ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1241/2012

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

decizia civilă nr. 5309 din 30 noiembrie 2010 Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat,

recursul declarat de B.F.N. împotriva sentinței nr. 1970 din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de recurs a reținut că reclamantul funcționar public

în cadrul Agenției Naționale de Integritate, a contestat raportul de evaluare a

performanțelor sale profesionale pentru anul 2008 și soluția Președintelui

Agenției Naționale de Integritate de soluționare a contestației formulată

împotriva respectivului raport de evaluare.

În procedura

administrativă, Președintele Agenției Naționale de Integritate a respins contestația

formulată de reclamant împotriva evaluării sale, astfel cum a fost modificată

la data de 11 februarie 2009.

Având în vedere că potrivit

art. 120 alin. (4) din H.G. nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind

organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici, ceea ce se contestă

în fața instanței de contencios administrativ este soluția dată contestației

formulate împotriva evaluării, că șeful instituției a respins ca tardivă

contestația formulată de către domnul B.F.N. și că, de asemenea, prima instanță

prin sentința recurată a reținut că reclamantul a contestat raportul de

evaluare, cu depășirea termenul legal, instanța de control judiciar a examinat hotărârea

atacată doar sub acest aspect, astfel că motivele de recurs ce vizau alte

chestiuni decât regularitatea formulării contestației în procedura

administrativă nu au fost analizate.

Înalta Curte a

constatat că raportul de evaluare i-a fost comunicat reclamantului la data de 9

martie 2009, având posibilitatea să-l conteste în 5 zile calendaristice de la

luarea la cunoștință, conform art. 120 alin. (2) din H.G. nr. 611/2008. În

pofida acestei dispoziții legale, reclamantul a depus contestația abia la 17

martie 2009, tardiv. Reclamantul a susținut că a făcut dovada formulării în

termen a contestației, făcând trimitere la filele 29 (dosarul Tribunalului

București), 40 și 41 din dosarul Curții de Apel București, însă apărarea sa nu

a putut fi reținută. Astfel, în înscrisul de la fila 29 este redată o discuție

lipsită de relevanță pentru chestiunea în discuție, iar la filele aflate la

dosarul Curții de Apel București se află copia contestației, datată într-adevăr

la 13 martie 2009, dar înregistrată la Agenția Națională de Integritate în 17 martie 2009 și un referat, datat de către reclamant

tot 13 martie 2009, dar înregistrat, de asemenea, în 17 martie 2009.

Chiar pe înscrisurile

la care se referă reclamantul se află aplicată ștampila instituției, cu data de

17 martie 2009, ceea ce dovedește tardivitatea formulării contestației în

raport de prevederile art. 120 alin. (2) din H.G. nr. 611/2008.

Împotriva

deciziei nr. 5309/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, B.F.N. a formulat contestație în anulare.

Contestația

în anulare este întemeiată pe dispozițiile art. 318 și art. 317 alin. (1) C.

proc. civ.

În

motivarea contestației în anulare se susține că d

ecizia pronunțată în recurs

este nelegală și netemeinică,

deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal respingând recursul a omis, din greșeală, să cerceteze cauza și pe

fondul ei, prin prisma tuturor motivelor de casare indicate în cererea de

recurs, rezumându-se a examina hotărârea atacată doar sub aspectul tardivității

depunerii la conducerea A.N.I. (în faza procedurii administrative de control) a

contestației formulate împotriva raportului de evaluare profesională.

Împotriva

sentinței civile pronunțată de Curtea de Apel

București

s-a formulat și depus în termen legal cerere de recurs

invocând nu mai puțin de 8 (opt) motive de recurs

prin care s-au

adus critici

hotărârii pronunțată la fond de Curtea de Apel București.

Fără

a exercita în mod atent, complet și corect controlul de legalitate al hotărârii

instanței de fond, control cu care instanța de

recurs fusese învestită de către recurentul-reclamant, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, prin

Decizia nr. 5309 din 30 noiembrie 2010, a soluționat

cauza făcând referire doar la motivul de recurs nr. 1 care viza depunerea sau

nu, în termenul prevăzut de lege, a contestației formulată în procedură

administrativă în fata conducerii A.N.I.

Constituția

României și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

garantează accesul la o instanță de judecată și dreptul la un proces echitabil

oricărei persoane care se

consideră vătămată

în drepturile și interesele sale legitime, inclusiv în

situațiile în

care această vătămare a fost suferită ca efect al emiterii unor acte

administrative cu caracter individual.

Înalta Curte,

examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului,

constată că prezenta contestație în anulare este nefondată.

Pentru a ajunge la

această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

În

conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.

„Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când

procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost

îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de

judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului

sau recursului”.

Potrivit alin.

(2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai

sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de

recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt

sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind

actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate

și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul

contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la

drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia

dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în

condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile

instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac

când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar

textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a

textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi

condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor

elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății,

cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării

taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat,

etc.

Fiind un text de

excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul

nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor

și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale,

situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o

cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte,

omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al

contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a

cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul

legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat

împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se

referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele

aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt

subsumate.

În esență, o atare

omisiune nu poate fi reținută întrucât instanța de recurs a cercetat toate

criticile recurentei și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile contestatorului sunt nefondate și

nu pot fi primite.

În

consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația

în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de B.F.N., împotriva deciziei nr. 5309 din 30 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 7 martie 2012.