ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2501/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 26 august 2008, reclamanta Academia Evanghelică Transilvania a solicitat anularea deciziei de impunere nr. 89043 din 10 februarie 2009 și a deciziei nr. 26 din 20 martie 2009 emisă de pârâta Direcția Fiscală Locală Sibiu a Municipiului Sibiu și exonerarea sa de plata sumei de 514.320,71, reprezentând impozit pe clădiri pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2009 și accesoriile aferente acest debit. î n motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că proprietarul tabular al imobilului este Parohia Evanghelică C.A. din Turnișor, conform evidențelor de carte funciară din C.F. 68145 Sibiu, și în consecință, această persoană datorează anual impozitul pe clădiri, în conformitate cu dispozițiile art. 249 alin. (1) C. fisc.

De asemenea, acesta a mai precizat că, în situația în care, prin absurd, ar accepta că este contribuabil pentru impozitul pe clădiri, se încadrează printre excepțiile stabilite de legiuitor de la această obligativitate, conform art. 250 alin. (4) C. fisc., întrucât imobilul este proprietatea Parohiei Evanghelice C.A. din Turnișor, cult recunoscut în România, clădirea este sediul Academiei Evanghelice Transilvania, asociație religioasă constituită conform legii de către Biserica v Evanghelică, și în clădire se desfășoară atât activități religioase care țin eminamente de cultul evanghelic propriu-zis (slujbe, ceremonii de înmormântare), cât și activități de învățământ cu specific religios.

Curtea de Apel Alba Iulia - secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 152/F/CA din 26 iunie 2009, a admis acțiunea, a anulat deciziile nr. 89.043 din 10 februarie 2009 și nr. 26 din 20 martie 2009 emise de Direcția Fiscală Locală Sibiu și a obligat direcția pârâtă să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 2800 lei. Instanța de fond a considerat că reclamanta nu datorează impozitul pe clădiri stabilit prin decizia de impunere, întrucât aceasta nu este proprietara imobilului pentru care s-a calculat debitul în sumă de 514.320,71 lei. Față de evidențele de carte funciară, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, instanța de fond a reținut că deciziile contestate au fost emise cu încălcarea dispozițiilor art. 249 alin. (1) C. fisc.

și pct. 17 din H.G. nr. 44/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, conform cărora impozitul pe clădiri este datorat de către proprietarul construcției și în situația în care aceasta este administrată sau folosită de alte persoane decât titularul dreptului de proprietate. Sentința a fost recurată de pârâta Direcția Fiscală Locală Sibiu, iar prin Decizia nr. 866/2010, înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de control judiciar a apreciat că actele administrativ fiscale întocmite de către recurenta-pârâtă nu sunt rezultatul examinării tuturor probelor administrate în cauză și nici a apărărilor care au fost invocate prin întâmpinare cu privire la legalitatea obligației fiscale stabilite în sarcina intimatei reclamante, astfel că se impune rejudecarea pricinii în vederea stabilirii cu certitudine, pe baza probelor administrate de părți, a persoanei care datorează impozitul pe clădiri și accesoriile calculate de organul fiscal prin decizia de impunere din data de 10 februarie 2009. Prin sentința nr. 211 din 08 septembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia - secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea formulată de către reclamanta Academia Evanghelică Transilvania în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală Locală Sibiu.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că reclamanta a susținut că nu este proprietarul construcției edificate pe terenul înscris în C.F. nr. 58145 Sibiu, și că aceasta aparține Parohiei Evanghelice C.A. din Turnișor, conform evidențelor de carte funciară din CF 68145 Sibiu, astfel că impozitul pe clădiri este datorat de către Parohia Evanghelică C.A. din Turnișor, în conformitate cu prevederile art. 249 alin. (1) C. fisc. În ceea ce privește persoana care are calitatea de contribuabil pentru construcția pentru care pârâtul a calculat, prin decizia de impunere contestată, impozit pe clădiri în sarcina reclamantei, instanța de fond a reținut că imobilele înscrise în C.F. nr. 58145 Sibiu, construcții și teren în suprafață de 5832 mp și teren pentru construcții în suprafață de 1020 mp au fost comasate și au fost reînscrise în același CF, construcții și teren, în suprafață de 6852 mp, cu titlu de proprietate în favoarea Parohiei Evanghelice C.A.

din Turnișor, conform înscrierii de sub B1. Conform înscrierii de sub B2, pe terenul identificat, construcții și teren, în suprafață de 6852 mp, prin încheierea nr. 13477 din 23 martie 2009, în baza Autorizației de construire, a procesului verbal de recepție, a Certificatului eliberat de către Primăria Sibiu și a documentației cadastrale avizată și recepționată de către O.C.P.I. Sibiu s-a notat existența unei alte construcții-clădire, sediu pentru Academia Evanghelică, clădire pentru care pârâtul a calculat în sarcina reclamantei impozit și accesorii, prin decizia de impunere contestată. Prin urmare, instanța a reținut că operațiunea de C.F.

de la B2 nu a avut ca obiect înscrierea dreptului de proprietate asupra acestei clădiri, ci a vizat exclusiv menționarea ridicării unei noi construcții pe terenul identificat, astfel că aceasta constituie o simplă mențiune informativă care nu produce nici un efect juridic în ceea ce privește dreptul de proprietate, astfel că reclamanta nu poate opune pârâtului cuprinsul cărții funciare, susținerile reclamantei sub acest aspect fiind neîntemeiate. Concluzionând, a apreciat că organele fiscale au considerat în mod corect că reclamanta are calitatea de contribuabil pentru construcția edificată în baza Autorizației de construire emisă pe numele reclamantei pentru terenul înscris în C.F.. nr. 58145 Sibiu, aceasta fiind proprietarul acestei construcții.

Curtea a mai reținut că reclamanta este cea care prin Declarația de impunere nr. 6725 din 10 februarie 2009 a adus la cunoștința organului fiscal faptul că deține în proprietate începând cu anul 2002 un imobil-clădire, situată în Sibiu, cu destinația de sediu, iar construcția se află înregistrată în contabilitatea proprie a reclamantei cu o valoare de inventar de 773081 lei, făcând parte din patrimoniul acesteia, așa cum rezultă din bilanțul contabil pe anii 2006, 2007, 2008 și din inventarele mijloacelor fixe (f.36-38). În privința dreptului de superficie al reclamantei asupra imobilului, s-a reținut de către instanță că omisiunea înscrierii acestui drept în cartea funciară nu echivalează cu inexistența dreptului, așa cum susține reclamanta, întrucât lipsa înscrierii în cartea funciară are ca efect doar inopozabilitatea lui față de terți, potrivit art. 25 din Legea nr. 7/1996.

î n altă odine de idei, Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 3 C. fisc. care prevăd exceptarea de la plata impozitului datorat, reținând că potrivit adresei din 16 august 2010 emisă de către Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România, în clădirea ce constituie sediul reclamantei se desfășoară activități religioase care țin de cultul evanghelic, precum și activități specifice învățământului confesional, dar că Academia Evanghelică Transilvania, Parohia Turnișor nu constituie o instituție de învățământ de stat, confesional sau particular, autorizată, astfel că nu se încadrează în prevederile art. 250 alin. (1) pct. 3 C. fisc., care prevăd exceptarea de la plata impozitului datorat prin efectul legii.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta Academia Evanghelică Transilvania, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. – „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura sa”, respectiv ”hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Criticile formulate de recurenta-reclamantă în susținerea motivelor de recurs, sunt, în esență, următoarele: - în mod eronat și numai cu aplicarea greșită a legii, instanța de fond a apreciat că, reclamanta Academia Evanghelică Transilvania este proprietara imobilului și datorează impozit pe clădire.

Din interpretarea dispozițiilor legale incidente în cauză, art. 249 alin. (1) C. fisc. și pct. 17 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, precum și art. 30 și art. 31 din Legea nr. 7/1996, proprietarul imobilului este cel care datorează impozit, în speță acesta fiind Parohia Evanghelică C.A. Turnișor, dreptul de proprietate asupra clădirii în litigiul fiind înscris în Cartea funciară - foaia B – pe numele său. - în mod greșit prima instanță s-a pronunțat asupra existenței unui drept de superficie, în primul rând pentru ca acest aspect nu a făcut obiectul apărării din partea pârâtei, nefiind pus în discuția părților din oficiu de către instanță și al doilea rând pentru că superficia ca dezmembrământ al dreptului de proprietate nu a fost notată în foaia Cărții funciare, deci nu există ca drept.

Totodată, precizează recurenta-reclamantă din împrejurările în care a fost realizată construcția și înscris dreptul de proprietate în C.F. rezultă faptul că nu a existat niciodată intenția de constituire a unui drept de superficie. - instanța de fond nu a observat că determinante cu privire la condițiile de construire, dar și la destinația finală a construcției precum și la titularul dreptului de proprietate asupra acestui imobil sunt raporturile dintre constructor și proprietarul terenului precum și raporturile dintre constructor și finanțator. Convenția încheiată între Parohia Evanghelică C.A. Turnișor și Academia Evanghelică Transilvania, înregistrată sub nr. 41 din 7 iunie 1997 stipulează că la terminarea construcției, aceasta devine proprietatea Parohiei Evanghelice C.A.

Turnișor, dreptul de proprietate fiind înscris în C.F. pe numele acestei Parohii. Cât privește cea de-a doua categorie de raporturi, aceea dintre constructor și finanțator, recurenta-reclamantă susține că Asociația E.F.S. Germania, care a sponsorizat pe reclamantă în construirea acestui sediu, a stabilit care va fi situația juridică a imobilului și anume că acesta „după terminarea lucrărilor de construcție va trece în totalitate în proprietatea Parohiei Evanghelice Turnișor”, această parohie având obligația de a asigura în noua construcție sediul de funcționare al Academiei Evanghelice Transilvania. - instanța de fond a dat o interpretare total greșită excepției prevăzută de dispozițiile art. 250 pct. 4 C. fisc., excepție care înlătură obligativitatea de a plăti impozitul pe clădire.

Intimata - Direcția Fiscală Locală Sibiu a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor de recurs invocate și în raport de legislația incidentă precum și materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că este nefondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta continuare. Astfel, cum susține recurenta-reclamantă, problema pusă în discuție și căreia trebuie să i se dea o rezolvare este aceea a proprietarului construcției cu destinația de sediu al recurentei - reclamante, construcție edificată pe terenul Parohiei Evanghelice C.A. Turnișor, acesta fiind ținut de obligația de a plăti impozitul pe clădire.

Recurenta-reclamantă precizează că în mod eronat instanța de fond nu a constatat calitatea de proprietar asupra construcției a Parohiei Evanghelice C.A. Turnișor, dat fiind că în Cartea Funciară s-au făcut mențiuni privind înscrierea acestui drept în folosul său, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 30 și art. 31 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora cuprinsul C.F. „se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlu legal, a dobândit cu bună credință un drept real înscris în Cartea funciară”. Numai că, astfel cum corect reține prima instanță, operațiunea de C.F. de la B.2 nu a avut ca obiect înscrierea dreptului de proprietate asupra acestei clădiri în favoarea Parohiei Evanghelice C.A.

Turnișor, ci pur și simplu s-a procedat la „o notare a construcțiilor edificate asupra imobilului de sub A+1, notare ce a avut la bază încheierea cu nr. 13477 din 23 martie 2009, Autorizația de construire, Procesul-verbal de recepție, Certificatul eliberat de Primăria Sibiu și Documentația cadastrală avizată și recepționată de către O.C.P.I. Sibiu. Deci, practic în C.F. s-a făcut mențiunea ridicării unei noi construcții de către Academia Evanghelică Transilvania Sibiu pe terenul identificat, în suprafață totală de 1020 mp, mențiune care are numai un caracter informativ, fără a produce consecințe juridice în ceea ce privește dreptul de proprietate, astfel cum în mod eronat susține recurenta-reclamantă.

Pe de altă parte, astfel cum, în mod just concluzionează instanța de fond, autorizația de construire a fost emisă pe numele recurentei-reclamante, recepția construcției s-a realizat de către reclamantă, procesul verbal de recepție fiind avizat de către aceasta, construcția fiind edificată de către recurentă, pe cheltuiala sa, iar din actele contabile – bilanțul pe anii 2006, 2007, 2008 - rezultă că această clădire a fost înscrisă în contabilitatea și patrimoniul recurentei ca mijloc fix.

Trebuie reținut și faptul că declarația fiscală pentru stabilirea impozitului pe clădiri din 10 februarie 2009 a fost întocmită de recurentă, aceasta declarând pe proprie răspundere că este proprietara imobilului, ulterior solicitând și eliberarea unui certificat fiscal pentru notarea clădirii în cartea funciară, certificat ce le-a fost eliberat la 17 martie 2009. Din cele expuse, aspecte reținute și de instanța de fond, rezultă fără echivoc că recurenta-reclamantă s-a comportat ca un adevărat proprietar al clădirii supuse impozitării, astfel încât în mod corect organele fiscale și implicit instanța de fond a considerat că are calitatea de contribuabil și datorează impozit pe clădire, astfel cum prevăd dispozițiile alin. (1) al art. 249 cap. II Titlul IX C. fisc.

și pct. 17 teza a II-a din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal. Cât privește cea de-a doua critică referitoare la greșita stabilire a existenței unui drept de superficie, aceasta este total nefondată. Recurenta-reclamantă pornește de la ideea că din moment ce acest drept de superficie nu este notat în foaia C a Cărții Funciare, el nu există și că de fapt nu a existat niciodată intenția de constituire a unui drept de superficie. Susținerea este în contradicție cu probele aflate la dosar, deoarece la fila 85 dosar fond există înscrisul intitulat „ofertă constituire drept de superficie”, prin care Parohia Evanghelică C.A.

Turnișor, în calitate de proprietară a terenului pentru construcții în suprafață totală de 1020 mp, înțelege să constituie în favoarea recurentei-reclamante Academia Evanghelică Transilvania Sibiu, un drept de superficie asupra terenului în vederea edificării de către superficiari pe acest teren a unei construcții, consimțind totodată la intabularea dreptului de superficie și a dreptului de proprietate asupra construcției pe numele superficiarilor în Cartea funciară. Așadar, astfel cum se precizează și în considerentele sentinței, acest drept de superficie, constând în dreptul de folosință asupra terenului și în dreptul de proprietate asupra construcției notată în C.F. sub B.2, există independent de faptul că a fost operat sau nu în C.F.

lipsa înscrierii în C.F., făcându-l doar inopozabil față de terți, potrivit art. 25 din Legea nr. 7/1996. Referitor la susținerile recurentei-reclamante, într-o a treia critică adusă sentinței, potrivit căreia un rol determinant în stabilirea titularului dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție l-ar avea raporturile dintre constructor și proprietarul terenului precum și cele dintre constructor și finanțator, în cadrul acestor raporturi stabilindu-se de comun acord că proprietar al imobilului construit ca sediu al Academiei Evanghelice Transilvania va deveni Parohia Evanghelică C.A. Turnișor, trebuie precizat că acestea sunt lipsite de relevanță, din documentația existentă la dosarul cauzei rezultând fără dubiu că proprietara imobilului este recurenta-reclamantă, ceea ce-i confirmă și calitatea de contribuabil, ținut potrivit textelor de lege precizate deja, de obligația de a achita impozitul pe clădiri.

Ultima critică vizând interpretarea greșită dată de către instanța de fond, dispozițiile art. 250 pct. 4 C. fisc., este și ea neîntemeiată. Potrivit acestui text de lege, „clădirile pentru care nu se datorează impozit prin efectul legii sunt „clădirile care constituie patrimoniul unităților și instituțiilor de învățământ de stat, confesional sau particular autorizate să funcționeze provizoriu ori acreditate, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice”. Astfel cum corect reține și instanța de fond, situația invocată de recurentă nu se regăsește în textul de lege indicat, conform adresei din 14 august 2010, emisă de Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice din România, rezultând că în clădire se desfășoară activități religioase care țin de cultul evanghelic, dar că Academia Evanghelică Transilvania, Parohia Turnișor, nu constituie o instituție de învățământ de stat profesional sau particular autorizată.

Dar chiar dacă în clădire s-ar desfășura și activități de învățământ cu specific religios, tot nu ar putea beneficia de scutire de impozit pentru că nu sunt întrunite condițiile de la art. 250 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, adică: clădirea să fie prin destinație lăcaș de cult sau așezământ cu caracter social-caritabil, să aparțină unui cult religios recunoscut oficial în România și în clădire să nu se desfășoară activități economice. Or, imobilul în cauză nu îndeplinește aceste condiții, Academia Evanghelică Transilvania fiind persoană juridică cu statut de asociație religioasă, iar destinația sa nu este aceea de locaș de cult sau anexă a acestuia și nici de așezământ cu caracter social-caritabil, ci de sediu al asociației.

Pentru toate aceste considerente, constatând că soluția instanței de fond este legală și temeinică, recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Academia Evanghelică Transilvania împotriva sentinței nr. 211 din 8 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 mai 2011.