ÎCCJ, decizie (scj.ro #83044)

Concurență

neloială. Stabilirea unor taxe suplimentare. Denaturarea concurenței. Condiții

și efecte

Cuprins

pe materii: Drept comercial. Alte materii

Index

alfabetic: acțiune în constatare nulitate absolută

-

concurență neloială

-

uzanțe

comerciale

-

taxe de

raft

Legea

nr. 21/1996, art. 5 alin. (1), art. 49

Dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 declară

interzise  înțelegerile ,,exprese sau tacite” între agenții economici sau

asociații de agenți economici, care au ca obiect sau pot avea ca efect

restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pe piața românească sau

pe o parte a acesteia.

Astfel, existența unei taxe suplimentare nu conduce automat la

aplicarea art. 5 din Legea nr. 21/1996, stabilirea unor taxe de raft

nereprezentând, în sine, o problemă de natură concurențială, ci numai în măsura

în care se dovedește că acestea au ca efect distorsionarea concurenței pe piața

românească sau pe o parte substanțială a acesteia.

Secția

a II-a civilă, Decizia nr. 3885 din 29 noiembrie 2011

Prin acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului București,

reclamanta SC F. SA  a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, să

se constate nulitatea absolută a clauzelor 4.2.2. și 9.1. din contractul cadru

de aprovizionare nr. 9566 încheiat cu societatea pârâtă la 21 noiembrie 2007

pentru încălcarea prevederilor art. 5 și 6 din Legea nr. 21/1996, prevederilor

art. 1 și 2 din Legea nr. 11/1991 și ale dispozițiilor art. 81 și urm. din TCE.

Reclamanta a susținut că cele două clauze înscrise în contractul de

aprovizionare încheiat  cu pârâta, în calitate de distribuitor, clauze

referitoare la ,,Contribuții la cheltuielile administrative efectuate de

distribuitor și respectiv operațiuni promoționale, sunt în contradicție cu

prevederile art. 5 lit. e) și art. 6 lit. a) și d) din Legea nr. 21/1996 –

legea concurenței care identifică expres ca fiind o înțelegere contrară

uzanțelor comerciale corecte, condiționarea încheierii unor contracte de acceptarea

de către cocontractanți a unor clauze stipulând prestații suplimentare.

Potrivit reclamantei, nu este de natura unui contract de furnizare de mărfuri

în care proprietatea asupra produselor trece la distribuitor la poarta

magazinului, să se suporte de furnizor o parte din cheltuielile administrative

efectuate de distribuitor cu ocazia deschiderii fiecărui nou magazin al

acestuia sau cheltuieli legate de listarea și amplasarea în magazin a

produselor  vândute distribuitorului.

Reclamanta a considerat că odată cu semnarea de către pârâtă a Codului de bune

practici pentru comerțul cu produse agroalimentare, cod devenit ulterior lege,

respectiv Legea nr. 321/2009, s-a născut o prezumție legală în sensul că

practicile consacrate prin clauzele 4 și 9 din contractul părților sunt

contrare uzanțelor comerciale cinstite.

Pârâta SC C. SA a susținut prin întâmpinarea depusă că cele două clauze agreate

de reclamantă în schimbul serviciilor prestate nu încalcă nicio prevedere

legală în vigoare la momentul acordului de voință al părților, dispozițiile

art. 5 și 6 din Legea nr. 21/1996 nefiind aplicabile în speță.

Potrivit susținerilor pârâtei, contractul a fost transmis Consiliului

Concurenței în cadrul investigației de sector desfășurate pe perioada

2007-2008,  autoritatea de concurență constatând că taxele de raft nu

reprezintă, în sine, o problemă de natură concurențială.

Tribunalul București astfel investit, prin sentința comercială nr. 12998 din 13

decembrie 2010, a respins ca nefondată acțiunea în nulitate formulată de

reclamantă.

Prima instanță a considerat că aplicarea celor două clauze nu a avut ca efect

împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în sensul art. 5 din

Legea nr. 21/1996, deoarece dispoziția legală nu raportează fapta ilicită la

modul în care este afectat patrimoniul partenerului de afaceri ci la concurența

pe piața românească, și, în acest sens, reclamanta nu a produs nicio probă

directă privind afectarea pieței relevante.

În opinia tribunalului, faptul că taxele de raft, odată cu intrarea în vigoare

a Legii nr. 321/2009, au fost interzise nu echivalează, de plano, cu afectarea

pieței relevante în cauza de față.

Prin decizia comercială nr. 218/2011, Curtea de Apel București, Secția a VI-a

comercială, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă împotriva

sentinței fondului.

Răspunzând criticilor formulate, instanța de control judiciar a constatat că

reclamanta nu a probat existența unor practici concertate ale supermarketurilor

în sensul perceperii taxelor de genul celor la care se referă clauzele deduse

judecății și nici producerea efectului de distorsionare a concurenței.

Instanța a apreciat că înțelegerile separate intervenite între distribuitori și

furnizori nu au un caracter concertat și nici tangentă cu aspectele de natură

concurențială.

În cauză, taxele pe care reclamanta a convenit să le achite pârâtului

distribuitor au legătură directă cu contractul părților neputând fi încadrate

în prevederile art. 5 din Legea nr. 21/1996, deoarece stipularea în contract a

unor astfel de taxe de raft, în sine, nu este ilegală și nu distorsionează

concurența.(...)

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC F. SA a declarat recurs, solicitând

modificarea hotărârii atacate și constatarea nulității absolute a celor două

clauze stipulate la art. 4.2.2. și 9.1 din contractul de aprovizionare nr.

9566/2007.

Recurenta a invocat în susținerea recursului motivul de nelegalitate vizând

încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, respectiv

art. 5 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 21/1996, art. 6 din Legea nr. 21/1996 și

cele cuprinse în Legea nr. 11/1991 referitoare la definirea uzanțelor cinstite.

Reiterând argumentele pe care prima instanță și instanța de apel și-au

întemeiat soluția de respingere a acțiunii în nulitate ca nefondată, recurenta

a susținut în dezvoltarea criticilor de nelegalitate că aprecierile celor două

instanțe sunt eronate sub următoarele aspecte:

Legea nr. 321/2009 nu a intervenit  preventiv ci sancționator, așa cum

rezultă cu claritate din expunerea de motive în care se afirmă expres că, codul

de bune practici nu și-a dovedit eficiența în relațiile comerciale între

furnizori și lanțurile de supermagazine deoarece nu prevede sancțiuni.

În același sens, recurenta a arătat că și Raportul Consiliului Concurenței a

aprobat propunerea legislativă de eliminare a diferențelor de taxe și bugete

denumite generic taxe de raft apte să producă efecte de distorsionare a

concurenței.

În consecință, recurenta a susținut că proba încălcării de către pârâta SC C.

SA a art. 5 din Legea nr. 21/1996 este reprezentată de prezumția pe care Legea

nr. 321/2009 o naște.

Efectul anticoncurențial general al acestor clauze este dat de caracterul

sufocant pe care îl au asupra furnizorilor, iar în mod concret în cauza pentru

anul 2008 societate reclamantă la o cifră de afaceri cu pârâta de 260.000 lei a

facturat circa 500.000 lei reprezentând 199% din cifra de afaceri.(...)

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată,

în raport de criticile formulate, a constatat următoarele:

Dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 declară interzise

înțelegerile ,,exprese sau tacite” între agenții economici sau asociații de

agenți economici, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea,

împiedicarea sau denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a

acesteia.

O primă concluzie pe care o impune analiza textului de lege constă în

caracterul prohibitiv al acordurilor realizate în scopul unui anumit efect

asupra concurenței, de restrângere, împiedicare sau denaturare, sau dacă produc

un asemenea efect chiar dacă nu este urmărit în mod explicit.

Prin urmare sunt

reprimabile și sancționate conform art. 49 din lege acele înțelegeri, contracte

sau clauze contractuale apte să producă distorsiuni ale concurenței, în cele

trei modalități prevăzute în textul de lege.

Așa fiind, aplicarea dispozițiilor art. 5 din lege implică ca o

condiție de fond proba atingerii aduse concurenței.

Cum reclamantei îi revenea sarcina probei îndeplinirii acestei

condiții de fond, în absența oricăror dovezi concrete care să ateste că urmare

celor două clauze din contractul încheiat cu pârâta s-a produs o distorsionare

a competiției pe piața produselor de carne comercializate, ambele instanțe

devolutive au respins acțiunea ca nefondată, iar repunerea în discuție a

acestei chestiuni de netemeinicie nu este permisă de actuala reglementare a

recursului în legalitate.

Cu privire la susținerea recurentei potrivit căreia instanța a

restrâns nepermis ipoteza art. 5 numai la practicile care au ca efect

restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței, nu și la cele care au

ca obiect aceste atingeri aduse concurenței, respectiv un comportament reprimat

de lege virtual, prin conținutul clauzelor consimțite, Curtea a constatat

următoarele:

Cele două clauze având ca obiect stabilirea unor taxe de raft

între distribuitor și furnizor nu au un caracter manifest anticoncurențial în

sine, distinct de faptul că și în această ipoteză aprecierea înțelegerii se

face în concret, fiind necesar să se determine și să se probeze potențialul său

anticoncurențial semnificativ. Existența unei taxe suplimentare nu conduce

automat la aplicarea art. 5, în acest sens și în raportul Consiliului

Concurenței în legătură cu taxele de raft, se reține că taxele nu reprezintă în

sine o problemă de natură concurențială, ci numai în măsura în care se

dovedește că acestea au ca efect distorsionarea concurenței pe piața românească

sau pe o parte substanțială a acesteia, deoarece rolul unei legi a concurenței

este de protecție a  concurenței și nu a concurenților.

Recurenta a mai susținut, în continuarea raționamentului său, că

proba încălcării de către SC C. SA a art. 5 din legea concurenței este

reprezentată de prezumția pe care Legea nr. 321/2009 o naște, prin interzicerea

plății de către furnizor a serviciilor legate de extinderea rețelei de

distribuție a comerciantului, de amenajările spațiilor de vânzare sau de

operațiunile și evenimentele de promovare a activității și imaginii

comerciantului.

Argumentul recurentei este excesiv și fără susținere legală prin

faptul că tinde să transfere funcția punitivă a unei legi ulterioare încetării

contractului părților, efectelor produse de acesta cât timp era în vigoare.

În domeniul concurenței reglementările sunt de natură

preponderent economică, adresate unor entități economice, impuse de anumite

circumstanțe concrete, care nu pot fi extinse cu efecte retroactive, deoarece

s-ar distorsiona în mod evident funcțiile concurenței.

O piață liberă, care să servească interesului general, este

caracterizată de o anumită dinamică în privința dezvoltării și diversificării

ei, ceea ce impune de-a lungul timpului o aplicare cât mai adecvată a regulilor

concurenței, fără a putea extinde și pentru trecut aceste noi reguli a căror

oportunitate este impusă de un anumit context economic.

În alte cuvinte, atingerea adusă concurenței trebuie apreciată

în contextul său real și în raport de reglementarea legală de la data de

referință pentru a se putea stabili în concret dacă efectele înțelegerilor

sunt  sau nu dăunătoare.(...)

Examinarea contractului cadru de aprovizionare încheiat între

părți nu duce la concluzia unui contract de adeziune, așa cum susține

recurenta.

Din conținutul clauzelor inserate la art. 4.2.2 și 9.1 rezultă

indubitabil că în ce privește împărțirea taxelor de amenajare a fiecărui nou

magazin precum și a cheltuielilor pentru realizarea unor operațiuni

promoționale pentru un produs agreat de comun acord, părțile au semnat acorduri

comerciale suplimentare, în care au stabilit concret condițiile financiare,

ceea ce semnifică existența negocierilor pe aceste aspecte și acordul expres al

furnizorului cu privire la operațiunile astfel derulate, considerând că acestea

sunt necesare pentru creșterea volumului de vânzări.

Și argumentul recurentei referitor la faptul că instanța de apel

a respins aplicarea în cauză a art. 81 din T.C.E. este nerelevant deoarece

Legea nr. 21/1996 în forma modificată și republicată nu numai că s-a conformat

normelor comunitare dar a preluat și detaliat în art. 5 și 6 dispozițiile

cuprinse în art. 81 și 82 din T.C.E. cu privire la practicile

anticoncurențiale.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.