ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5653/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5653/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

la data de 23 decembrie 2005, reclamantele SC G. SRL și SC P.R. SRL au solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, în principal anularea parțială

a deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005 emisă de pârât, în ceea ce le privește

și în subsidiar, modificarea acesteia în sensul diminuării amenzilor aplicate.

În motivarea cererii,

reclamantele au arătat că prin decizia atacată s-a constatat încălcarea de către

SC W.R. SRL și de către distribuitorii produselor furnizate de aceasta a dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 21/1996, prin încheierea unor înțelegeri

verticale având ca obiect fixarea concertată, în mod direct și indirect prin discounturi

a prețurilor de revânzare a produselor SC W.R. SRL și convertirea împărțirii piețelor

de desfacere și a alocării clienților.

În aceste condiții, pârâtul

Consiliul Concurenței a aplicat sancțiunea amenzii contravenționale în cuantum de

1.228.380,8 RON pentru reclamanta SC G. SRL, respectiv 115.495,72 RON pentru reclamanta

SC P.R. SRL.

Reclamantele au invocat

excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea contravențională arătând

că termenul de prescripție aplicabil este cel reglementat de O.G. nr. 2/2001 privind

regimul juridic al contravențiilor, respectiv 6 luni, astfel că aplicarea sancțiunii

amenzii în privința ambelor reclamante apare ca nelegală.

Au mai arătat că nu există

dovezi în sensul existenței unor fapte anticoncurențiale, clauzele inserate în contractul

de distribuție fiind legale.

De asemenea, au invocat

greșita individualizare a sancțiunii aplicate arătând că sancțiunea aplicată nu

putea fi mai mare decât maximul general prevăzut de O.G. nr. 2/2001, respectiv 100.000

RON.

fond.

Prin sentința civilă

nr. 2264 din 27 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantele SC G.

SRL și SC P.R. SRL.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:

Prin decizia nr. 224 din

19 decembrie 2005, Consiliul Concurenței a reținut, în baza concluziilor raportului

de investigație, că un număr de 27 de societăți comerciale (furnizorul SC W.R.

SRL și 26 de distribuitori), printre care și reclamantele, au încălcat pe de o parte

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 a concurenței, prin încheierea

unor înțelegeri verticale având ca obiect fixarea concertată, în mod direct și indirect,

prin discounturi, a prețurilor de revânzare a produselor SC W.R. SRL, iar pe de

altă parte, prevederile art. 5 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, prin convenirea

împărțirii piețelor de desfacere și alocării clienților.

Astfel, s-a reținut că

distribuitorii agreați de SC W.R. SRL ca parte a rețelei sale de distribuție și

care cumpără produse de la SC W.R. SRL în scopul revânzării, sunt agenți economici

în sensul art. 5 alin. (1) din lege, iar contractele încheiate între SC W.R.

SRL și distribuitorii săi reprezintă înțelegeri verticale între agenții economici

în sensul art. 5 alin. (1) din lege.

Aceste acorduri au avut

ca obiect stabilirea prețului de revânzare, prin aceasta restrângând sau denaturând

concurența prin preț, indiferent de gradul exact în care aceste acorduri au fost

puse în aplicare. Convenirea prețului la care cumpărătorul revinde produsele furnizorului

reprezintă o restricționare evidentă a concurenței care este în mod expres interzisă

de art. 5 alin. (1) din lege.

S-a mai reținut că prin

decizia contestată, pârâtul Consiliul Concurenței a arătat că restricționarea concurenței

prin convenirea prețului de revânzare între furnizor și distribuitori este o restricționare

gravă interzisă per se.

În plus, prevederile contractuale

prin care se limitează libertatea distribuitorului de a-și stabili prețul de revânzare,

împărțirea teritoriilor și a clienților, dar și stabilirea discounturilor acordate

în piață, i-a eliberat pe aceștia de presiunea concurențială, asigurându-le profitul

prestabilit.

Cu privire la excepția

prescripției dreptului de a aplica sancțiunea contravențională, invocată de reclamante,

s-a reținut inaplicabilitatea termenului general de prescripție reglementat de

art. 13 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, întrucât

art. 56 din Legea nr. 21/1996 menționează expres acest lucru; în speță nu este aplicabil

nici termenul general de prescripție din Decretul nr. 167/1958 în a cărui sferă

de aplicare nu se include și sancționarea contravențională.

Pe cale de consecință,

din interpretarea jurisprudenței C.J.C.E. și a art. 64 pct. 1 și 2 din Acordul European

instituind o asociere între România și Comunitățile Europene, prima instanță a apreciat

că în speță este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani instituit de Regulamentul

C.E.E. nr. 2988/1974.

Cu privire la excepția

nelegalității procedurii de investigație, s-a reținut netemeinicia acesteia, întrucât

cele două ordine, respectiv ordinul nr. 384 din 25 octombrie 2004 prin care s-a

dispus declanșarea procedurii de investigație având ca obiect „posibila încălcare

a art. 6 și art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996 de către SC W.R.

SRL” și ordinul nr. 206 din 05 noiembrie 2005 prin care primul ordin a fost modificat

în sensul dispunerii unei investigații având obiect posibila încălcare a art. 5

alin. (1) de către SC W.R. SRL și partenerii săi contractuali, circumscriu determinabil

sfera persoanelor vizate de investigație, adică distribuitorii SC W.R. SRL.

Pe fondul cauzei, cu privire

la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, reținută

în sarcina reclamantelor, s-a observat că din modul de formulare a art. 3 din contractele

de distribuție, nu reiese că prețul recomandat la care se face referire ar fi un

preț maxim recomandat, din moment ce în Anexa 2 la contract se menționa un singur

preț al produsului, care a și fost considerat de altfel de către distribuitori ca

preț fix.

În aceeași ordine de idei,

s-a constatat că politica de vânzări, document ce emană de la furnizorul SC

W.R. SRL, agreat și implementat de toți distribuitorii, a reprezentat pentru distribuitori

comportamentul comercial cu privire la produsele SC W.R. SRL.

Astfel, prin intermediul

politicii se stabileau condițiile acordate în piață, discounturile practicate pe

grupe de clienți, respectiv 0% pentru clienții en-detail, 6% pentru clienții de

tip rețele, din centrele en-gross, supermarketuri importante și 8% pentru clienții

en-gross importanți.

Or, așa cum rezultă din

telefaxul din 13 februarie 2002, transmis de SC W.R. SRL tuturor distribuitorilor,

reclamanta SC G. SRL a încălcat setul de înțelegeri stipulat în politica de vânzări,

prin aplicarea unor discounturi mai mari decât cele agreate, fiind sancționată cu

suspendarea unor bonusuri aferente lunii precedente.

Cu privire la încălcarea

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, potrivit cu care, sunt

interzise orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici ori asociațiile

de agenți economici, orice decizii luate de asociațiile de agenți economici și orice

practici concertate, care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori

denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special

cele are urmăresc împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare,

pe criteriu teritorial, volumului de vânzări și achiziții ori pe alte criterii,

s-a reținut că prin aceeași politică de vânzări s-a convenit și asupra alocării

clienților către distribuitori, aspect care se regăsește și în actele adiționale

la contractele de distribuție, în care se menționează expressis verbis „clienți

alocați”, condiții care au fost încălcate de reclamanta SC G. SRL.

Astfel, s-a reținut că

politica de vânzări cuprinde interdicția distribuitorilor de a oferta pe un client

de tip key account, mai puțin în situații excepționale, de lipsă de produse pe stoc,

fiind menționat faptul că ofertarea unui client de tip key account de către un alt

distribuitor decât cel alocat este nedorită de SC W.R. SRL și va fi considerată

abatere de la politica de vânzări.

Pe de altă parte, s-a

constatat că documentul 18, care probează faptul că politica de vânzări a fost aplicată

de către SC W.R. SRL și distribuitorii săi în mod continuu până în anul 2004, deci

și după anul 2002, cuprinde liste cu distribuitori, clienți alocați și discounturi

care respectă principiile politicii de vânzări, fiind întocmit, potrivit chiar susținerilor

SC W.R. SRL, în anul 2004.

Din înscrisurile aflate

la dosarul cauzei s-a constatat că reclamanta SC G. SRL încălcat politica de vânzări

prin extinderea activității de distribuție în județul Prahova, județ ce nu face

parte din teritoriul alocat, fiind sancționată prin reținerea a 1% din suma procentelor

ce se constituie bonusuri aferente achizițiilor totale efectuate de aceasta.

A concluzionat prima instanță

că prin aceste înscrisuri s-a făcut dovada existenței faptei prevăzută și sancționată

de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996.

În ce privește sancțiunile

aplicate, s-a reținut că legea prevede suficiente elemente de individualizare în

concret a sancțiunii, elemente care au fost avute în vedere la stabilirea amenzilor.

În acest sens, la stabilirea

nivelului de bază al amenzilor aplicate, s-a reținut o gravitate medie în determinarea

nivelului de bază și o durată medie în privința reclamantei SC G. SRL și o durată

scurtă în privința reclamantei SC P.R. SRL, fiind, totodată, aplicate și circumstanțe

atenuante, respectiv rolul pasiv sau imitativ în privința încălcării și colaborarea

efectivă în cadrul procedurii declanșate de Consiliul Concurenței.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs reclamantele SC G. SRL și SC P.R. SRL solicitând admiterea recursului

și, în principal, casarea hotărârii judecătorești atacate, în temeiul art. 304

pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare

la Curtea de Apel București.

În subsidiar, s-a solicitat

modificarea hotărârii judecătorești atacate în sensul admiterii cererii de chemare

în judecată și, în principal, anularea parțială a deciziei nr. 224 din 19

decembrie 2004  emisă de Consiliul Concurenței în ceea ce le privește pe recurentele-reclamante,

iar, în subsidiar modificarea deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2004, în sensul

diminuării amenzii aplicate prin aplicarea corectă a mecanismului de individualizare

a sancțiunii, pentru că sancțiunea care ar fi trebuit să fie aplicată nu putea fi

mai mare decât maximul general prevăzut de O.G. nr. 2/2001, respectiv 100.000 RON.

În motivele de recurs

se critică soluția instanței de fond pentru următoarele motive:

I. Sentința nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau cel mult cuprinde motive străine de natura pricinii,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și se impune casarea hotărârii

judecătorești.

Se arată că instanța de

fond nu a reținut niciun considerent prezentat de reclamante în legătură cu fapta

de a fi acceptat disconturile acordate pe piață de SC W.R. SRL în baza înțelegerilor

avute cu anumiți clienți importanți.

Referitor la solicitarea

de diminuare a amenzii, instanța de fond s-a rezumat să preia din instrucțiunile

din 10 mai 2004 privind individualizarea sancțiunilor prevăzute de art. 56 din Legea

nr. 21/1996, dar nu a motivat de ce a avut în vedere prevederile art. 51 din Legea

nr. 21/1996 în forma în vigoare din 2003, deși, cel puțin pentru una dintre reclamante,

relația contractuală încetase din 2002, de ce faptele au fost considerate de gravitate

medie deși reclamantele au apreciat ca fiind de gravitate unică, de ce nu au fost

avute în vedere celelalte circumstanțe atenuante invocate de reclamante pentru diminuarea

bazei de calcul a amenzii.

II. Sentința a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., întrucât dreptul organelor Consiliului Concurenței de a aplica

recurentelor-reclamante sancțiunea amenzii era prescris.

Se critică soluția instanței

de fond pentru că în speță nu este aplicabil termenul de prescripție reglementat

de Regulamentul C.E.E. nr. 2988/1974 întrucât nu exista nicio prevedere legală care

consacră în legislația internă acest act normativ comunitar.

Mai mult, prevederile

art. 64 pct. 1 și 2 din Acord reglementează exclusiv situația în care anumite practici

anticoncurențiale ar putea afecta comerțul dintre România și Comunitatea Europeană,

or, dacă a existat o înțelegere verticală, acesta nu a avut nicio implicație în

țările din C.E.E., iar, pe de altă parte, în anul 2003, prin O.U.G. nr. 121/2003,

termenul de prescripție aplicabil în materia sancționării faptelor anticoncurențiale

a fost aliniat legislației comunitare și este aplicabil numai din 2003.

Se susține că în speță

este aplicabil termenul de prescripție de 6 luni reglementat de O.G. nr. 2/2001,

deoarece legea aplicabilă la data încetării săvârșirii faptei era Legea nr. 21/1996

în forma aflată în vigoare înainte de apariția O.U.G. nr. 121/2003 și care nu prevedea

niciun termen special de prescripție în materia răspunderii contravenționale stabilite

în urma încălcării dispozițiilor acestui act normativ.

Instituția prescripției

fiind una de ordine publică, termenul general de prescripție stabilit de legea generală

trebuie aplicat ori de câte ori legea specială nu are o dispoziție contrară expresă,

așa cum a statut și Curtea Constituțională, astfel că singurul termen de prescripție

aplicabil este termenul general de prescripție în materie contravențională (șase

luni de la data săvârșirii faptei, potrivit O.G. nr. 2/2001).

Chiar dacă s-ar aprecia

că termenul de prescripție este cel de 3 ani, reglementat de Decretul nr. 167/1958,

faptele sancționate erau prescrise, sancțiunea aplicându-se abia la 19

decembrie 2005, deși faptele fuseseră epuizate la 13 februarie 2002.

În cazul contravențiilor

continue, se consideră că prevederile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 trebuie

să fie interpretat în sensul că termenul de prescripție începe să curgă de la data

constatării faptei numai dacă aceasta nu fusese epuizată, iar în cazul în care fusese

epuizată anterior constatării, termenul de prescripție începe să curgă de la momentul

la care contravenientul încetează să mai săvârșească presupusa contravenție.

În speță, din punctul

de vedere al Consiliului Concurenței, data epuizării faptei săvârșite de SC P.R.

SRL este data de 01 martie 2002, data finalizării relației contractuale cu SC

W.R. SRL, astfel că dreptul de a aplica sancțiunea este prescris pentru că s-a finalizat

la 31 august 2002 și chiar dacă termenul de prescripție ar fi cel de 3 ani, termenul

era împlinit pentru că sancțiunea a fost aplicată la 19 decembrie 2005.

Se arată că este eronată

susținerea Consiliului Concurenței potrivit căreia termenul de prescripție a fost

întrerupt prin emiterea ordinului nr. 384 din 25 octombrie 2004 prin care s-a declanșat

procedura de investigare pentru că în condițiile aplicării termenului general de

prescripție de 3 ani devin aplicabile toate prevederile Decretului nr. 167/1958,

inclusiv cele referitoare la întreruperea termenului de prescripție.

Or, emiterea ordinului

nr. 384/2004 nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 16 din

Decretul nr. 167/1958, iar întreruperea prescripției este o situație de excepție,

care trebuie prevăzută în mod expres de lege și care nu poate fi extinsă prin analogie

la alte ipoteze.

Însă, în cazul recurentelor-reclamante,

faptele caracterizate ca fiind anticoncurențiale au încetat să mai fie săvârșite

în ceea ce privește fixarea prețului de vânzare la 13 februarie 2002, iar în privința

faptei de alocare teritorială și a clienților, la 08 ianuarie 2002.

Singura probă invocată

de Consiliul Concurenței pentru a susține continuitatea faptelor SC G. SRL până

în anul 2004 este documentul nr. 18 care cuprindea o listă cu distribuitorii, teritorii,

clienții alocați și care ar fi datat din anul 2004, document avut în vedere de instanța

de fond, dar acest document este nedatat.

III. Sentința a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii întrucât investigația recurentelor-reclamante

a fost efectuată fără a exista un ordin în acest sens, motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se arată că, așa cum rezultă

din ordinul nr. 384 din 25 octombrie 2004, această procedură de investigație se

declanșează numai cu privire la posibila încălcare a prevederilor art. 6 și

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 de către SC W.R. SRL nu și de către distribuitorii

săi.

În aceste condiții, procedura

de investigație față de SC P.R. SRL și SC G. SRL, în calitate de distribuitori de

produse SC W.R. SRL, s-ar fi desfășurat în mod nelegal pentru că nu ar exista niciun

act administrativ prin care Consiliul Concurenței să dispună și să aducă la cunoștința

reclamantelor faptul că cercetările efectuate le vizează în mod direct.

Abia prin ordinul nr.

206/2005 s-a stabilit că investigația privește și pe „partenerii contractuali” ai

SC W.R. SRL, dar acest ordin nu poate „acoperi” nulitatea investigațiilor.

IV. Sentința a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii întrucât faptele reținute în sarcina

recurentelor-reclamante nu au caracter anticoncurențial, motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se invocă și că fapta

SC W.R. SRL de a stabili cu SC G. SRL și SC P.R. SRL, prin contracte de distribuție,

limita maximă recomandată a prețurilor de revânzare nu este o faptă anticoncurențială

deoarece art. 3 alin. (2) din contract stabilește niște prețuri de vânzare recomandate

de furnizor (SC W.R. SRL) pentru fiecare produs în parte.

Deși instanța de fond

a prezentat ca argument în susținerea acestora practici anticoncurențiale documentul

denumit „Politica de vânzări” transmis de SC W.R. SRL tuturor distribuitorilor la

13 martie 2001, totuși nu există dovezi că după 13 februarie 2002 SC W.R. SRL a

mai insistat să mai aplice politica de vânzări, iar probele administrate au dovedit

că în mod real distribuitorii produselor SC W.R. SRL (inclusiv reclamantele) au

practicat politici diferite de prețuri, elaborate individual și independent de către

fiecare dintre aceștia.

Mai mult, s-a considerat

de către recurentele-reclamante, că politica de vânzări nu reprezintă un acord,

ci un simplu act unilateral emis de către SC W.R. SRL, având caracter de recomandare,

emis în vederea asigurării tranziției de la distribuția produselor de către un distribuitor

unic către distribuția acestora de către mai mulți distribuitori și nu reprezintă

un acord între furnizor și distribuitori. Dacă se aprecia că este un acord atunci

Consiliul Concurenței trebuia să probeze aceasta.

Oricum, după data de 13

februarie 2002 documentul intitulat „politica de vânzări” și-a încetat aplicabilitatea

și se critică soluția instanței de fond pentru că a reținut așa-zisul caracter de

continuitate după această dată, baza documentului nr. 18 care prezintă liste cu

numele unei părți a licenței produselor SC W.R. SRL din anumite județe, precum și

disconturile acordate acestora de către distribuitori și care ar data din 2004.

Însă, se apreciază că

acest document este nedatat, dar cuprinde direcții care își încetaseră activitatea

înainte de 1 ianuarie 2004, fiind un document intern conceput în scop statistic,

fără nicio participare din partea distribuitorilor.

S-a arătat că fapta SC

G. SRL de a accepta nivelul disconturilor acordate pe piață pe baza înțelegerilor

avute de SC W.R. SRL cu anumiți clienți importanți nu este o faptă anticoncurențială,

cel puțin din perspectiva distribuitorilor, printre care și reclamantele și că reglementările

legale europene privind concurența nu interzic furnizorului să aibă contact direct

sau să încheie un acord cu clienții distribuitori, iar nici Comisia Europeană și

nici Curtea Europeană de Justiție nu au condamnat vreodată o astfel de situație.

În privința fixării nivelului

disconturilor acordate în piață în baza înțelegerilor avute de SC W.R. SRL cu anumiți

clienți importanți, se susține că acestea au avut efecte exclusiv benefice asupra

pieței, încadrându-se în exceptările de la interdicția stabilită de art. 5

alin. (1) din Legea nr. 21/1996, exceptări reglementate de alin. (2) al aceluiași

text legal.

În speță, se consideră

că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a aprecia că recurentele-reclamante au

participat la o alocare strictă, teritorială și a clienților, promovată de SC

W.R. SRL deoarece:

- nu există nicio dispoziție

contractuală prin care SC W.R. SRL să fi convenit cu distribuitorii săi o alocare

teritorială și a clienților;

- dacă s-ar aprecia prin

absurd că o asemenea alocare de clienți și teritorii ar fi existat, atunci aceasta

ar fi fost valabilă și justificată în lumina dispozițiilor legale europene și românești;

- efectele pozitive ale

unei presupuse alocări teritoriale și a clienților, atât pentru părțile implicate,

cât și pentru consumul final, ar fi fost sensibil mai mari decât efectele negative

ale acesteia.

V. Sentința a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât în subsidiar, față de apărările

făcute, Consiliul Concurenței nu a aplicat toate criteriile concrete de determinare

a sancțiunii aplicate.

Pentru că instanța de

fond nu a motivat hotărârea judecătorească din prisma criticilor referitoare la

individualizarea sancțiunii, se arată că decizia nr. 224/2005 este nelegală pentru

că:

- baza de calcul a amenzii

a fost stabilită greșit în raport de cota de piață;

- baza de calcul a amenzii

a fost stabilită greșit în raport de cifra de afaceri;

- individualizarea sancțiunii

este nelegală pentru că trebuia avută în vedere cifra de afaceri aferentă anului

2001, an anterior încetării faptei continue și trebuie avută în vedere cifra de

afaceri obținută ca urmare a comercializării produselor SC W.R. SRL;

- baza de calcul a amenzii

a fost stabilit greșit întrucât Consiliul Concurenței a aplicat în mod greșit și

discreționar elementele legale de individualizare a sancțiunii amenzii, neținând

seama de gravitatea faptei și de consecințele concrete ale acesteia.

Fiind o înțelegere pe

verticală, neexistând niciun impact concret asupra pieței relevante, întinderea

geografică a pieței relevante se impune calificarea faptei ca fiind de gravitate

minoră.

Decizia este nelegală

întrucât Consiliul Concurenței nu a avut în vedere și o serie de circumstanțe atenuante

hotărâtoare pentru diminuarea sancțiunii aplicate:

- pe piața relevantă a

gumei de mestecat nu s-a luat nicio măsură sancționatorie de către Consiliul Concurenței;

- existența unei îndoieli

rezonabile din partea agentului economic cu privire la caracterul contravențional

al comportamentului restrictiv;

- SC P.R. SRL și SC G.

SRL nu au fost niciodată sancționate de Consiliul Concurenței;

- SC P.R. SRL și SC G.

SRL au avut un comportament concurențial pentru că au încălcat „politica de vânzări”,

acționând în mod autonom, în vederea satisfacerii propriului interes comercial;

- SC P.R. SRL și SC G.

SRL au încetat fapta înainte de investigația începută de Consiliul Concurenței;

- amenda aplicată reclamantelor

are un impact foarte serios asupra acestora, cuantumul deosebit de ridicat conducând

la imposibilitatea continuării activității.

VI. Sentința a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii întrucât organele competente ale Consiliului

Concurenței au aplicat o amendă mai mare decât maximul legal general al pedepsei

aplicate.

Pentru că în sarcina reclamantelor

a fost reținută săvârșirea contravenției prevăzută de art. 91 lit. a) din Legea

nr. 21/1996 se aplică prevederile O.G. nr. 2/2001, cu mențiunea că acestea, dacă

s-ar fi considerat vinovate, ar fi putut achita jumătate din minimul special al

amenzii în 48 de ore de la data comunicării sancțiunii aplicate de Consiliul Concurenței

și art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 care prevede că limita maximă nu poate depăși

100.000 RON, în cazul contravențiilor stabilite prin lege sau ordonanță.

fond.

După examinarea motivelor

de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul

declarat pentru următoarele considerente:

Motivele de recurs invocate

vizează, în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare și,

în subsidiar, modificarea sentinței și admiterea cererii reclamantei, fie prin anularea

parțială a deciziei nr. 244 din 19 decembrie 2004  emisă de Consiliul Concurenței,

fie prin diminuarea amenzii aplicate.

I. Referitor la primul

motiv de recurs invocat, cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată

că este nefondat deoarece hotărârea instanței de fond este motivată în fapt și în

drept și nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

După analiza hotărârii

atacate se constată că hotărârea instanței de fond a fost redactată cu respectarea

prevederilor art. 261 C. proc. civ. și, după prezentarea motivelor de fapt și de

drept, s-au indicat și argumentele pentru care s-au înlăturat susținerile reclamantei,

astfel că nu se poate aprecia că hotărârea instanței de fond nu este motivată sau

că ar cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

II. Sentința nu a fost

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, nefiind incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu era prescris dreptul organelor

Consiliului Concurenței de a aplica reclamantelor sancțiuni pentru încălcarea prevederilor

legale.

În forma sa inițială,

Legea nr. 21/1996 nu conține nicio reglementare privind prescripția aplicării și

executării sancțiunilor contravenționale singura mențiune indirectă fiind cea cuprinsă

în art. 61: „contravențiilor prevăzute la art. 55 lit. b)-e) și la art. 56 lit.

d) din prezenta lege li se aplică prevederile Legii nr. 32/1968 privind stabilirea

și sancționarea contravențiilor, cu excepția art. 25-27”.

Acest articol a fost modificat

la 10 decembrie 2003 prin O.U.G. nr. 121/2003, iar modificările au vizat introducerea

de prevederi speciale în materie de prescripție, respectiv termen de prescripție,

începutul, întreruperea prescripției.

În urma modificărilor,

Legea nr. 21/1996, republicată, prevede la art. 58: „dreptul Consiliului Concurenței

de a aplica sancțiuni contravenționale se prescrie după cum urmează: a) în termen

de 3 ani, în cazul încălcării prevederilor art. 5 lit. c), d) și e); b) în termen

de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte încălcări ale prevederilor prezentei legi”.

Prescripția dreptului

la acțiune al Consiliului Concurenței începe să curgă de la data încetării practicii

anticoncurențiale. În cazul încălcărilor legii, ce au caracter de continuitate sau

de repetabilitate, prescripția începe să curgă de la data încetării ultimului act

sau fapt anticoncurențial în cauză”.

În motivele de recurs

se invocă faptul că ar fi aplicabil termenul de 6 luni precizat de O.G. nr. 2/2001.

Însă, așa cum a reținut

și instanța de fond, nu este aplicabil acest termen.

Situația celor două recurente

este diferită pentru că faptele concurențiale au fost săvârșite pe durate diferite.

Pentru SC P.R. SRL sancțiunea

aplicată a vizat perioada de derulare a contractului de distribuție cu SC W.R.

SRL (01 aprilie 2001-01 martie 2002).

Prin urmare, este aplicabilă

legislația anterioară modificărilor aduse Legii nr. 21/1996 în 2003.

Față de conținutul

art. 61 din Legea nr. 21/1996, în forma anterioară modificărilor, rezultă că pentru

celelalte contravenții nu este aplicabil termenul de 6 luni, dar nici pentru contravenția

aplicată recurentei SC P.R. SRL.

În acest sens este și

practica instanței supreme, pentru că chiar sentința civilă nr. 1872/2003 a Curții

de Apel București (invocată de recurente) a fost modificată de Înalta Curte de Casație

și Justiție prin decizia nr. 1842 din 22 martie 2005 și unde s-a reținut inaplicabilitatea

termenului de 6 luni.

Există și alte soluții

ale instanței supreme ce vizează alte societăți sancționate prin aceeași decizie

a Consiliului Concurenței, prin care s-a reținut neaplicarea termenului de 6 luni

prevăzut de O.G. nr. 2/2001, anterior modificărilor aduse legii concurenței în anul

203 (decizia nr. 1478 din 18 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins recursul declarat

împotriva sentinței civile nr. 1752 din 05 iunie 2008 a Curții de Apel București,

secția contencios administrativ și fiscal).

Prin urmare, termenul

de prescripție aplicabil este cel de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, iar

în raport de acest termen dreptul de aplicare a sancțiunii nu era prescris, așa

cum susține recurenta, deoarece chiar dacă decizia nr. 224 a fost emisă la 19 decembrie

2005, anterior a fost emis ordinul nr. 384/2004 prin care s-a declanșat procedura

de investigație și care a întrerupt cursul prescripției.

În același sens, instanța

supremă s-a pronunțat în cazul aceleiași decizii a Consiliului Concurenței – decizia

nr. 1478 din 18 martie 2009.

În raport de aceste considerente

se constată că soluția instanței de fond, în ceea ce privește SC P.R. SRL este legală

și temeinică pentru că nu era prescris dreptul autorității de concurență de a aplica

sancțiunea.

Nici pentru SC G. SRL

nu era prescris dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni pentru încălcarea

prevederilor legii concurenței.

Așa cum a reținut și instanța

de fond, contractul care cuprinde clauza anticoncurențială de la art. 3, s-a derulat

pentru această societate și după anul 2003, când au fost modificate prevederile

Legii nr. 21/1996, astfel că se aplică prevederile legii așa cum s-au modificat.

Faptul că, în privința

recurentei SC G. SRL au continuat practicile anticoncurențiale și după anul 2002,

rezultă din documentul nr. 18 care a fost ridicat în timpul inspecției de la sediul

SC W.R. SRL, document întocmit în anul 2004.

III. Investigația recurentelor-reclamanta

nu s-a făcut în lipsa unui ordin, așa cum se susține în motivul 3 de recurs.

Investigația ce s-a finalizat

cu emiterea deciziei contestate a fost declanșată ca urmare a plângerii formulate

de o societate comercială care sesiza o posibilă încălcare de către SC W.R. SRL

a prevederilor art. 6 din lege, prin abuzul de poziție dominantă exercitat pe piața

românească a gumei de mestecat, dar și a cererii formulate de SC W.R. SRL și a 15

distribuitori (între care și SC G. SRL) pentru exceptarea individuală a contractelor

lor de distribuție de la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, iar

cele două au fost conexate, investigația declanșându-se prin ordinul nr. 384 din

25 octombrie 2004, modificat prin ordinul nr. 206 din 5 septembrie 2005.

Ordinul de declanșare

a investigației a avut în vedere încălcarea art. 6 de către SC W.R. SRL și a

art. 5 de către aceasta și partenerii săi contractuali (între care și recurentele

din prezenta cauză).

Pentru că investigația

privea toți partenerii contractuali ai SC W.R. SRL, ordinul de declanșare a acesteia

nu putea să-i individualizeze pe fiecare dintre ei, iar prin ordinul nr. 206 din

5 septembrie 2005 s-a extins investigația asupra tuturor contractelor de distribuție

încheiate de SC W.R. SRL chiar dacă valabilitatea lor expirase.

IV. Nu este fondată nici

critica referitoare la nelegalitatea sentinței instanței de fond pentru că faptele

reținute în sarcina recurentelor-reclamante nu ar fi avut caracter anticoncurențial.

Din probele administrate

în cauză, recurentele-reclamante au săvârșit fapte anticoncurențiale.

În contractele de distribuție

încheiate între SC W.R. SRL și distribuitorii săi (între care și S.C. P.R. SRL și

SC G. SRL) exista o clauză înscrisă la art. 3 care face referire la un preț recomandat

care să se încadreze între limitele prevăzute în anexa la contract, iar în anexă

se înscria un singur preț pentru un produs, care era considerat preț de referință.

Că această clauză avea

caracter anticoncurențial o dovedește și faptul că această clauză a fost reformulată

în septembrie 2004 atunci când s-a formulat cererea de exceptare individuală a contractelor

de distribuție de la prevederile art. 5 alin. (1) din lege și când s-a prevăzut

că prețul din Anexa 2 este prețul maxim recomandat a fi folosit pentru revânzarea

către clienții distribuitorului.

În documentul „Politica

de vânzări” se stabileau disconturile aplicate de către distribuitori pe tipuri

de clienți, alocarea clienților către distribuitori și sancțiuni pentru nerespectarea

acestei politici.

Acestea se aplicau tuturor

distribuitorilor, mai ales că există sesizări ale unor distribuitori către SC

W.R. SRL cu privire la acei distribuitori care încălcau politica de vânzări, iar

acestea dovedesc că politica de vânzări viza atât pe SC W.R. SRL, cât și pe distribuitori.

Și documentul nr. 18 a

demonstrat faptul că practicile anticoncurențiale au continuat și în anul 2004.

Documentul conține lista de distribuitori, clienții alocați și disconturi pentru

cei care respectă „Politica de vânzări”. Chiar reprezentantul SC W.R. SRL a recunoscut

faptul că acest document a fost întocmit în 2004.

În privința înțelegerii

anticoncurențiale ce a avut ca obiect alocarea clienților, instanța de fond, în

mod corect, a înlăturat susținerile reclamantelor, pornind de la actele adiționale

încheiate la contractul-cadru de distribuție.

Nu se poate vorbi de efecte

benefice pentru consumatori în încheierea unor înțelegeri privind alocarea clienților

pentru că era influențată relația dintre cerere și ofertă.

V. Sentința a fost dată

cu aplicarea legii și susținerile recurentelor-reclamante legate de aplicarea criteriilor

concurente de determinare a sancțiunii aplicate sunt nefondate.

Potrivit art. 51

alin. (1) din Legea nr. 21/1996 „Constituie contravenție și se sancționează cu amendă

de până la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior

sancțiunii” pentru încălcarea art. 5 alin. (1) din legea concurenței.

Prin urmare, nu se pot

reține criticile din motivele de recurs potrivit cărora amenda trebuia individualizată

în raport de cifra de afaceri obținută în urma comercializării produselor SC

W.R. SRL pentru că legea prevede acordarea sancțiunii în raport de cifra de afaceri

totală realizată în anul financiar anterior sancționării.

Referitor la individualizarea

sancțiunii contravenționale, au fost respectate criteriile din instrucțiunile de

individualizare, respectiv gravitatea, durata și consecințele asupra concurenței.

În raport de criticile

prevăzute și instrucțiunii, natura faptei (înțelegerea pe verticală), impactul concret

asupra pieței și mărirea pieței geografice, în mod corect s-a reținut o faptă de

gravitate medie.

Pentru elementul „durata

faptei”, situația celor două recurente este diferită:

- SC P.R. SRL – perioada

încălcării a fost mai mică de 1 an și nu s-a adăugat nimic pentru gravitate;

- SC G. SRL – pentru că

perioada de încălcare a fost medie (de la 1 la 5 ani), la procentul inițial s-a

adăugat un procent de 0,33%, deși se putea adăuga până la 50% din procentul stabilit

inițial în funcție de gravitate).

Contrar celor susținute

de recurente în motivele de recurs, s-a procedat la reducerea nivelului de bază

stabilit în funcție de circumstanțe atenuante:

- rolul exclusiv pasiv

sau imitativ în privința încălcării;

- colaborarea efectivă

în cadrul investigației declanșate de Consiliul Concurenței.

Celelalte circumstanțe

atenuante invocate de recurente nu pot fi reținute pentru că nu s-au făcut dovezi

în acest sens.

VI. Nici ultimul motiv

de recurs invocat, referitor la limitele amenzii nu este fondat.

Așa cum am arătat anterior,

în legea concurenței se prevedea expres căror contravenții li se aplică O.G.

nr. 2/2001, iar pentru contravenția prevăzută de art. 50 lit. a) și cele ale

art. 51 alin. (1) lit. a)-c) este exclusă aplicarea legii privind contravențiile.

Or, în Legea nr. 21/1996

s-a prevăzut care este maximul sancțiunii ce poate fi aplicată în cazul săvârșirii

unor practici anticoncurențiale, respectiv o limită maximă de 10% din cifra de afaceri

înregistrată în anul anterior sancționării faptei.

Apreciind că soluția instanței

de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la

art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC G. SRL și SC P.R. SRL împotriva sentinței civile nr. 2264 din 27 mai 2009

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 decembrie 2010.