nu

era născut, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana

lor, măsura represivă luată asupra antecesorului lor, ca și consecințele în

plan social produse asupra familiei lor justificând recunoașterea morală de

către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009,

în forma în vigoare după înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind

neconstituționale), cât și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin

cadrul legislativ adoptat din anul 1990.

Pe de altă parte,

faptul că defunctul nu a beneficiat de despăgubiri în timpul vieții nu conferă

fiului și nepotului său calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se

poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale - după trecerea

la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

Curtea europeană a

reamintit constant că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din

Protocolul 1 la Convenție, decât în măsura în care deciziile pe care le

încriminează se raportează la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziții.

Noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât bunuri actuale, cât și valori

patrimoniale inclusiv creanțele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde

să aibă cel puțin „speranța legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de

proprietate (Cratzinger și Cratzingerova împotriva Republicii Cehe (nr. 39794/1998

fila 69, C.E.D.O. 2002-VII; cauza Athanasiu și Alții împotriva României

(cererile nr. 30767/2005 și nr. 33800/206; Decizia din 12 octombrie 2010;

pagina 134, 135, 137).

În cazul în care

interesul patrimonial în cauză este de natura unei creanțe, nu poate fi

interpretat ca „valoare patrimonială” decât numai în cazul în care are o bază

suficientă în dreptul intern. Curtea europeană a apreciat că transformarea

într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție a

interesului patrimonial se subordonează îndeplinirii de către partea interesată

a cerințelor legale, din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație

și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi (Cauza Atanasiu și Alții

împotriva României; pagina 142).

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamantul, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. Arată că, prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, s-a instituit speranța acordării unor daune, în favoarea

reclamanților, drept prevăzut și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

europeană a drepturilor omului. Acțiunea a fost promovată anterior publicării

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, iar prin admiterea apelului

declarat de pârât și respingerea acțiunii s-a încălcat principiul egalității în

fața legii, consacrat de art. 16 din Constituția României și s-a creat o

situație discriminatorie între persoane aflate în situații juridice similare.

Principiul

neretroactivității este consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României

și presupune că legea în vigoare la data inițierii demersului judiciar este

aplicabilă pe tot cursul procesului.

Au fost încălcate

art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 21 alin. (3) din Constituția

României, art. 10 a Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 14 alin.

(1) a Pactului Internațional al Drepturilor Politice și Civile ale

Cetățeanului.

Invocă Decizia nr.

186/1999 pronunțată de Curtea Constituțională cu referire la art. 20 din

Constituția României referitoare la prioritatea reglementărilor internaționale,

precum și Rezoluția nr. 1096 din 1996 ACPE.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Criticile formulate

de recurent aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză,

ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu

sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații

juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare,

cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera

că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care

să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care

instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de

reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie  2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 16 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantului si nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului

este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de

efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este

tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme

dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această

materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv,

acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră

definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de

cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a

drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În ceea ce privește

Rezoluțiile nr. 1096/1996 și 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a

Consiliului Europei, respectiv Rezoluția 40/34 a Adunării Generale a ONU din 29

noiembrie 1985, din analiza conținutul acestor documente internaționale, se

constată că acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru

statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în

conștiința comunității internaționale necesitatea condamnării ferme a

comunismului, atât ca doctrină, cât și ca regim politic, precum și de a inspira

statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor față

de victimele unui astfel regim de guvernare.

În plus, numai

tratatele, iar nu și actele organizațiilor internaționale, cum sunt Consiliul

Europei și Organizația Națiunilor Unite, sunt menționate de art. 11 și 20 din

Constituție și ca atare, chiar admițând că rezoluțiile în discuție ar avea

caracter normativ, ele fac parte din ordinea juridică internațională, în care

subiecte de drept nu sunt și cetățenii, iar nu din ordinea juridică internă,

nebucurându-se de aplicabilitate directă.

Pe de altă parte,

având în vedere că lipsirea de libertate invocată de reclamant a avut loc

anterior ratificării de către România a Convenției europene pentruaApărarea

drepturilor omului, respectiv 20 iunie 1994, art. 5 nu poate fi aplicat în

cauză ratione temporis.

Chiar dacă, cu

ignorarea considerentelor anterior expuse, s-ar aprecia că reclamantul avea o

speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, trebuie avut în

vedere faptul că această speranță legitimă este circumstanțiată de scopul

acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele

persecutate în perioada comunistă. Acesta reprezintă nu atât repararea

prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație

similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea

instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin

moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor

omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină

concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Această recunoaștere și condamnare pot fi realizate inclusiv prin stabilirea

unor măsuri simbolice.

Or, așa cum s-a

menționat și în cadrul deciziilor Curții Constituționale evocate, în domeniul

acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă, au existat reglementări paralele, și

anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr.

214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu

modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Curtea Constituțională a arătat astfel, că „analizând însă prevederile actelor

normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de

persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea

constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990

și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate”.

Așa cum s-a apreciat

de Curtea Constituțională, principiul de tehnică legislativă al evitării

paralelismelor, stabilește că în procesul de legiferare este interzisă

instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în

cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare,

fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză, s-a și

întâmplat, prin abrogarea ca urmare a declarării neconstituționalității, a

prevederilor incidente din Legea ulterioară, redundantă, Legea nr. 221/2009.

În consecință,

raportat la premisa existenței deja a unei reglementări instituite în același

scop, concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de

instanța de contencios constituțional, se constată că reclamantul a avut

posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară,

pe care de altfel, a și fructificat-o, beneficiind astfel, de realizarea

finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei

satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin

înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, conform

art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul U.M. împotriva Deciziei civile nr. 187C din 16 martie

2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familiei, litigii de

muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat de GGC - DG