ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3248/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosarul

cauzei, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 68 din 14 mai 2009, Curtea de Apel

Alba Iulia a respins ca nefondată plângerea formulată de petiționarul C.I.

împotriva Rezoluției nr. 690/P/2008 din 22 ianuarie 2009 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., petiționarul a fost obligat să plătească statului suma de 320 RON

cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că persoana vătămată C.I. a formulat plângere penală împotriva

lui C.D. pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu și încercarea de

a determina mărturia mincinoasă, fapte prevăzute și pedepsite de art. 246, 261

C. pen., arătând că făptuitorul în calitate de ofițer în cadrul Penitenciarului

Bârcea - Mare, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, prin constrângere,

a încercat să determine mai mulți deținuți să dea declarații neconforme cu

realitatea cu ocazia cercetării disciplinare a petentului, precum și

împrejurarea că deși a fost organul constatator al abaterii disciplinare a

participat la comisia de disciplină, caz în care, în opinia petentului era

incompatibil.

Din actele premergătoare urmăririi

penale a reieșit că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii

de încercare de a determina mărturia mincinoasă, deoarece sancțiunea aplicată

petentului a fost urmare a unei abateri de la regulile de conduită în

interiorul unității de deținere, faptă stabilită în mod cert cu ocazia

cercetării prealabile. Cu ocazia audierii persoanelor indicate de către

persoana vătămată în dovedirea susținerilor sale, s-a stabilit că nu au existat

încercări din partea ofițerului C.D. de natură să influențeze rezultatul

anchetei administrative.

Totodată, s-a reținut că nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu deoarece

chiar dacă făptuitorul a participat în calitate de membru la cercetarea și

aplicarea sancțiunii disciplinare petentului, această împrejurare nu este de

natură a conferi caracter penal faptei sale, ci, eventual, ar putea constitui

un caz de nulitate al anchetei administrative, în situația în care se constată

o încălcare a dispozițiilor legale cu privire la comportamentul acestei

comisii.

Prin Rezoluția procurorului general

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nr. 37/II/2/2009 din 22

ianuarie 2009 a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea petentului C.I.

împotriva rezoluției arătate.

În conformitate cu dispozițiile art.

278

1

alin. (1) C. proc. pen., persoana vătămată s-a adresat

instanței competente cu plângere împotriva soluției de netrimitere în judecată.

Curtea de Apel Alba Iulia a

constatat că în cauză au fost administrate probele necesare stabilirii unei

situații de fapt corecte și s-a apreciat, în urma evaluării judicioase a

acestora că nu există motive pertinente și suficiente de a bănui vreo încălcare

a regulamentului sau depășirea prerogativelor date de lege de către intimatul

C.D.

Curtea a reținut că în cauză nu

rezultă, mai presus de orice dubiu, exercitarea cu rea-credință a atribuțiilor

de serviciu de către intimat, fiind unanim recunoscut că acesta l-a surprins pe

petent cu bunuri ce nu erau permise la deținere, iar sancțiunea aplicată a

corespuns întru-totul normelor cuprinse în regulament.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, a declarat recurs petiționarul C.I.

Recurentul a solicitat admiterea

recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța de fond întrucât judecata s-a făcut în lipsa sa, deși era arestat și a

fost lipsit de dreptul la apărare, neasigurându-i-se asistența juridică și

neputând pune concluzii.

Verificând hotărârea atacată

potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că aceasta este legală și temeinică.

La data formulării plângerii sale

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, persoana vătămată C.I.

era încarcerat în penitenciar, citarea sa îndeplinindu-se, în mod legal, la

locul de deținere. De altfel, la primul termen de judecată, petiționarul aflat

în stare de arest a și fost prezent și a solicitat acordarea unui termen de

grefă pentru studierea dosarului și pregătirea apărării.

Instanța a admis cererea

petiționarului, stabilind un termen de grefă pentru data de 19 martie 2009 și

un termen de judecată pentru data de 2 aprilie 2009, fiind citat cu mențiunea

„prezența obligatorie”.

La termenul de judecată din data de

2 aprilie 2009, petentul nu a fost prezent, instanța luând act că acesta a fost

liberat din penitenciar, motiv pentru care a dispus citarea sa la adresa de

domiciliu indicată în plângerea formulată, respectiv în localitatea Baru Mare,

str. P., județul Hunedoara.

Dovada de îndeplinire a procedurii

cu petentul a fost restituită instanței cu mențiunea că destinatarul este

plecat din localitate, motiv pentru care Curtea a dispus citarea sa, pentru un

nou termen de judecată, la data de 14 mai 2009, la Consiliul Local al

Municipiului Deva, în conformitate cu dispozițiile art. 177 alin. (4) C. proc.

pen.

Totodată, instanța a dispus

verificarea domiciliului petiționarului, la demersul său Inspectoratul de

poliție al județului Hunedoara, Postul de poliție Baru comunicând că adresa de

domiciliu a lui C.I. este cea cunoscută de instanță și la care acesta fusese

citat, dar că petentul locuiește fără forme legale în municipiul Deva, la o

adresă necunoscută; fiind contractat telefonic, petiționarului i s-a adus la

cunoștință termenul de judecată.

În aceste condiții, Înalta Curte

constată că instanța de fond a depus toate diligențele legale și necesare în

vederea citării petiționarului, dispozițiile C. proc. pen. în materie fiind pe

deplin respectate și realizate.

Faptul că judecarea cauzei a avut

loc în lipsa petiționarului nu îi este imputabil instanței care a efectuat

citarea acestuia în condițiile art. 177 C. proc. pen.

Cât privește critica recurentului

privitor la faptul că nu i s-a asigurat asistența juridică, obligatorie în

cazul său de persoană arestată, Înalta Curte constată că nu este întemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 171

alin. (2) C. proc. pen., asistența juridică este obligatorie când învinuitul

sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un

institut medical educativ, când este reținut sau arestat chiar în altă cauză,

când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale

sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de

urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul ori inculpatul nu și-ar

putea face singur apărarea, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

Din interpretarea dispoziției legale

arătare mai sus, rezultă că asigurarea asistenței juridice nu este obligatorie

în cazul plângerii formulate în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.,

iar din lucrările cauzei Înalta Curte constată că petiționarul nu se afla în

situația de a nu-și putea face singur apărarea; dimpotrivă, instanța i-a

asigurat posibilitatea de a studia dosarul, admițându-i cererea de acordare a

unui termen de grefă în acest sens.

În consecință, instanța nici nu a încălcat și nici

nu a îngrădit dreptul la apărare al petiționarului, acesta neuzând însă de

exercițiul lui.

Asupra fondului cauzei, Înalta Curte

constată că instanța de fond a respins în mod just plângerea petiționarului ca

fiind nefondată.

Din actele premergătoare întocmite

în cauză de procuror rezultă că făptuitorul C.D. și-a exercitat atribuțiile de

serviciu în limitele prerogativelor recunoscute de lege și fără să vatăme, cu

știință, interesele legitime ale petiționarului.

În mod cert, petentul a fost

surprins având asupra sa bunuri ce nu erau permise la deținere, atât controlul

efectuat, cât și măsurile dispuse încadrându-se în limita deciziilor legale pe

care le poate lua administrația penitenciarului.

În aceste condiții, în mod

întemeiat, procurorul a constatat că acțiunea penală nu poate fi pusă în

mișcare împotriva ofițerului de pază C.D., în cauză existând impedimentul

prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Așa fiind, în cauză nu se constată

existența temeiurilor pentru admiterea plângerii și desființarea rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale, potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen.

Pentru aceste motive, sentința

penală fiind legală și temeinică, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul

petiționarului C.I., dispunând obligarea acestuia la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Văzând dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul C.I. împotriva Sentinței penale nr. 68 din 14 mai 2009

a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Obligă recurentul petiționar la 200

RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

14 octombrie 2009.