ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5477/2010

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 707 din 19 noiembrie 2007, Tribunalul Brăila a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare imobiliară formulații de reclamantele L.G., C.E. și R.M.L. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, SC F. SA București, D.A., T.C., H.D., H.V., D.V. și D.F. și B.B.A. Pentru a se pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată formulată în anul 2004, intemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ., Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001, reclamantele au revendicat imobilul situat în București, str. R., respectiv apartamentele nr. 1, 3, 4, 5 și 6 și anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâții H.D., S.A.

și D.V., însă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 acțiunea în revendicare este inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele, iar prin decizia civilă nr. 166A din 22 septembrie 2008, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis apelul declarat, a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași Tribunal. Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Potrivit deciziei în interesul legii pronunțată în Dosarul nr. 60/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului speciali a generali sus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Corvenția are proprietate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduse atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În speță, instanța de fond a considerat ca acțiunea este în revendicare de drept comun este inadmisibilă după intrarea în vigoare a leș ii speciale, Legea nr. 10/2001. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că excluderea acțiunii în revendicare de sub competența sa, contravine dreptului de acces la justiție așa, cum este garantat de art. 6 din Convenția Europeană.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâta B.B.A. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. 1. Motivarea hotărârii atacate cu privire la admisibilitatea comparării titlurilor printr-o acțiune în revendicare de drept comun este în totală contradicție cu cel puțin două aspecte: a) principiul general de drept potrivit căruia legea specială prevalează față de cea generală (speciali a generali sus derogant) și b) decizia în interesul legii prorunțată în Dosarul nr. 60/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, menționată de hotărârea recurată.

Astfel, instanța de apel recunoaște că tocmai pentru o aplicare unitară a legii și pentru unitatea hotărârilor judecătorești a fost emisă decizia în interesul legii și, cu toate acestea, se contrazice mai departe prin admisibilitatea comparării titlurilor pe calea dreptului comun. De asemenea, instanța de apel, în motivarea hotărârii sale ace referire la faptul că, în situația în care există neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta Convenție are prioritate, această motivare fiind străină de natura pricinii. 2. În temeiul art 304 pct. 8 C. proc. civ.

se critică decizia pronunțații de instanța de apel, arătându-se că prima instanță nu a exclus acțiunea în revendicare ab initio, ci a arătat că la momentul intentării acestei acțiuni, ea devenise inadmisibilă pentru că exista o lege speciali în vigoare care reglementa chiar o modalitate de a se cere restituirea în natură prin intermediul unei acțiuni judecătorești, dar cu respect irea prevederilor legii speciale. Mai mult, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că însăși decizia in interesul legii stabilește prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului doar dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate. Or, recurenta este proprietar de bună-credință a bunului în litigiu.

3. Se susține nelegalitatea deciziei recurate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se că inadmisibilitatea acțiunii de drept comun de revendicare prin comparare de titluri atunci când există o lege specială nu contravine principiului accesului liber la justiție. Dreptul de acces liber la justiție este creat în materia restituirilor imobilelor preluate abuziv de stat prin însăși legea specială, Legea nr. 10/2001, prin posibilitatea legală de a contesta în justiție deciziile unităților deținătoare, însă apelantele au ignorat legea specială și au considerat că pot înainta direct o acțiune în revendicare. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: 1. Hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii pentru a determina admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Aplicarea principiului de drept potrivit căruia legea specială prevalează față de cea generală (speciali a generali sus derogant) și prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în cazul în care există neconcordanțe între legea specială și norma europeană se regăsesc în motivarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008, astfel încât invocarea lor în considerentele hotărârii recurate nu poate fi apreciată ca fiind contradictorie. 2. Hotărârea pronunțată de instanța de apel nu se bazează pe interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, pe schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al unui act juridic. Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Cazul de recurs menționat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanței cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părți și a cărui natură ori înțeles lămurit și vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanța de apel. Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit act juridic și de aceoa nici motivul de recurs bazat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit. Raportarea pe care instanța de apel o face la raționamentul unei decizii pronunțate de Curtea Europeană nu poate fi calificată ca fiind o interpretare a unui act juridic care, greșită fiind, să atragă incidența în cauză a prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. 3. Instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a deciziei nr. 33 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, decizie care, în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ. este obligatorie pentru instanțe.

Sesizată cu soluționarea recursului în interesul legii, prin acea dec zie, Înalta Curte a constatat că ceea ce instanțele de judecată au soluționat diferit atât în cazul acțiunilor în revendicare îndreptate împotriva statului, cât și al celor îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, este atât problema raportul dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, cât și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin decizia în interesul legii menționată, Înalta Curte a răspuns ambelor probleme cu care a fost sesizată și a stabilit prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală și a Convenției europene a drepturilor omului în raport cu legea specială, Legea nr. 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între normele europene și cele cuprinse în legea specială internă.

S-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit printr-o analiză în concret a fiecărei cauze dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant și că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Dreptuilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În cauză, prima instanță a aplicat decizia în interesul legii numai din perspectiva primei probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin acea hotărâre, ignorând, în mod nelegal, celelalte aspecte soluționate în judecarea recursului în interesul legii.

Or, câtă vreme în cauză reclamantele-apelante au susținut că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că respingerea cererii în temeiul excepției de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeași Convenție și că valorificarea dreptului lor de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă, invocând în acest sens jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul legii și a stabilit că reclamantelor trebuie să li se asigure accesul la justiție, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Prin urmare, față de dispozițiile art. 329 alin. (2) C. proc.

civ., souția pronunțată de Curtea de apel respectă dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 33/2007. În ceea ce privește susținerile formulate prin motivele de recurs vizând stabilitatea raporturilor juridice și calitatea recurentei de proprietar al bunului în litigiu, Înalta Curte reține următoarele: În considerentele aceleiași decizii în interesul legii se arată că în urma examinării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omuului se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Raportat la jurisprudența europeană, Înalta Curte a concluzionat că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

În ceea ce privește problema dacă prioritatea Convenției poate fi daă și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a stabilit că este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. Or, hotărârea recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe și reținând o corectă aplicare a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, obligă instanța de trimitere la analiza tuturor aspectelor invocate în susținerea valabilității titlurilor opuse de părți, cu respectarea dezlegărilor date prin decizia în interesul legii menționată.

În consecință, prin decizia pronunțată, instanța de apel nu a făcut decât să aplice principiile rezultate din jurisprudență Curții Europene stabilite în acele spețe în care se regăsesc premisele existente în cauza de față, precum și decizia în interesul legii nr. 33/2008, astfel încât motivele de recurs astfel cum au fost formulate sunt nefondate, urmând a fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.B.A. împotriva deciziei civile nr. 166A din 22 septembrie 2008 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2010.