ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1038/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj,

reclamanta S.E. a solicitat în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj anularea

hotărârii din 27 mai 2007 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i recunoască și

să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 15 septembrie

1942–6 martie 1945.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că împreună cu familia sa a fost nevoită să se refugieze din

satul G., județul Cluj, în localitatea C.

În susținerea acțiunii,

reclamanta a depus în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă

și declarațiile autentificate ale unor martori.

Pentru elucidarea stării

de fapt a fost audiat martorul T.G. care a relatat faptul că în cursul anului 1942,

reclamanta cu mama sa a fost obligată să se refugieze în C., întrucât între familia

acesteia și primar exista o divergență care a culminat cu faptul că la un moment

dat a adus două familii de refugiați din localitatea B. să locuiască în casa lor,

fiind imposibil să conviețuiască împreună.

Pârâta, prin întâmpinare,

a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă

nr. 496 din 18 octombrie 2007 Curtea de Apel Cluj, a admis acțiunea formulată de

reclamantă, a anulat hotărârea din 27 mai 2007, a constatat că reclamanta este beneficiară

a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 și i-a acordat aceste drepturi pentru

perioada septembrie 1942–6 martie 1945, începând cu data de 1 ianuarie 2007.

Pentru a adopta această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta a suferit persecuții

pe considerente etnice, datorită cărora a fost nevoită să se refugieze din satul

G., județul Cluj, în localitatea C.

Împotriva acestei hotărâri,

a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii CLuj, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, pe motiv că localitatea din care s-a mutat reclamanta era liberă,

iar motivul plecării a fost oricare altul decât persecuția etnică.

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale

art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru cele ce se vor

arăta în continuare.

Potrivit art. 1 din

O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui

act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu

începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice,

aflându-se în una dintre situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care

a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate

din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit

să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau

au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit

art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile

prevăzute la art. 1 din Ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele

competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă

prevăzut de lege.

Din înscrisurile depuse

la dosar, apar neconcordanțe între locul nașterii și data refugierii reclamantei,

iar aceste documente oficiale nu dovedesc refugierea din localitatea G. în C.

Simpla mutare a reclamantei

dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu, cauzat de persecuții

etnice.

Reclamanta, a încercat

să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale.

În scopul evitării eventualelor

abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar, ca

cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeași situație

cu reclamantul.

Martorul audiat a susținut

că părinții reclamantei erau persecutați etnic și au fost obligați să părăsească

localitatea de domiciliu.

Or, simplele declarații

ale martorilor din care rezultă că aceștia nu cunosc prea bine situația reclamantei,

neputând să definească unde anume, când și din ce cauză familia reclamantei a fost

refugiată, nu pot fi luate în considerare mai ales că afirmațiile nu au fost probate

cu acte oficiale.

Mai mult, din adresa din

4 martie 2005 emisă de Arhivele Naționale - Direcția Județeană Cluj, rezultă că

reclamanta și părinții acesteia nu figurează în evidențele deținute de această instituție.

Așadar, înscrisurile și

declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii,

nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc

de probă.

De altfel, chiar instanța

de fond în considerentele hotărârii atacate menționează că vârsta martorului era

înaintată iar declarațiile date în fața instanței sunt incomplete.

În raport de obiectul

acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, pentru a se ajunge

la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori,

potrivit textului de lege sus citat, să pună întrebări părților sau să pună în dezbaterea

lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar

dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care

le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc.

De asemenea, instanța

este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul

și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor

activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Nu în ultimul rând, instanța

poate să invoce din oficiu încălcarea normelor imperative pentru a se respecta contradictorialitatea

și dreptul la apărare.

Neprocedând în acest mod,

hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul,

instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a

fi casată.

Instanța de fond nu a

avut în vedere faptul că în acea perioadă era situație de război.

Or, nu se poate aprecia

că reprezintă motive de persecuție etnică cazarea unor persoane în locuință în timpul

războiului.

Așa fiind, cum intimata-reclamantă

nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiată și că acest lucru ar fi

fost consecința unor persecuții din motive etnice, în mod greșit, instanța de fond

a admis acțiunea.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi admis iar sentința atacată va fi casată cu consecința respingerii

acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Casa Județeană de Pensii Cluj, împotriva sentinței civile nr. 496 din 18 octombrie

2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și respinge acțiunea reclamantei S.E., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2008.