ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6224/2021

Ședința publică din data de 08 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 28 mai 2015, societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu Consiliul Concurenței, a solicitat:

- în principal, anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 13/14.04.2015, precum și anularea tuturor actelor unilaterale emise de Consiliul Concurenței prin care i s-a refuzat accesul la toate documentele din dosarul de investigație, respectiv a adreselor având număr de ieșire RG 10693/11.09.2014 ca răspuns la solicitarea A. nr. 2530/09.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. RG/10693/09.09.2014 și, respectiv, adresa având număr de ieșire RG 11212/26.09.2014, ca răspuns la solicitarea A. nr. 2769/22.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. RG/11212/22.09.2014;

- în subsidiar, reducerea în baza principiului proporționalității a cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată, respectiv de 2.639.243 Ron.

Prin sentința civilă nr. 1470 din 28 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția tardivității cererilor adiționale depuse la datele de 26 februarie 2016 și de 06 aprilie 2016 și, în consecință, a respins ca tardiv formulate cererile adiționale mai sus indicate;

- a admis excepția tardivității capătului de cerere privind anularea adreselor nr. x/11.09.2014 și nr. y/16.09.2014 și, în consecință, a respins acest capăt de cerere ca tardiv formulat;

- a respins, în rest, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată;

- a admis în parte cererea de sesizare a Curții Constituționale;

- a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 pct. 1 din O.U.G. nr. 77/2014;

- a respins, în rest, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. III pct. 5 și 6 din O.G. nr. 12/2014, pct. 8 din Legea nr. 117/2015, art. 50 pct. 5 din O.U.G nr. 77/2014, art. III pct. 1 din O.G. nr. 12/2014 și pct. 6 din Legea nr. 117/2015;

- a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1470 din 28 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Solicită, în principal, anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 13/14.04.2015 în ceea ce privește recurenta-reclamantă A. S.R.L., anularea actelor emise de Consiliul Concurenței cu nr. RG 10693/11.09.2014 și RG n212Z26.09.2014, prin care intimatul a refuzat accesul recurentei la toate documentele din dosarul de investigație

În subsidiar, solicită redcerea amenzii dispuse prin Decizia Consiliului Concurenței nr. 13/14.04.2015,obligarea intimatei-pârâte la plata integrală a cheltuielilor de judecată, în valoare de 130.048,58 RON, efectuate de recurenta-reclamantă în cursul judecății în primă instanță.

Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 247 alin. (2), art. 204 C. proc. civ., art. 2550 alin. (2) C. civ. și art. 1247 alin. (3) din Noul C. civ.

În soluționarea excepției tardivității cererilor adiționale din data de 26.02.2016 și 06.04.2016, instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit normele privind invocarea excepțiilor procesuale, cele privind modificarea cererii de chemare în judecată și cele privind invocarea nulității absolute, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Astfel, în soluționarea excepției tardivității cererilor adiționale din data de 26.02.2016 și 06.04.2016, instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit normele privind modificarea cererii de chemare în judecată și cele privind invocarea nulității absolute.

Referitor la cererea adițională din data de 26.02.2016, Consiliul Concurenței nu a formulat obiecțiuni cu privire la posibilitatea recurentei-reclamante de a invoca motivele de nulitate absolută legate de prescrierea dreptului intimatului-pârât de a aplica sancțiunea contravențională.

Cu toate acestea, instanța de fond a invocat din oficiu decăderea recurentei-reclamante din dreptul de a completa cererea de chemare în judecată și a respins ca tardivă cererea adițională din data de 26.02.2016, pe motiv că nu ar fi existat acordul intimatului-pârât pentru modificare.

Procedând astfel, instanța de fond a încălcat prevederile art. 247 alin, (2) C. proc. civ., deoarece a invocat din oficiu o excepție relativă, care, în realitate, putea fi invocată doar de partea care justifica un interes.

Într-adevăr, prevederile art. 204 C. proc. civ. protejează un interes privat, respectiv interesul pârâtului de a cunoaște de la începutul procesului pretențiile și argumentele reclamantului.

Or, fiind vorba despre norme de ordine privată, nerespectarea acestora și, corelativ, excepția decăderii din dreptul de a modifica acțiunea este o excepție de ordine privată, care ar putea fi invocată doar de către partea al cărei interes este protejat prin dispozițiile art. 204 C. proc. civ., iar nu și de către instanță din oficiu.

Considerentele instanței de fond potrivit cărora instanța ar fi obligată să invoce din oficiu excepția decăderii în temeiul art. 2550 alin. (2) C. civ. sunt eronate, deoarece se bazează pe aplicarea greșită a normelor de drept substanțial în plan procedural.

Art. 2545 și urm. din C. civ. reglementează într-adevăr regimul general al termenelor de decădere, dar este vorba doar despre termenele din dreptul substanțial (Dreptul Civil), a căror nerespectare atrage, potrivit art. 2545 alin. (2) C. civ. pierderea dreptului subiectiv civil.

În schimb, regimul juridic al drepturilor procedurale este reglementat și trebuie analizat potrivit dispozițiilor din C. proc. civ.. Astfel, din perspectiva dreptului procesual civil, decăderea este o excepție procesuală, care poate fi invocată în termenele și condițiile prevăzute de art. 247 C. proc. civ.

Așa fiind, excepția decăderii din drepturile procedurale poate fi o excepție absolută sau relativă, în funcție de interesul ocrotit prin norma/termenul respectiv. Pe cale de consecință, instanța poate invoca din oficiu decăderea doar în cazul în care se încalcă o termen/normă imperativ(ă), iar nu și o termen/normă dispozitiv(ă)2.

De altfel, chiar și în cazul în care ar fi aplicabile dispozițiile art. 2550 C. civ., instanța ar putea invoca din oficiu doar decăderea din drepturile de care părțile nu pot dispune în mod liber, adică din drepturile reglementate prin norme imperative, iar nu și din drepturile reglementate prin norme dispozitive.

În cazul de față, art. 204 C. proc. civ. protejează un interes privat al pârâtului de a cunoaște de la începutul procesului pretențiile și argumentele reclamantului.

Faptul că art. 204 C. proc. civ. este o normă dispozitivă, privind drepturi procedurale de care părțile pot să dispună rezultă și din împrejurarea că însuși art. 204 C. proc. civ. permite depășirea termenului de modificare a cererii.

În plus, faptul că pentru modificarea cererii peste termenul prevăzut de art. 204 C. proc. civ. este necesar doar acordul pârâtului, iar nu și acordul instanței confirmă concluzia că această normă protejează doar interesul privat al pârâtului, iar nu și un interes public.

Nu în ultimul rând, sunt eronate și considerentele instanței de fond potrivit cărora neacceptarea posibilității de invocare din oficiu a decăderii din dreptul de a modifica cererea ar conduce la anihilarea textului legal de la art. 204 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În realitate, art. 204 C. proc. civ. nu își pierde aplicabilitatea, ci aceasta este condiționată de voința pârâtului de a invoca depășirea termenului de modificare a cererii.

Prin urmare, instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile art. 2550 alin. (2) C. civ. și a încălcat prevederile art. 247 C. proc. civ., prin faptul că a invocat din oficiu o excepție relativă de decădere, deși această excepție nu a fost invocată de partea interesată - Consiliul Concurenței.

În al doilea rând, instanța de fond a aplicat în mod greșit art. 204 C. proc. civ. apreciind că formularea de apărări pe fondul motivelor de nelegalitate nu ar echivala cu existența unui acord al Consiliului Concurenței pentru modificarea acțiunii.

În realitate, în cauză a existat un acord expres al Consiliului Concurenței pentru completarea acțiunii cererea completatoare din data de 26.02.2016, având în vedere că, prin răspunsul la cererea completatoare depus la data de 04.04.2016, intimatul-pârât a solicitat unirea acestor motive cu fondul.

În plus, manifestarea de voință a Consiliului Concurenței în sensul de a achiesa la completarea acțiunii reprezintă un act unilateral, deci irevocabil. Prin urmare, Consiliul Concurenței nu mai poate reveni asupra acordului deja exprimat prin răspunsul la cererea completatoare, iar susținerile pârâtului din cadrul dezbaterilor în sensul că nu și-ar da acordul expres pentru modificarea acțiunii sunt lipsite de relevanță și nu pot lipsi de efecte, respectiv nu pot modifica sau revoca acordul deja exprimat în scris.

Sub acest aspect, considerentele instanței de fond în sensul că nu s-ar putea discuta de irevocabilitatea acordului pârâtului pe motiv că acesta nu ar fi fost exprimat expres sunt eronate deoarece irevocabilitatea este o caracteristică aplicabilă oricărui act unilateral, indiferent de forma în care acesta este exprimat.

În al treilea rând, soluția instanței de fond asupra excepției cererii modificatoare este greșită și pentru că interdicția modificării cererii de chemare în judecată după primul termen împiedică doar invocarea unor noi motive de nulitate relativă, iar nu și a unor motive de nulitate absolută, care pot fi invocate oricând atât de către părți, cât și de către instanță din oficiu.

Sub acest aspect, sunt greșite considerentele instanței de fond în sensul că motivul de nulitate privind depășirea termenului de prescripție privind aplicarea sancțiunii contravenționale nu ar fi de ordine publică, întrucât interesul ocrotit este doar al particularului sancționat contravențional.

În realitate, prescripția aplicării sancțiunii contravenționale este o instituție de ordine publică reglementată cu scopul de a proteja administrații împotriva abuzurilor autorităților și împotriva erorilor. De asemenea, prescripția a fost instituită pentru a împiedica autoritățile să lase să curgă o perioadă prea mare de timp de la data săvârșirii pretinsei fapte și până la sancționare, deoarece cu trecerea timpului se pierd datele, probele și informațiile, ceea ce îngreunează ulterior apărarea celui acuzat.

Din moment ce instituția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea contravențională este de ordine publică, nu se poate susține că motivul de nulitate a actului privind depășirea termenului de prescripție ar fi de ordine privată. Într-adevăr, nu este posibil ca o instituție să fie de ordine publică, dar invocarea acesteia să aibă caracter de ordine privată.

În ceea ce privește prezumția de nulitate relativă din art. 1252 C. civ., invocată de instanța de fond, aceasta nu poate fi aplicată în cazul de față, care nu este un litigiu de drept civil, ci un litigiu de drept administrativ, caracterizat prin inegalitatea părților și necesitatea de a acorda o protecție sporită administraților în raporturile cu autoritățile publice.

În plus, potrivit art. 1247 alin. (3) din Noul C. civ., instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.

Chiar dacă art. 1247 alin. (3) din Noul C. civ. vizează în principal actele de drept civil, acest articol este aplicabil și în cazul de față, deoarece reprezintă dreptul comun în materie de nulitate și urmează a fi aplicat ori de câte ori nu există o normă specială contrară.

În plus, în favoarea aplicării art. 1247 noul C. civ. în prezentul litigiu pledează și argumentul de interpretare logico-juridică a fortiori: dacă instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută în litigiile de drept civil dintre particulari, cu atât mai mult această obligație subzistă în litigiile de drept administrativ, care au și o componentă profundă de drept public și în care dat fiind raportul de inegalitate dintre administrați și autorități, este necesară instituirea unor măsuri de protecție sporită pentru administrați,

Sub acest aspect, este eronată interpretarea instanței de fond potrivit căreia art. 1247 C. civ., privind obligativitatea invocării din oficiu a nulității absolute ar fi aplicabil doar în ipoteza în care s-ar solicita executarea actului, iar nu și în ipoteza în care s-a solicitat anularea actului.

În realitate, art. 1247 C. civ. nu instituie nicio distincție din punctul de vedere al tipurilor de litigii în care instanța poate invoca nulitatea din oficiu. Or, unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu ar trebui să distingă.

În plus, raționamentul instanței de fond este viciat și inconsecvent. Astfel, instanța de fond a apreciat că scopul urmărit prin art. 1247 alin. (3) C. civ. a fost acela de a împiedica realizarea unui act juridic lovit de nulitate absolută.

Or, acest rezultat - împiedicarea realizării unui act juridic lovit de nulitate absolută -este atins indiferent dacă nulitatea absolută se invocă pe cale de acțiune sau pe cale de excepție.

În ceea ce privește cererea adițională din data de 06.04.2016, motivele de nulitate invocate de A. prin notele depuse la data de 06.04.2016 nu reprezintă motive de nulitate noi, ci o dezvoltare a motivelor de nulitate invocate deja prin cererea de chemare în judecată.

Sub acest aspect, instanța de fond a apreciat în mod greșit că acest motiv de nulitate nu a fost invocat nici măcar generic prin cererea de chemare în judecată.

În realitate, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a invocat nulitatea deciziei deduse judecății pentru vicierea procedurii de adoptare a actului administrativ.

Mai exact, a invocat faptul că Decizia a fost emisă cu încălcarea cerințelor de cvorum pentru întrunirea valabilă a Plenului Consiliului Concurenței în condițiile în care la audieri au participat 5 membri, iar la deliberări au participat doar 4 din cei 5 membri prezenți la audieri, deoarece cel de al cincilea membru al Plenului decedase între momentul audierilor și momentul deliberărilor.

Or, prelungirea termenului de adoptare a Deciziei peste termenele imperative prevăzute de Regulamentul privind desfășurarea audierilor a fost determinată de problema cu care s-a confruntat Consiliul Concurenței între momentul audierilor și momentul deliberărilor, respectiv imposibilitatea de întrunire a cvorumului ca urmare a decesului unuia dintre membri și necesitatea de a amâna adoptarea deciziei până Ia modificarea normelor privind cvorumul.

Prin urmare, există o legătură între neregularitățile procedurale invocate de A. prin notele depuse la data de 06.04.2016 și neregularitățile procedurale invocate prin cererea de chemare în judecată.

Așa fiind, motivul de nulitate invocat de A. prin notele depuse la data de 06.04.2016 nu reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată, ci doar o dezvoltare a unui motiv deja invocat în cererea introductivă.

Au fost nerespectate dispozițiiile art. 17 și 20 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 a concurenței, art. 1, 9, 12,15 și următoarele din Regulamentul privind desfășurarea audierilor in cadrul Consiliului Concurenței și adoptarea deciziilor (Ordinul789/2011), art. 62 alin. (8) din Regulamentul de organizare, fimcționare și procedură al Consiliului Concurenței, principiul continuității, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului: instanța de fond a aplicat în mod greșit normele privind compunerea organului sancționator, adoptarea, motivarea și comunicarea deciziilor de sancționare ale Consiliului Concurenței - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

De asemenea, au fost încălcate prevederile art. 43 alin. (2)-(3) din Legea 21/1996, art. 58 alin. (2) din Regulamentul de Organizare și Funcționare al Consiliului Concurenței, art. 1, art. 5 și art. 6 din Instrucțiunile privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenței: instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit normele privind dreptul de acces la dosar -motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A fost nerespectat standardul de probă, principiul in dubio pro reo și prezumția de nevinovăție -motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Au fost aplicate greșit prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), art. 7 din Legea Concurenței și art. 101 (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit normele privind înțelegerile anticoncurențiale, calificând greșit faptele drept complex de înțelegeri, aplicând greșit conceptul de înțelegere prin obiect și calificând greșit clauza promo drept înțelegere de fixare a prețurilor - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, s-a făcut o aplicare greșită a art. 5 alin. 2 din Legea concurenței/art. 101 alin. 3 TFUE, instanța de fond interpretând în mod greșit normele privind exceptarea individuală, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit normele privind individualizarea sancțiunilor, nereținând o serie de circumstanțe atenuante, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței de fond, ca temeinică și legală. Luând în considerare motivarea sentinței recurate, raportat la dispozițiile legale în vigoare, se apreciază că aceasta respectă normele de drept material, susținerile din prezentul recurs fiind în acest context, vădit nefondate.

II. Soluția asupra recursului

Președintele Consiliului Concurenței a emis, la data de 18 martie 2008, Ordinul nr. 97, prin care a dispus declanșarea unei investigații sectoriale pe piața comercializării produselor alimentare.

Urmare a informațiilor obținute în cadrul investigației sectoriale menționate, la data de 7 septembrie 2009, autoritatea de concurență a declanșat patru investigații privind posibila încălcare a prevederilor Legii concurenței nr. 21/1996 (în continuare legea) de către o serie de retaileri și de către furnizorii acestora, pe piața de retail alimentar.

Ulterior, în scopul alocării eficiente a resurselor limitate ale Consiliului Concurenței și al administrării optime a cazului în contextul unui număr mare de întreprinderi investigate, cele patru investigații au fost conexate prin Ordinul nr. 856/2012 al Președintelui Consiliului Concurenței.

Urmare a deliberării din data de 9.12.2014, Consiliul Concurenței a emis Decizia nr. 13/14.04.2015, prin care a constatat că, prin intermediul unor contracte și a unor formulare de promoție, patru rețele de în perioada 2005 - 2009 un complex de înțelegeri anticoncurențiale verticale de stabilire, directă și/sau indirectă, a unor niveluri minime sau fixe ale prețului de vânzare și/sau revânzarc, restricționându-și reciproc comportamentul pe piață.

Având în vedere încălcarea constatată, Consiliul Concurenței a dispus sancționarea societăților contraveniente, printre care si A., în conformitate cu prevederile art. 53 alin. (1) lit. a) din lege, cu amenda, care in cazul recurentei reclamante este in cuantum de 2.639.243 RON, reprezentând 0,55% din cifra de afaceri realizata in anul 2013.

În fața Curții de Apel București, A. a solicitat anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 13/2015, anularea Adreselor C. civ. nr. 10693/11.09.2014 si nr. 11212/26.09.2014 si, in subsidiar, reducerea amenzii aplicate intreprinderii.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor intimatului-pârât invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta susține că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 247 alin. (2), art. 204 C. proc. civ., art. 2550 alin. (2) C. civ. și art. 1247 alin. (3) din Noul C. civ.

Apreciază că, în soluționarea excepției tardivității cererilor adiționale din data de 26.02.2016 și 06.04.2016, instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit normele privind invocarea excepțiilor procesuale de către instanță, cele privind modificarea cererii de chemare în judecată și cele privind invocarea nulității absolute, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la încălcarea art. 488 pct. 5 C. proc. civ., acesta devine incident "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. se pot include mai multe neregularități de ordin procedural însă, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, criticile formulate sunt încadrabile în cazurile care particularizează actul de procedură cu privire la care se susține că a fost nelegal îndeplinit. De subliniat este faptul că motivul de nelegalitate prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nu vizează situația în care instanța a apreciat fondate/nefondate apărări/critici asupra problemelor ce au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii.

Din analiza cererii de recurs se constată că recurenta-reclamantă nu aduce argumente care să conducă la reținerea acestui motiv de casare, iar aspectele învederate de către acesta nu se circumscriu criticilor efective de casare a sentinței, motiv pentru care Înalta Curte apreciază faptul că acest motiv de recurs nu este aplicabil în cauză.

Cu privire la susținerile recurentei sub acest aspect, Înalta Curte constată însă că recursul este fondat din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit.

În fapt, prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, S.C. A. S.R.L. a solicitat anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 13/14.04.2015, anularea tuturor actelor unilaterale emise de Consiliul Concurenței prin care i s-a refuzat accesul la toate documentele din dosarul de investigație, respectiv a adreselor având număr de ieșire RG 10693/11.09.2014 ca răspuns la solicitarea A. nr. 2530/09.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. RG/10693/09.09.2014 și, respectiv, adresa având număr de ieșire RG 11212/26.09.2014, ca răspuns la solicitarea A. nr. 2769/22.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. RG/11212/22.09.2014.

În subsidiar, a solicitat reducerea în baza principiului proporționalității a cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată, respectiv de 2.639.243 Ron.

La data de 26.02.2016, reclamanta a depus "note privind intervenirea prescripției dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea impusă prin Decizia atacată".

În opinia reclamantei, normele privind prescripția în materie de concurență sunt de ordine publică, putând fi invocate în orice moment al procesului. Prin urmare, prescripția în acest domeniu produce efecte de drept (ope legis) și poate fi invocată de către părți atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție, în orice stare a procesului. De asemenea, aceasta poate fi opusă și de instanță din oficiu, deoarece este o excepție de ordine publică.

Pârâtul a depus răspuns la notele scrise, solicitând respingerea acesteia.

La data de 06.04.2016, reclamanta a depus note de ședință privind nulitatea deciziei pentru încălcarea termenelor imperative de adoptare a Deciziei (deliberarea).

În susținerea notelor de ședință, arată reclamanta că normele privind desfășurarea audierilor, deliberarea, adoptarea și comunicarea deciziilor în cadrul Consiliului Concurenței sunt de ordine publică, nulitatea generată de nerespectarea lor putând fi invocată chiar și de instanță din oficiu.

Pârâtul a depus răspuns la notele scrise, solicitând respingerea cererii modificatoare având ca obiect motivele noi de anulare a Deciziei Consiliului Concurenței nr. 13/2015, formulate de S.C. A. si Distribuție de Produse Alimentare S.A.. Arată că este tardivă cererea modificatoare, potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ. Apoi, aspectele pe care isi fundamentează reclamanta cererea modificatoare nu intra in sfera motivelor de ordine publică, regulile aplicabile procedurii interne a Consiliului Concurentei fiind norme dispozitive.

La termenul de judecată din 11.04.2016 instanța de fond a pus în discuție calificarea cererilor ca fiind completatoare, precum și excepția tardivității invocată de instanță din oficiu, în ceea ce privește cererea completatoare inițială, din 26.02.2016, luând act că și pârâta a invocat tardivitatea cererii depuse la 06.04.2016.

Referitor la excepția tardivității cererii adiționale formulate de partea reclamantă la data de 26.02.2016 (excepție invocată din oficiu), instanța de fond a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ. modificarea cererii de chemare în judecată poate fi făcută numai până la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat. Potrivit dispozițiilor alin. (3) al art. 204 C. proc. civ., modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut de alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților.

În speță, primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat a fost 21.09.2015. Cererea modificatoare a fost depusă ulterior momentului procesual al încuviințării probelor.

Referitor la excepția tardivității cererii adiționale formulate de partea reclamantă la data de 06.04.2016, (excepție invocată de pârâtă), considerentele antemenționate sunt aplicabile și în ceea ce privește cererea adițională din data de 06.04.2016. Și în acest caz este vorba despre o completare a cererii privind cauza, fiind invocate motive suplimentare de nelegalitate (vizând încălcarea termenelor privind deliberarea).

Raportat la acest statuări, Înalta Curte constată că principiul disponibilității, ca principiu fundamental al procesului civil, este prevăzut de art. 9 (Dreptul de dispoziție al părților) din C. proc. civ., potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Este adevărat însă că principiul disponibilității trebuie coroborat și cu principiul legalității, părțile având, potrivit art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Cu privire la normele legale aplicabile în materia cererilor adiționale, Înalta Curte reține următoarele:

C. proc. civ. distinge mai multe categorii de cereri, art. 30 alin. (2) făcând referire cereri principale, accesorii, adiționale și incidentale.

Alin 5 al aceluiași articol face precizarea că cererea adițională este acea cerere prin care o parte modifică pretențiile sale anterioare.

În doctrina recentă se arată faptul că în categoria cererilor adiționale sunt incluse orice cereri prin care una dintre părți modifică o cerere în justiție cu care a sesizat anterior instanța, formularea cererii adiționale implicând modificarea unuia dintre cele trei elemente esențiale ale cererii inițiale: părți, obiect și cauză.

Cu alte cuvinte, între noțiunea de "cerere adițională, și cea de, cerere modificatoare, există, din punct de vedere al conținutului, un raport gen-specie.

Pe de altă parte, în practica judiciară s-a făcut distincția între cereri de întregire și cereri de modificare a acțiunii inițiale.

Cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, cum ar fi, de exemplu, prezentarea unor elemente suplimentare pentru completarea elementelor de fapt.

Din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată precum: părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.

Textul art. 204 C. proc. civ. stabilește limitele temporale în care reclamantul își poate modifica cererea de chemare în judecată și anume până la primul termen la care acesta este legal citat. Alin. 3, prin derogare de la alin. (1), permite modificarea cererii de chemare în judecată și ulterior primului termen de judecată la care reclamantul este legal citat, însă numai dacă toate părțile sunt de acord cu aceasta.

Distincția este importantă deoarece cererea de modificare a acțiunii nu poate fi primită, fără acordul celeilalte părți, decât la prima zi de înfățișare, altfel ea este tardivă.

În speță, prin încheierea de ședință din 11.04.2016, instanța de fond a calificat notele de ședință din 26.02.2016 respectiv 6.04.2016, că fiind completatoare pentru ca, în considerentele sentinței nr. 1470/28.04.2016 să le considere ca fiind, cereri adiționale,,.

Independent de denumirea pe care instanța de fond o atribuie celor două cereri, față de definiția cuprinsă în art. 30 alin. (5) C. proc. civ., este evident faptul că acestea, deși depuse de reclamantă la momente procesuale diferite, nu pot fi catalogate ca fiind cereri adiționale, ele nemodificând pretențiile inițiale așa cum au fost formulate prin cererea de chemare în judecată respectiv anularea actelor administrative apreciate ca fiind vătămătoare și în subsidiar, in subsidiar, reducerea amenzii aplicate intreprinderii.

Astfel, Înalta Curte apreciază că, în soluționarea excepției tardivității cererilor din data de 26.02.2016 și 06.04.2016, instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit normele privind modificarea cererii de chemare în judecată, fiind în fapt în prezența unor cereri de întregire iar nu de modificare a acțiunii.

Așadar, fără a statua asupra naturii juridice a instituției nulităților, a prescripției extinctive, a decăderii ori a celorlalte aspecte litigioase, instanța de recurs consideră casarea sentinței cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare a corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialității soluția fiind totodată impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție.

Față de soluția conturată, celelalte motive de recurs nu se mai impune a fi analizate.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1470 din 28 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1470 din 28 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 decembrie 2021.