ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6329/2021

Ședința publică din data de 13 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună, în principal, anularea deciziei Consiliului Concurenței nr. 13 din 14 aprilie 2015 în ceea ce privește societatea A. S.A. iar în subsidiar să anuleze parțial decizia în ceea ce privește societatea A. S.A., prin reducerea cuantumului amenzii impuse acesteia.

La termenul de judecată din data de 23 iunie 2016, instanța a constatat că a operat transmisiunea calității procesuale active în favoarea S.C. B. S.A. ca urmare a transferului întregului patrimoniu al reclamantei către această societate.

Prin sentința civilă nr. 3610 din 17 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta S.C. B. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3610 din 17 noiembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta S.C. B. S.A., criticând hotărârea pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu referire la motivele străine de cele aplicabile, precum și încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, arată că interpretările care au stat la baza emiterii Deciziei 13, atât cele de fond cât și aspectele legate de procedura desfășurată în fața Consiliului și modul de individualizare a amenzii aplicate au condus la pronunțarea unei hotărâri cu evidente contradicții în considerentele acesteia.

Cu privire la identificarea motivelor relevante pentru determinarea termenului de prescripție, recurenta-reclamantă arată că, prima instanță a reținut în mod greșit că dreptul Consiliului Concurenței de a o sancționa pe recurenta-reclamantă nu s-ar fi prescris.

Astfel, Decizia nr. 13 include presupuse înțelegeri anticoncurențiale de două tipologii diferite: pe de-o parte presupuse înțelegeri de fixare a prețului de revânzare (cu C. și, respectiv cu D.) și, pe de altă parte, presupuse înțelegeri legate de exclusivitatea promoțiilor (cu D.).

Presupusele înțelegeri cu C. au avut loc, potrivit Consiliului Concurenței (par. 989 din Decizia nr. 13), în următoarele perioade: 2.03.2005- 22.03.2005, 6.04.2005-17.05.2005, 15.06.2005-12.07.2005, 17.07.2005- 23.08.2005, 7.09.2005-20.09.2005, 4.01.2006-14.02.2006, 7.03.2006-21.03.2006.

Presupusele înțelegeri cu D. vizând fixarea prețului de revânzare au avut loc, potrivit Consiliului Concurenței (par. 965 din Decizia 13), în următoarele perioade: 25.03.2009-22.04.2009, 12.06.2009-31.07.2009, 1.10.2009-31.10.2009.

Presupusele înțelegeri cu D. legate de exclusivitatea promoțiilor au avut loc, potrivit Consiliului Concurenței (par. 969 din Decizia 13), în următoarele perioade: 23.11.2006-1.01.2007, 21.02.2007-5.03.2008.

Investigațiile care priveau pe C. și D. (și furnizorii acestora) au fost demarate prin Ordinele Președintelui Consiliului Concurenței nr. 315 și 316, ambele din 7.09.2009 ("Ordinele de începere a investigațiilor").

Deliberarea Plenului Consiliului Concurenței asupra cazului a avut loc la 9.12.2014, iar Decizia nr. 13 a fost emisă pe 14.04.2015.

Recurenta-reclamantă susține că, pentru soluționarea cauzei sunt incidente normele de drept prevăzute de Legea nr. 21/1996 în forma anterioară modificării prin O.U.G. nr. 31/2015, formă aplicabilă și la data săvârșirii presupuselor acte anticoncurențiale pentru care societatea a fost sancționată respectiv dispozițiile art. 61 conform cărora: "(1) Dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni contravenționale pentru încălcările prevederilor prezentei legi se prescrie după cum urmează: [...] b) în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte încălcări ale prevederilor prezentei legi. (2) Prescripția dreptului la acțiune al Consiliului Concurenței începe să curgă de la data încetării practicii anticoncurențiale. În cazul încălcărilor legii, ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripția începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurențial în cauză."

La art. 62 din Legea nr. 21/1996 se stabilește că: "(1) Orice acțiune întreprinsă de către Consiliul Concurenței în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanșării unei investigații în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe cursul termenelor de prescripție prevăzute la art. 58, întreruperea termenului de prescripție va avea efect de la data comunicării acțiunii întreprinse de către Consiliul Concurenței, făcută către cel puțin un agent economic sau o asociație de agenți economici care a participat la săvârșirea încălcării legii.

(2) Acțiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenței și care întrerup cursul termenului de prescripție includ, în principal, următoarele: solicitări de informații, în scris; ordin al președintelui Consiliului Concurenței de declanșare a unei investigații.

(3) Întreruperea termenului de prescripție își produce efectele față de toți agenții economici sau asociațiile de agenți economici care au participat la săvârșirea încălcării legii.

(4) În cazul întreruperii termenului de prescripție, un nou termen, cu o durată similară, începe să curgă de la data la care Consiliul Concurenței a întreprins una dintre acțiunile menționate la alin. (2). Termenul de prescripție va expira cel mai târziu în ziua în care se împlinește perioada egală cu dublul termenului de prescripție, aplicabil pentru săvârșirea încălcării în cauză, în situația în care Consiliul Concurenței nu a impus nici una dintre sancțiunile prevăzute de prezenta lege."

Dispozițiile de mai sus au fost modificate prin O.U.G. 31/30.06.2015 însă, față de data la care aceasta a intrat în vigoare, este evident că modificările respective nu pot sub nicio formă afecta modalitatea de apreciere a curgerii termenului de prescripție în cazul de față (fiind ulterioare inclusiv emiterii Deciziei 13).

Având în vedere aceste dispoziții legale, recurenta-reclamantă susține că sentința recurată fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor legale referitoare la prescripție.

În primul rând, instanța a reținut în mod greșit că dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni contravenționale cu privire la presupusele înțelegeri anticoncurențiale nu s-ar fi prescris, deși este evident că termenul de prescripție prevăzut de lege era împlinit la data aplicării sancțiunii în contra recurentei-reclamante.

Astfel, deși prima instanță a reținut corect că "în cauză, cursul termenului de prescripție a fost întrerupt prin declanșarea investigației, prin Ordinul nr. 315/2009", în mod nelegal a respins apoi argumentele recurentei-reclamante privind prescripția dreptului de aplicare a sancțiunii reținând că noul termen de prescripție, care a început să curgă la 7.09.2009, nu s-ar fi împlinit la 8.09.2014 ci ar fi fost din nou întrerupt deoarece dispozițiile art. 62 alin. (2) ar "enumera cu caracter exemplificativ acte care întrerup cursul termenului de prescripție" și nu doar ordinul Președintelui Consiliului Concurenței emis în scopul declanșării unei investigații ar întrerupe cursul prescripției, ci și "orice proceduri desfășurate de autoritatea de concurență în cadrul investigării încălcării", fiind astfel de acte "procedura comunicării raportului de investigație, procedura de acces la dosar, procedura audierii părților etc."

O atare interpretare este greșită sub numeroase aspecte și se impune cenzurarea acesteia de către instanța de recurs.

Articolul 62 trebuie avut în vedere în mod complet, alin. (2) fiind legat de prevederile imperative ale alin. (1) și care stabilesc expres că întreruperea termenului de prescripție intervine doar ca urmare a săvârșirii unor acte în scopul examinării preliminare sau în scopul declanșării unei investigații. Caracterul exemplificativ al actelor din alin. (2) nu poate să modifice norma imperativ prevăzută la alin. (1), text care prevede principiul și limitele în care intervine instituția întreruperii termenului de prescripție de 5 ani.

Instituția întreruperii prescripției și cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în dreptul românesc sunt prevăzute prin norme imperative de strictă interpretare și aplicare, deoarece cauzele de întrerupere a prescripției sunt (i) legale, fiind stabilite exclusiv prin lege; (ii) limitative, astfel încât aplicarea acestora nu poate fi extinsă prin analogie; și (iii) produc efecte de drept, organul jurisdicțional putând doar să constate producerea lor.

Concluzia la care au ajuns și hotărârile pronunțate asupra unora dintre cererile soluționate cu privire la anularea Deciziei 13 a fost că, atât la momentul deliberării (9.12.2014) cât și la momentul emiterii deciziei atacate (14.04.2015), dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea era prescris, acesta stingându-se anterior, pe 7.09.2014.

De altfel, dreptul Consiliului de a o sancționa pe recurenta-reclamantă s-a prescris chiar și cu privire la presupusele fapte realizate ulterior emiterii Ordinului de deschidere a investigației privind D. (respectiv presupusele înțelegeri cu D. vizând fixarea prețului de revânzare care au avut loc în perioada 1.10.2009 - 31.10.2009).

Aceasta deoarece aplicarea art. 61 alin. (3) face ca termenul de prescripție să înceapă să curgă la data de 31.10.2009 și, potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (1) lit. b), să se fi împlinit la data de 1.11.2014, anterior aplicării vreunei sancțiuni. De altfel aceasta este și soluția în cazul în care s-ar admite drept corectă calificarea faptelor drept continue și termenul de prescripție ar curge de la data încetării ultimei dintre acestea:

- termenul a început să curgă la 21.03.2006 în ceea ce privește presupusa înțelegere cu C. și la 5.03.2008 în ceea ce privește presupusa înțelegere privind exclusivitatea promoțiilor cu D., a fost întrerupt la 7.09.2009 și s-a împlinit la 8.09.2014; și

- termenul a început să curgă la 31.10.2009 în ceea ce privește presupusa înțelegere cu D. privind fixarea prețului de revânzare, nu a fost întrerupt și s-a împlinit la 01.11.2014.

Așadar oricum ar fi calificate presupusele fapte, dreptul de aplicare a sancțiunii era împlinit atât la data deliberărilor cât și la data emiterii Deciziei 13.

Și sub acest aspect este evident greșită interpretarea și aplicarea legii făcute de instanța de fond care nu a reținut acest argument, deoarece a apreciat că astfel "nu ar mai fi aplicabilă instituția întreruperii termenului de prescripție în situația faptelor care se epuizează după deschiderea investigației. Or, dispozițiile Legii nr. 21/1996 nu restrâng aplicabilitatea textului care guvernează întreruperea prescripției la faptele epuizate până la momentul declanșării investigației".

Procedând astfel instanța ignoră scopul prescripției și întreruperii acesteia: sancționarea pasivității. Or, dacă creditorul iese din pasivitate chiar anterior momentului începerii curgerii termenului de prescripție, limitele subiective ale efectului întreruperii nu permit ca aceasta să acționeze în contra creditorului care a ieșit din pasivitate, astfel încât, deși a ieșit din pasivitate, acesta va beneficia de un termen mai lung de prescripție (diferența de la momentul ieșirii din pasivitate și până la momentul în care termenul începe să curgă plus termenul normal de prescripție care curge de la momentul stabilit de lege).

În cazul de față, cu privire la faptele din perioada 1.10.2009 - 31.10.2009, deși Consiliul a făcut un act care ar fi avut aptitudinea să întrerupă cursul prescripției în 7.09.2009, dreptul Consiliului de a aplica sancțiuni cu privire la aceste fapte nu s-a prescris în 8.09.2014 (cum s-ar fi întâmplat dacă, conform interpretării primei instanțe, întreruperea ar fi produs efecte și, imediat după actul de întrerupere ar fi curs un nou termen) ci în 1.11.2014, așadar creditorul ieșit din pasivitate beneficiază de acest termen mai lung.

Așadar întreruperea cursului prescripției, ca beneficiu al creditorului, nu poate avea nicio aplicare atunci când, prin neaplicarea acesteia, creditorul beneficiază de un termen mai lung.

În al doilea rând, prima instanță a reținut în mod eronat că nu intervenise prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a investiga eventualele fapte ale C. și furnizorilor săi referitoare la prețuri de revânzare, în condițiile în care Ordinul 315/07.09.2009 se referea la investigarea unor fapte privind prețuri de vânzare și abia prin ordinul din 2012 de conexare a investigațiilor s-a început investigarea unor fapte legate de prețuri de revânzare realizate de C. și furnizorii săi.

Or, având în vedere că ultima dintre presupusele fapte anticoncurențiale investigate în cazul C. a încetat la 21.03.2006 și până în anul 2012 acestea au fost investigate doar din perspectiva unor fapte legate de prețuri de vânzare, rezultă că dreptul de a sancționa eventuale practici legate de fixarea prețurilor de revânzare, acestea nefiind investigate până în 2012, s-a prescris.

Soluția aleasă de prima instanță a fost în mod vădit nelegală, conținutul ordinelor de deschidere a investigațiilor determinând în mod complet și cu efecte substanțiale asupra drepturilor întreprinderilor investigate scopul investigației.

A aprecia altfel, precum a făcut instanța de fond, înseamnă a deschide dreptul autorității de a dispune sancționarea întreprinderilor investigate pentru orice fapte, independent de obiectul investigației pornite.

Într-o atare situație este evident că s-ar încălca dispozițiile art. 62 alin. (1) lit. a) din lege care prevede expres că întreruperea curgerii termenului de prescripție operează doar "în legătură cu o anumită încălcare a legii". Interpretarea greșită a primei instanțe este vădit contrară dispoziției clare a legii deoarece presupune ca întreruperea să opereze în legătură cu orice încălcare a legii.

În continuare, recurenta-reclamantă arată că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material aplicabile și se fundamentează pe motive străine de cele aplicabile, fiind respinse argumentele recurentei-reclamante privind încălcarea dreptului la apărare prin faptul că, gradul excesiv de confidențializare a informației din Decizie, astfel cum a fost comunicată Societății, îi afectează dreptul la apărare.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs se arată că, hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material aplicabile și se fundamentează pe motive contradictorii, fiind respinse argumentele recurentei-reclamante privind nerespectarea prezumției de nevinovăție, a standardului de probă aplicabil și a principiului in dubio pro reo, având în vedere că societatea a susținut că durata excesivă a procedurii în fața Consiliului Concurenței (de aproximativ 6 ani) a afectat posibilitatea sa de a se apăra, evenimentele cu privire la care i se aduc acuzații fiind foarte vechi (activitățile promoționale cu C. datând din perioada 2005-2006, iar cele cu D. din perioada 2007 -2008 și parțial 2009). În plus, deși procedura a fost atât de îndelungată, analiza Consiliului Concurenței din cuprinsul deciziei este incompletă, neputând fi replicată sau verificată, circumstanță care afectează și mai mult dreptul la apărare al reclmantei.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs se arată că, sentința a fost pronunțată cu încălcarea normelor privind individualizarea corectă a amenzii în baza legii aplicabile, având în vedere că s-au avut în vedere dispozițiile Legii concurenței în forma anterioară O.U.G. nr. 75/2010 și în baza Instrucțiunilor din 2004, amenda fiind stabilită pornind de la un nivel minim de 0,5 % și nu 0 %. Rezultă că, instanța a făcut o aplicare greșită a legii considerând norma nouă ca fiind mai favorabilă reclamantei.

Astfel, prima instanță a menținut în mod greșit Decizia, deși individualizarea amenzii aplicate s-a realizat cu încălcarea (i) principiului constituțional al aplicării legii contravenționale mai favorabile, (ii) a normelor și jurisprudenței aplicabile în materie de determinare a cifrei de afaceri ce sta la baza amenzii, (iii) a principiului proporționalității amenzii aplicate și (iv) cu nereținerea tuturor circumstanțelor atenuante aplicabile reclamantei.

Prin motivul cinci de recurs se arată că, instanța de fond a aplicat în mod greșit normele UE privitoare la aplicabilitatea art. 101 (1) TFUE, respectiv faptul că sentința a fost dată cu ignorarea sau aplicarea eronată a (i) principiului neretroactivității Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene (la momentul faptelor TCE - Tratatul de instituire a Comunității Europene și TUE - Tratatul privind Uniunea Europeană) și (ii) a prevederilor legale incluse în Orientările Comisiei Europene privind conceptul de efect asupra comerțului din art. 101 și 102 din Tratat ("Orientările privind efectul asupra comerțului").

Prin motivul șase de recurs se arată că, sentința a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept privitoare la existența și caracterul sancționabil al presupuselor fapte anticoncurențiale, respectiv faptul că a calificat în mod greșit "Clauza promo" drept restricție gravă de concurență și a făcut aplicarea greșită a Legii nr. 21/1996 și a regulamentelor de aplicare a acesteia, inclusiv a eventualelor regulamente UE aplicabile.

Sub acest aspect, se arată că promoțiile investigate derulate în relația A. - C. s-au desfășurat în anii 2005 -2006. Promoțiile incriminate derulate în relația A. - D. s-au desfășurat după cum urmează: (i) 2 promoții ce au avut loc anterior datei de 01.01.2007 (practic 01.01. 2007 a fost ultima zi de aplicare a prețului de achiziție redus aplicat de A. către D., însă perioada de promoție la raft a încetat anterior datei respective), (ii) 1 promoție desfășurată în anul 2008 și (iii) 5 promoții de câte 2 săptămâni care au avut loc în anul 2009.

În subsidiar, pentru cazul în care s-ar fi considerat aplicabil articolul 101(1) TFUE, recurenta-reclamantă arată că nu s-a dovedit existența consultării Comisiei Europene având în vedere faptul că pârâta a considerat că art. 101 alin. 1 TFUE era aplicabil, ar fi trebuit să consulte Comisia Europeană cu privire la faptele investigate. Nu s-a dovedit existența acestei consultări, ceea ce viciază în mod fundamental procedura desfășurată în fața pârâtului, impunând anularea Deciziei urmare a casării sentinței recurate.

În consecință, aplicând în mod greșit prevederile Regulamentului 2790/1999 și ale Orientărilor privind restricțiile verticale, instanța a concluzionat asupra existenței unei înțelegeri verticale de fixare a prețurilor minime ale furnizorului către alte rețele de magazine.

Regulamentele instituie prezumția de neîndeplinire a condițiilor de exceptare, detaliată în Orientările Comisiei, respectiv Instrucțiunile Consiliului, doar pentru restricțiile incluse limitativ și exhaustiv în articolele 4. respectiv art. 5 din regulamentele precitate, considerate restricții grave de concurență care elimină beneficiul exceptării.

Restricțiile grave de concurență prevăzute de articolele 4, respectiv 5 din regulamentele precitate, sunt doar restricții asumate de cumpărător, cu excepția ultimei, care este explicit inclusă pentru că se consideră că restricția asumată de furnizor în acel caz specifică, are un efect negativ în mod clar previzibil asupra consumatorilor.

Art. 5 din Regulament din 5 aprilie 2004 privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996, în cazul înțelegerilor verticale, a cărui formă este identică/similară celei a art. 4 din Regulamentul 2790/1999.

Exceptarea prevăzută la art. 4 nu se aplică înțelegerilor verticale care, direct sau indirect, separat sau împreună cu alți factori aflați sub controlul părților, au ca obiect:

a) restrângerea libertății cumpărătorului de a-și determina prețul de vânzare, fără a exclude posibilitatea furnizorului de a recomanda un preț de vânzare, cu condiția ca acest preț să nu reprezinte un preț fix sau minim de vânzare la care s-ar ajunge ca urmare a presiunilor exercitate sau a stimulentelor oferite de oricare dintre părți;

b) restricționarea teritoriului în care, sau a clientelei căreia cumpărătorul poate să vândă produsele sau serviciile care fac obiectul acordului, cu următoarele excepții: restricționarea vânzărilor active într-un teritoriu exclusiv sau către un grup exclusiv de clienți, rezervate furnizorului sau alocate de către acesta altui cumpărător, când o astfel de restricționare nu limitează vânzările făcute de clienții cumpărătorului; restricționarea vânzărilor către consumatorii finali de către un cumpărător care operează la nivelul comercializării en-gros; restricționarea vânzărilor către distribuitori neautorizați de către membrii sistemului de distribuție selectivă; restricționarea libertății cumpărătorului de a vinde părțile componente, livrate acestuia de către furnizor în vederea utilizării lor în procese de fabricație, unor clienți care ar putea utiliza aceste componente pentru fabricarea unor produse similare cu cele fabricate de către furnizor;

c) restricționarea vânzărilor active sau a vânzărilor pasive către consumatorii finali, ale membrilor unui sistem de distribuție selectivă care operează la nivelul comercializării en-detail, fără a afecta posibilitatea de a interzice unui membru al sistemului să opereze în afara spațiilor de comercializare autorizate;

d) restricționarea livrărilor încrucișate între distribuitorii din cadrul unui sistem de distribuție selectiva, inclusiv între distribuitorii care operează la niveluri diferite de comercializare;

e) restricționarea convenită între un furnizor de părți componente și un cumpărător care le utilizează în procese de fabricație, care limitează libertatea furnizorului de a vinde părțile componente ca piese de schimb către consumatori finali, prestatori de reparații sau alte servicii, neabilitați de către cumpărător pentru prestarea acestor servicii conexe.

Clauza de exclusivitate promoțională nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute la punctele 5 a) - d) de mai sus, nefiind vorba de o restricție aplicabilă comportamentului cumpărătorului dintr-un acord vertical.

Clauza de exclusivitate promoțională implică o restricție doar pentru A., deci o restricție asumată de către furnizor, care nu se încadrează în ipoteza specifică de la punctul 5 e) de mai sus.

Conform dispozițiilor celor două Regulamente (național și UE) precitate, în materia înțelegerilor verticale există o prezumție legală de neîndeplinire a condițiilor de exceptare, doar cu privire la practicile identificate strict și limitativ în articolele 4 și 5 ale celor două regulamente.

Având în vedere că clauza de exclusivitate nu se încadrează în niciuna din ipotezele de mai sus, rezultă că prima instanța i-a aplicat în mod eronat o serie de prevederi, care permiteau în opinia sa excluderea oricărei analize cu privire la existența pretinsei restricții de concurență, a conținutului ei și a efectelor sale.

Instanța de fond a reținut, în mod greșit, că eventualele înțelegeri dintre A. și C., respectiv D. ar reprezenta restricții verticale prin obiect.

Conform jurisprudenței comunitare, pentru a aprecia dacă un acord implică o restrângere a concurenței "prin obiect", trebuie analizat cuprinsul dispozițiilor acestuia, obiectivele pe care urmărește să le atingă, precum și contextul economic și juridic în care acesta se înscrie (hotărârile GlaxoSmithKline Services și alții, pct. 58, E. și alții, pct. 136, F., pct. 35), în cadrul aprecierii respectivului context, trebuie de asemenea să se țină seama de natura produselor sau a serviciilor afectate, precum și de condițiile reale de funcționare și de structura pieței sau a piețelor relevante (hotărârea Expedia, pct. 21, și jurisprudența citată acolo).

Potrivit jurisprudenței UE, existența unui dubiu trebuie interpretată în favoarea întreprinderilor acuzate de încălcare. Astfel, în jurisprudența sa (C-185/95 Baustahhlgewebe GmbH vs. Comisia, C-235/92 Montecatini SpA vs. Comisia), C.J.U.E. a admis că sancțiunile pecuniare aplicate în materie de concurență, date fiind natura încălcărilor, natura și gradul de severitate a sancțiunilor aplicate, reprezintă sancțiuni penale, în sensul art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu consecința aplicării prezumției de nevinovăție prevăzute de art. 6 par. 2 din aceeași Convenție. Consecințele aplicării prezumției de nevinovăție în investigațiile legate de posibile încălcări ale dreptului concurenței rezidă în următoarele: a) autoritatea de concurență este cea care trebuie să probeze existența încălcării; b) orice dubiu favorizează întreprinderea investigată, în baza principiului in dubio pro reo (G. vs. Comisia, H. vs. Comisia, I. și alții vs. Comisia); c) autoritatea de concurență trebuie să țină cont nu doar de elementele incriminatoare, ci și de cele dezincriminatoare, atunci când analizează dacă a avut loc o încălcare a normelor de concurență (J. vs. Comisia).

De asemenea, conform jurisprudenței Tribunalului de Primă Instanță (T-49/92P, T-53/03, T-305/94), Comisia Europeană are obligația de a aduce probe precise și coerente, care să demonstreze în mod convingător existența circumstanțelor ce conduc la reținerea unei încălcări a legislației concurențiale, iar întreprinderile investigate nu trebuie să dovedească faptul că afirmațiile autorităților de concurență sunt greșite, ci doar că sunt insuficient probate. în acest sens, sunt de reținut considerentele prezentate la pct. 517-519 din hotărârea pronunțată în cauza T-305/94 Limburgse Vinyl Maatschappij și alții vs. Comisia: "indiferent de dificultățile practice pe care Comisia le poate întâlni în strângerea probelor, sarcina de a proba încălcarea îi aparține, în contraprestație față de puterile largi de anchetă pe care le deține. În acest scop, Comisia nu se poate limita doar la afirmații, supoziții sau deducții. Trebuie să se sprijine pe probe serioase, precise și coerente (K. și L., pct. 31-37; M., pct. 264-267; N., pct. 166; cauzele conexate C-89/85, C-104/85, C-114/85, C-116/85, C-117/85 și C-125/89 până la C-129/85 Ahlstrom Osakeyhtio și alții vs. Comisia). De asemenea, trebuie să fie o legătură de cauzalitate directă între fapte și concluziile care pot fi trase din ele, care trebuie să fie rezonabile și în mod obiectiv fără dubii (C-56/65 Societe Technique Miniere (LTM) vs. O.). În caz contrar, întreprinderilor acuzate trebuie să li se acorde beneficiul dubiului. În plus, ele nici nu trebuie să meargă atât de departe încât să dovedească că afirmațiile Comisiei sunt eronate, ci trebuie doar să arate că acestea sunt nesigure sau insuficient probate. Altfel, întreprinderile s-ar confrunta cu o răsturnare nelegală a sarcinii probelor; acestea ar trebui să prezinte probe negative ale participării lor la înțelegere, ceea ce ar însemna o probatio diabolica".

Or, în cauza de față, prima instanță nu a verificat în mod riguros dacă analiza Consiliului Concurenței a condițiilor privitoare la existența unei înțelegeri prin obiect este corectă și completă, ci s-a limitat la preluarea ca atare, necenzurate a tuturor aspectelor reținute de pârât.

Rezultă din cele de mai sus, că prima instanță a încălcat standardul probatoriu legal necesar dovedirii unei înțelegeri prin obiect, aplicând nejustificat și nelegal norme cu caracter de excepție pentru a concluziona că pretinsele înțelegeri dintre A. și D., respectiv C. reprezintă înțelegeri prin obiect.

Pe cale de consecință, solicită admiterea recursului, casarea în întregime a sentinței recurate și în rejudecare, admiterea cererii deduse judecății și, în principal, anularea Deciziei 13 sau, în subsidiar, anularea parțială a Deciziei 13 în sensul reducerii cuantumului amenzii impuse societății reclamante.

Intimatul-pârât Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 26 iunie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 21 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) din C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", prin care recurenta susține că sentința recurată cuprinde motive contradictorii, este nefondat.

Recurenta invocă faptul că interpretările care au stat la baza emiterii Deciziei 13, atât cele de fond cât și aspectele legate de procedura desfășurată în fața Consiliului și modul de individualizare a amenzii aplicate au condus la pronunțarea unei hotărâri cu evidente contradicții în considerentele acesteia.

Motivele contradictorii pot rezulta din existența unei contradicții între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o altă soluție, precum și din considerente contradictorii.

Contrar susținerilor recurentei, aceste situații nu se regăsesc în sentința recurată, motivarea din sentința recurată reflectă raționamentul instanței, modalitatea în care instanța a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză va fi examinată în continuare, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ.

La data de 7 septembrie 2009, Consiliul Concurenței a deschis din oficiu 4 investigații pe piața de retail alimentar, în temeiul prevederilor art. 26 lit. a) și art. 34 lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, împotriva: P. S.R.L., Q. și R. S.R.L. și furnizorii acestora; C. S.R.L. și S. S.R.L. și furnizorii acestora; D. S.R.L. și furnizorii acesteia și T. S.A. și furnizorii acesteia. În scopul unei mai bune administrări, cele patru investigații au fost conexate prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurentei nr. 856 din data de 18 iulie 2012.

În luna august 2014, Consiliul Concurenței a comunicat reclamantei Raportul investigației, iar la data de 23 octombrie 2014 au avut loc audierile în fața plenului Consiliului. La data de 09.12.2014 au avut loc deliberările în cadrul Consiliului Concurenței, adoptându-se minuta hotărârii, iar ulterior a fost emisă Decizia nr. 13/14.04.2015.

Consiliul Concurentei a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 și art. 101 alin. (1) din TFUE de către societatea C. S.R.L. și furnizorii acesteia, printre care și reclamanta S.C. B. SA(fostă A.), prin încheierea unor înțelegeri verticale anticoncurențiale având ca obiect denaturarea și împiedicarea concurenței pe piață prin stabilirea prețului de revânzare pentru produsele furnizorilor, precum și de către societatea D. și furnizorii acesteia, printre care și reclamanta S.C. B. SA(fostă A.), prin încheierea unor înțelegeri verticale anticoncurențiale având ca obiect denaturarea și împiedicarea concurenței pe piață prin stabilirea prețului de vânzare și/sau revânzare pentru produsele furnizorilor.

În temeiul art. 53 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, a fost sancționată reclamanta S.C. B. SA(fostă A. pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 și art. 101 alin. (1) din TFUE, prin încheierea unor înțelegeri anticoncurențiale având ca obiect restricționarea prețurilor în cadrul promoțiilor desfășurate în lanțurile de retail alimentar între anii 2005-2009, cu 1.164.467 RON amendă contravențională.

Prin cererea de chemare în judecată soluționată prin sentința recurată, reclamanta S.C. B. SA(fostă A.) a solicitat anularea parțială a Deciziei nr. 13/14.04.2015, în ceea ce o privește.

În motivarea cererii de anulare, reclamanta a invocat faptul că a intervenit prescripția aplicării sancțiunii contravenționale, dreptul la acțiune al Consiliului Concurenței de a aplica astfel de sancțiuni pentru încălcarea prevederilor Legii concurenței nr. 21/1996 fiind exercitat peste termenul de 5 ani prevăzut de ar. 61 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996, precum și alte motive de nelegalitate a deciziei.

Prin sentința recurată, instanța de fond, verificând cu prioritate susținerile privind prescrierea dreptului pârâtei de a aplica sancțiunea contravențională, a constatat neîntemeiate motivele privind prescripția dreptului de a aplica sancțiunea, reținând că termenul de prescripție a fost întrerupt nu numai prin Ordinul nr. 315/2009 de declanșare a investigației ci și prin alte acte îndeplinite de pârâtă, respectiv transmiterea de solicitări de informații către reclamantă, comunicarea raportului de investigație, în anul 2014, astfel că Decizia nr. 13/2015 a fost emisă anterior expirării termenului de prescripție special de 10 ani, în anul 2016, prin raportare la fapta de fixare a prețului de revânzare în relația cu C..

În referire la celelalte motive de nelegalitate a deciziei atacate, instanța de fond le-a apreciat nefondate.

Prin motivele de recurs, recurenta reclamantă invocă aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind prescripția extinctivă, susținând, pe de o parte, faptul că prima instanță deși a reținut corect că "în cauză, cursul termenului de prescripție a fost întrerupt prin declanșarea investigației, prin Ordinul nr. 315/2009", în mod nelegal a reținut că noul termen de prescripție, care a început să curgă la 7.09.2009, nu s-ar fi împlinit la 8.09.2014 ci ar fi fost din nou întrerupt, deoarece dispozițiile art. 62 alin. (2) ar "enumera cu caracter exemplificativ acte care întrerup cursul termenului de prescripție" și nu doar Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței emis în scopul declanșării unei investigații ar întrerupe cursul prescripției, ci și "orice proceduri desfășurate de autoritatea de concurență în cadrul investigării încălcării", fiind astfel de acte "procedura comunicării raportului de investigație, procedura de acces la dosar, procedura audierii părților etc.", iar pe de altă parte, faptul că încălcarea săvârșită de reclamantă în relațiile cu D. are caracter de continuitate, momentul de la care curge termenul de prescripție fiind 31.10.2009, data epuizării faptei contravenționale, iar soluția de sancționare a fost adoptat la data de 09.12.2014, prin urmare, în raport de ultimul act care întrerupe cursul termenului de prescripție, ordinul de declanșare a investigației, dreptul de a aplica sancțiunea este prescris.

În ceea ce privește momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului de aplicare a sancțiunii contravenționale, se rețin următoarele:

Prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni contravenționale este reglementată de dispozițiile Legii concurenței nr. 21/1996, iar din punct de vedere al aplicării în timp, legea aplicabilă prescripției extinctive, sub toate aspectele, este cea în vigoare la momentul la care a început să curgă. Legiuitorul a stabilit un termen de prescripție de 5 ani pentru aplicarea de sancțiuni contravenționale, termen care începe să curgă la data încetării practicii anticoncurențiale.

Conform art. 61 din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, forma în vigoare la data înțelegerilor anticoncurențiale "(1) Dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni contravenționale pentru încălcările prevederilor prezentei legi se prescrie după cum urmează: a) în termen de 3 ani, în cazul încălcării prevederilor art. 50 lit. c), d) și e); b) în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte încălcări ale prevederilor prezentei legi.

(2) Prescripția dreptului la acțiune al Consiliului Concurenței începe să curgă de la data încetării practicii anticoncurențiale. În cazul încălcărilor legii, ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripția începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurențial în cauză".

Data de la care începe să curgă termenul de prescripție de 5 ani, raportat la dispozițiile Legii nr. 21/1996, în forma în vigoare incidentă în cauză, este cel al încetării faptei pretinse ca fiind anticoncurențială, iar în cazul încălcărilor legii care au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripția începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurențial în cauză.

Prin decizia contestată s-a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 și art. 101 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, în vigoare la data înțelegerilor pretinse anticoncurențiale, "(1) Sunt interzise orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici ori asociațiile de agenți economici, orice decizii luate de asociațiile de agenți economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc: a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții comerciale".

Conform art. 101 alin. (1) (ex-articolul 81 TCE) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (Versiune consolidată), "Sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne și, în special, cele care: (a) stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare; (b) limitează sau controlează producția, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investițiile; (c) împart piețele sau sursele de aprovizionare; (d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiții inegale la prestații echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurențial;(e) condiționează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestații suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanțele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte".

Fapta pentru care s-a constatat de către Consiliul Concurenței încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 și art. 101 alin. (1) din TFUE, prin Decizia nr. 13/2015, a constat în încheierea unor înțelegeri verticale anticoncurențiale având ca obiect denaturarea și împiedicarea concurentei pe piață prin stabilirea prețului de vânzare și/sau revânzare pentru produsele furnizorului.

Consiliul Concurenței a constatat un complex de înțelegeri verticale anticoncurențiale, prin stabilirea directă a preturilor de vânzare (prin clauza RPM) și prin stabilirea indirectă a prețurilor de vânzare (prin clauza Promo), având ca obiect restricționarea concurenței pe piață, pe de o parte prin restrângerea libertății cumpărătorului (retailerul), prin clauza RPM, care vizează restricționarea prețurilor de revânzare la care produsele A. să fie comercializate către clienții/consumatorii finali ai retailerului, și, pe de altă parte, prin restrângerea libertății furnizorului în a-și stabili politica de preț, prin clauza Promo, care vizează restricționarea prețurilor de vânzare la care furnizorul putea comercializa produsele A. către alte rețele de magazine.

Complexul de înțelegeri verticale anticoncurențiale având ca obiect denaturarea și împiedicarea concurenței pe piață a fost calificat de Consiliul Concurenței ca o singură faptă contravențională, pentru care a aplicat o singură sancțiune. La stabilirea duratei faptei au fost avute în vedere perioadele în care au existat înțelegeri privind fixarea prețurilor pe ambele paliere ale încălcării, și anume clauza RPM și clauza Promo, astfel:

- perioadele în care a fost constatată fixarea prețului de revânzare (clauza RPM), în relația cu C. (2.03.2005-22.03.2005, 06.04.2005-17.05.2005, 15.06.2005-12.07.2005, 17.07.2005-23.08.2005, 07.09.2005-20.09.2005, 04.01.2006-14.02.2006, 07.03.2006-21.03.2006), menționate la paragraful 989 din decizie, și în relația cu D. (25.03.2009-22.04.2009, 12.06.2009-31.07.2009, 01.10.2009-31.10.2009), menționate la paragraful 965 din decizie;

- perioadele de promoție în care prețurile stabilite au fost respectate de D. prin vânzarea către clienți (23.11.2006-01.01.2007, 21.02.2007-05.03.2008), menționate la paragraful 969 din decizie.

Cu privire la durata încălcărilor, s-a reținut în relația cu C. perioada 2005-2006 pentru clauza RPM, iar în relația cu D. anul 2009 pentru clauza RPM și perioada 2006-2008 pentru clauza Promo (paragraf 1778), iar la paragraful 1779 s-a precizat că "La determinarea duratei încălcării, pentru fiecare întreprindere participantă la înțelegerile anticoncurențiale privind fixarea preturilor între anii 2005-2009, au fost luate în calcul perioadele în care au existat înțelegeri privind fixarea preturilor, pe cele două paliere ale încălcării, și anume fixarea prețului la raft și clauza promo. În cazul în care un furnizor a avut relații cu mai mulți retaileri s-au luat în calcul duratele încălcărilor din care s-au scăzut suprapunerile între relații, durata încălcării pentru reclamantă fiind de 11 luni".

În raport de conținutul deciziei contestate, rezultă că intimatul pârât Consiliul Concurenței a reținut un complex de înțelegeri verticale anticoncurențiale având ca obiect denaturarea și împiedicarea concurenței pe piață, pe care l-a calificat ca o singură faptă contravențională, pentru care a aplicat o singură sancțiune, iar la stabilirea duratei faptei au fost avute în vedere perioadele în care au existat înțelegeri privind fixarea prețurilor pe ambele paliere ale încălcării, și anume fixarea prețului de revânzare (clauza RPM) și clauza de restricționare a promoțiilor (clauza Promo).

Prescripția aplicării sancțiunii contravenționale privește chiar fondul deciziei contestate, constituind motiv de nelegalitate a acesteia, iar stabilirea în mod concret a încetării ultimului act sau fapt anticoncurențial este esențială, întrucât de la acest moment începe să curgă termenul de prescripție.

Potrivit Deciziei Consiliului Concurenței, care a constatat și a sancționat o încălcare prin obiect a normelor de concurență, data încetării ultimului act anticoncurențial este 31.10.2009 și se raportează la înțelegerea verticală, apreciată ca fiind anticoncurențială, privind fixarea prețului de vânzare a produselor A. către alți retaileri (clauza Promo), aceasta fiind data până la care ar fi fost valabilă prelungirea clauzei Promo. Clauza Promo, astfel cum s-a arătat anterior, este doar una din cele două înțelegeri verticale apreciate ca fiind anticoncurențiale. Cu privire la cea de a doua înțelegere verticală anticoncurențială, fixarea prețului de revânzare la raft (clauza RPM), data încetării este 21.03.2006, în relația cu C., și 05.03.2008, în relația cu D..

În condițiile în care prin Decizie s-a reținut, prin cele două clauze, un complex de înțelegeri verticale anticoncurențiale având ca obiect denaturarea și împiedicarea concurenței pe piață, având caracter continuu, iar acesta a fost calificat de Consiliul Concurenței ca o singură faptă contravențională, pentru care a aplicat o singură sancțiune, prescripția începe să curgă, raportat la oricare din cele două înțelegeri, de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurențial.

În ceea ce privește întreruperea prescripției extinctive, motivele de recurs privind faptul că acțiunile care întrerup cursul termenului prescripției extinctive nu reprezintă orice demers procedural întreprins de Consiliul Concurenței în scopul investigării încălcării, iar Ordinul de declanșare a investigației reprezintă ultimul act ce întrerupe cursul termenului de prescripție, sunt fondate.

Întreruperea prescripției extinctive este o modificare a cursului prescripției care constă în ștergerea prescripției începute înainte de ivirea unei cauze întreruptive și presupune oprirea temporară a cursului prescripției pe durata cauzei care o justifică și începerea unei prescripții extinctive noi, durata inițială, scursă anterior survenirii întreruperii, neintrând în calculul termenului de prescripție. Întreruperea intervine întrucât nu se mai justifică producerea efectului prescripției extinctive în situația în care titularul dreptului subiectiv prescriptibil părăsește starea de pasivitate sau cel în folosul căruia curge prescripția extinctivă abandonează atitudinea de împotrivire față de titularul dreptului.

Totuși, nu orice demers prin care autoritatea publică iese din pasivitate are efect întreruptiv de prescripție, ci doar acele acțiuni cărora legiuitorul le conferă un astfel de efect.

Normele care reglementează prescripția sunt imperative, astfel încât durata termenului, calculul, condițiile de întrerupere și suspendare sunt strict reglementate prin normele legale.

În conformitate cu dispozițiile art. 62 din Legea concurenței nr. 21/1996, forma în vigoare incidentă în cauză, "(1) Orice acțiune întreprinsă de către Consiliul Concurenței în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanșării unei investigații în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe cursul termenelor de prescripție prevăzute la art. 61. Întreruperea termenului de prescripție va avea efect de la data comunicării acțiunii întreprinse de către Consiliul Concurenței, făcută către cel puțin un agent economic sau o asociație de agenți economici care a participat la săvârșirea încălcării legii.

(2) Acțiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenței și care întrerup cursul termenului de prescripție includ, în principal, următoarele: a) solicitări de informații, în scris; b) ordin al președintelui Consiliului Concurenței de declanșare a unei investigații; c) începerea procedurilor legale.

(3) Întreruperea termenului de prescripție își produce efectele față de toți agenții economici sau asociațiile de agenți economici care au participat la săvârșirea încălcării legii.

(4) În cazul întreruperii termenului de prescripție, un nou termen, cu o durată similară, începe să curgă de la data la care Consiliul Concurenței a întreprins una dintre acțiunile menționate la alin. (2). Termenul de prescripție va expira cel mai târziu în ziua în care se împlinește perioada egală cu dublul termenului de prescripție, aplicabil pentru săvârșirea încălcării în cauză, în situația în care Consiliul Concurenței nu a impus nici una dintre sancțiunile prevăzute de prezenta lege".

Raportat la aceste dispoziții legale, termenul de prescripție a dreptului de aplicare a sancțiunii se întrerupe prin emiterea de către Consiliul Concurenței a Ordinului de declanșare a investigației, iar întreruperea produce efecte, de la data comunicării de către Consiliul Concurenței către cel puțin un agent economic care a participat la săvârșirea încălcării legii, față de toți agenții economici sau asociațiile de agenți economici care au participat la săvârșirea încălcării legii, dată de la care începe să curgă un nou termen de prescripție cu aceeași durată, de 5 ani, potrivit art. 62 alin. (4) din Legea nr. 21/1996.

Susținerile intimatului pârât privind faptul că expresia "în scopul declanșării unei investigații" nu poate fi considerată ca vizând exclusiv emiterea ordinului de declanșare a investigației, înțelesul construcției fiind acela de investigare propriu-zisă a încălcărilor legii, nelimitându-se la momentul prim de deschidere a unei investigații, doar această interpretare fiind corespunzătoare scopurilor existenței instituției întreruperii cursului prescripției extinctive în orice materie de drept, că alin. (2) consolidează argumentul potrivit căruia orice act întreprins de Consiliul Concurenței în scopul investigării unei încălcări întrerupe termenul de prescripție, sunt nefondate.

Interpretarea alin. (2) al art. 62, cu privire la acțiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenței care întrerup cursul termenului de prescripție, enumerate cu titlu exemplificativ ca fiind solicitări de informații, ordin al președintelui Consiliului Concurenței de declanșare a unei investigații, începerea procedurilor legale, se realizează prin raportare la dispozițiile alin. (1), potrivit cărora întreruperea cursului termenului de prescripție se realizează prin orice acțiune întreprinsă de către Consiliul Concurenței în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanșării unei investigații.

Legiuitorul face distincția între noțiunea de "declanșare" a investigației, aceasta însemnând pornirea procedurii, și "efectuarea" investigației, iar din interpretarea noțiunii de "declanșare a investigației" nu se poate reține că aceasta nu privește "pornirea", ci "efectuarea" investigației. Cele două noțiuni sunt distincte și, raportat la instituția juridică reglementată, întreruperea cursului prescripției, supusă unui regim juridic de strictă interpretare și