ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 409/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 27

martie 2009 și precizată la data de 7 septembrie 2009, reclamanta SC P.C.T. SRL

Constanța a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței să

se constatate incidența prevederilor art. 6 din Legea nr. 21/1996 și să fie

obligat pârâtul să emită decizie de constatare a abuzurilor prevăzute de art. 6

lit. a), d) și f) din Legea nr. 21/1996 în relațiile tip dintre furnizori și

cumpărător (agent retail de gen rețele de magazine hipermaket și/sau cash &

carry ) privind produse nealimentare cu referire la clauze prin care se impun cheltuieli

de marketing procentual sau sumă fixă sub diverse denumiri (WKZ, taxă de

deschidere magazin, taxă de logistică, taxă event, bonus lunar etc) , clauză de

retur marfă, clauze de stabilire a unor penalități de întârziere și daune

morale numai la dispoziția cumpărătorului , prin aplicarea la raft a unui adaos

de revânzare încasat exclusiv de agentul retail și cu referire la modul de realizare

în mod practic a relațiilor comerciale prin impunerea unor reduceri de preț la

furnizor după achiziționare.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că prin plângerea formulată împotriva SC S.C. & C. SRL ca

reprezentant al pieței de retail, a solicitat declanșarea de investigații în

vederea constatării de practici abuzive, astfel cum sunt reglementate de

prevederile art. 6 lit. a), d) și f) din Legea nr. 21/1996.

Prin plângerea formulată, reclamanta

a susținut că a înțeles să se alinieze protestului declanșat de furnizorii de

produse alimentare care au desfacere în piața de retail, solicitând aceeași

susținere și în ceea ce privește produsele nealimentare, dar răspunsul

comunicat de pârât nu este în concordanță cu apărarea intereselor legitime și a

drepturilor prevăzute de lege, fiind respinsă sesizarea cu motivarea că nu sunt

aplicabile prevederile art. 6 din Legea nr. 21/1996.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 855

din 17 februarie 2010, prin care a respins ca inadmisibilă cererea privind

constatarea incompatibilității cu un mediu concurențial normal, raportat la

dispozițiile art. 6 lit. a), d) și f) din Legea nr. 21/1996 și a respins ca

neîntemeiate cererile reclamantei de obligare a pârâtului să examineze plângerea

sa în temeiul dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 21/1996 și de obligare a

acestuia să emită decizia pentru deschiderea investigațiilor și începerea investigațiilor.

Inadmisibilitatea cererii de

constatare a incidenței prevederilor art. 6 din Legea nr. 21/1996 și a

incompatibilității cu un mediu concurențial normal a fost respinsă de instanța de

fond în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ., cu motivarea că,

potrivit prevederilor art. 40 din Legea nr. 21/1996, controlul judecătoresc are

ca obiect deciziile emise de Consiliul Concurenței în urma investigațiilor

efectuate, fără însă ca instanțele judecătorești să se poată substitui acestei

autorități prin efectuarea de investigații și stabilirea abuzului de poziție

dominantă sau încălcarea prevederilor art. 6 din Legea nr. 21/1996.

Celelalte cereri din acțiunea

precizată au fost respinse ca neîntemeiate, reținându-se că pârâtul a răspuns la

plângerea reclamantei cu adresa nr. 573 din 25 februarie 2009, emisă în

conformitate cu prevederile art. 40 din Legea nr. 21/1996 și pe baza datelor

statistice transmise de Institutul Național de Statistică și de SC S.C. &

C. SRL privind valorile articolelor de îmbrăcăminte achiziționate.

Împotriva acestei sentințe, a

declarat recurs reclamanta și a solicitat modificarea hotărârii atacate , în

sensul admiterii acțiunii prin constatarea incidenței poziției dominante și

obligarea pârâtului să emită decizia pentru deschiderea investigațiilor și

începere a investigațiilor.

Recurenta a criticat soluția de

respingere ca inadmisibilă a cererii de constatare pentru considerentul că

instanța de judecată nu poate efectua, în locul autorității de concurență, o

investigație privind un posibil abuz de poziție dominantă, având numai

competența de a cenzura fie deciziile emise de Consiliul Concurenței, fie

refuzul acestuia de a emite un răspuns la o petiție sau o plângere. Recurenta a

arătat că această concluzie este în contradicție cu principiul constituțional

al controlului judecătoresc al actelor administrative, atribuind Consiliului Concurenței,

care este o autoritate publică finanțată din bugetul de stat, o putere de

decizie intangibilă.

Recurenta a criticat și soluția de

respingere ca neîntemeiate a celorlalte cereri din acțiune, arătând că răspunsul

comunicat de Consiliul Concurenței cu adresa nr. 573 din 25 februarie 2009

reprezintă o decizie față de plângerea formulată, iar instanța de fond a

calificat greșit acest act administrativ. De asemenea, s-a arătat că instanța de

fond nu a avut în vedere că s-a contestat legalitatea investigațiilor efectuate,

precum și concluzia eronată a Consiliului Concurenței, care a calificat

plângerea respectivă ca nefiind conformă Legii nr. 21/1996.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, s-a arătat că în mod greșit instanța de fond a considerat că nu are

legătură cu plângerea reclamantei cifra de afaceri, indicată ca referință

pentru stabilirea cotei de piață, deși această cifră este esențială pentru a se

stabili poziția dominantă și în consecință, are legătură directă cu incidența prevederilor

art. 6 și art. 8 din Legea nr. 21/1996 republicată.

Analizând actele și lucrările dosarului,

în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:

Cererea de constatare a incidenței

prevederilor art. 6 din Legea nr. 21/1996 și a incompatibilității cu un mediu concurențial

normal a fost corect respinsă ca inadmisibilă de instanța de fond, întrucât

aceasta nu se poate substitui Consiliului Concurenței în efectuarea de

investigații privind o posibilă încălcare a Legii concurenței.

Fără a încălca principiul

constituțional al controlului judecătoresc al actelor administrative, instanța

de fond a constatat judicios că atribuțiile Consiliului Concurenței, ca

autoritate administrativă autonomă investită cu punerea în aplicare a legii

concurenței, nu pot fi exercitate de instanța de judecată, competentă să

exercite controlul de legalitate asupra actelor emise de autoritatea de

concurență.

Legală și temeinică se dovedește a

fi și soluția de respingere ca neîntemeiate a celorlalte cereri din acțiunea

reclamantei, întrucât instanța de fond a calificat corect natura juridică a

adresei nr. 573 din 25 februarie 2009, reținând că aceasta nu reprezintă o

decizie, chiar dacă pentru a răspunde la plângerea formulată intimatul

Consiliul Concurenței a efectuat o minimă analiză pentru a obține informații pe

baza cărora să poată calcula cota de piață a agentului economic reclamat pe

piața relevantă în cauză, ca prim element care ar fi susținut existența unei

poziții dominante.

Această minimă analiză nu poate fi

confundată cu procedura de investigație, care se finalizează printr-o decizie

cu privire la săvârșirea unei practici anticoncurențiale care justifică

aplicarea de măsuri și sancțiuni.

Instanța de fond a reținut corect că

în cauză intimatul a procedat numai la solicitarea informațiilor necesare

pentru a soluționa plângerea formulată de recurenta – reclamantă, dar nu s-a

efectuat procedura de investigație prevăzută de art. 40 din Legea nr. 21/1996,

astfel că sunt lipsite de relevanță susținerile din acțiune privind determinarea

eronată a cotei de piață deținută de agentul economic reclamant.

Față de considerentele expuse,

constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate,

în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de SC

P.C.T. SRL Constanța, împotriva sentinței civile nr. 855 din 17 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 ianuarie 2011.