ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2170/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința nr.637 din 3 februarie 2010 a Curții de Apel București a fost respinsă excepția de inadmisibilitate invocată în cauză și a fost admisă excepția de nelegalitate formulată de SC S.C. SRL, în contradictoriu cu Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și SC R.E.D. SRL, în sensul că a fost constatată nelegalitatea dispozițiilor art. 103 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară, aprobat prin Ordinul Directorului General al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară nr. 633/2006.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de contencios administrativ, sesizată cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară a reținut că excepția inadmisibilității invocată de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară este neîntemeiată întrucât soluționarea litigiului de fond depinde de legalitatea textului normativ atacat pe calea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004. Pe fondul excepției, instanța de contencios administrativ a reținut că Ordinul nr. 633/2006 de aprobare a Regulamentului de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară este un act administrativ cu caracter normativ, care în mod obligatoriu trebuie emis în baza și în executarea unor dispoziții legale.

Instanța a apreciat că în aplicarea și în executarea legii, un act administrativ nu poate adăuga la lege prin instituirea unor obligații care schimbă scopul pentru care legiuitorul a adoptat norma legală. Instanța de contencios administrativ a concluzionat că prin sintagma „consimțământul expres al părților" s-a îngrădit accesul părții de a-și înscrie dreptul prevăzut de lege, fiind condiționat acest acces de existența consimțământului celeilalte părți, căruia îi revine doar obligația corelativă de respectare a dreptului, cu tot ce derivă din aceasta. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SC R.E.D. SRL criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia nr. 2615 din 18 mai 2010, înalta Curte de Casație și Justiție - secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de SC R.E.D.

SRL împotriva sentinței civile nr. 637 din 3 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. A modificat sentința atacată în sensul că a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (2) din Regulamentul de Organizare și Funcționare a Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut următoarele: - Potrivit dispozițiilor art. 75 și art. 76 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai în baza și executarea legilor, a hotărârilor și a Ordonanțelor Guvernului, aceste acte trebuind să se limiteze strict cadrului stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora.

În analizarea legalității unui astfel de act cu caracter normativ, emis în executarea unei legi, urmează a stabili dacă actul respectiv a fost emis în executarea legii și s-a limitat la cadrul stabilit de legea în executarea căreia a fost emis, fără a conține soluții contrare prevederilor legii în baza căreia a fost emis. Înalta Curte a constatat că, în analiza legalității dispozițiilor art. 103 alin. (2) din Ordinul nr. 633/2006 prin care s-a aprobat Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară, instanța de fond a apreciat în mod eronat că aceste prevederi contravin dispozițiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în sensul că, adaugă nepermis la lege, schimbând scopul pentru care legiuitorul a adoptat norma legală de înscriere a privilegiului asupra imobilului.

Astfel, corelând dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 cu cele ale art. 103 din Regulament, instanța de recurs a constatat că prin aceste ultime dispoziții sunt detaliate regulile de înscriere a. privilegiului arhitecților, antreprenorilor și maiștrilor, privilegiu legal instituit prin dispozițiile art. 1737 pct. 4 C. civ. - în vederea garantării achitării prețului datorat, pentru lucrările executate. Cum potrivit dispozițiilor art. 55 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 privilegiile se înscriu și capătă rang numai în condițiile determinate de legea care le-a instituit - în speță dispozițiile art. 1737 pct. 4 C. civ., s-a apreciat că prevederile art. 103 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 633/2006, nu adaugă la lege, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de fond prin sentința atacată.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare reclamanta SC S.C. SRL București, întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. In motivarea contestației, se susține că hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, având în vedere că, în mod greșit, s- a reținut faptul că prevederile art. 103 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 633/2006 detaliază regulile de înscriere a privilegiului arhitecților, antreprenorilor și maiștrilor și, deci, nu adaugă la lege. Se mai arată că, în mod constant, jurisprudența înaltei Curți a statuat în sensul că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor de guvern nu pot adăuga la actele juridice cu forță juridică superioară și în executarea cărora sunt emise.

Contestația în anulare este neîntemeiată. Motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., reglementează unul dintre cele două cazuri ale contestației în anulare specială, textul legal stabilind „in terminis", ca și condiție de temeinicie, că pot constitui obiect al acesteia numai hotărârile instanțelor de recurs care sunt rezultatul unei greșeli materiale. Noțiunea de „greșeală materială", în accepțiunea textului menționat, printr-o interpretare logico-gramaticală, trebuie înțeleasă ca o eroare materială evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului (de exemplu anularea greșită ca netimbrat, deși la dosar se afla depusă dovada timbrării legale a recursului), și nu trebuie interpretată extensiv, în sensul că ar cuprinde și „greșeli de judecată", respectiv de apreciere a temeiniciei pretențiilor deduse judecății, pe baza probelor și a situației de fapt stabilită de instanță.

In speță, din considerentele deciziei atacate rezultă cu certitudine că instanța de recurs nu a făcut decât aplicarea dispozițiilor legale aplicabile în materia contenciosului administrativ, respectiv ale art. 18 alin. (3) ca prevăd posibilitatea acordării de daune morale, la cererea persoanei vătămate, în cazul în care se dispune anularea actului administrativ atacat. Prin urmare, soluția pronunțată de Înalta Curte, în sensul admiterii recursului și respingerii excepției de nelegalitate s-a întemeiat pe un raționament juridic, expresie a dreptului de interpretare și apreciere recunoscut judecătorului în stabilirea adevărului, raportat la împrejurările concrete ale cauzei și bineînțeles în limitele prevederilor legale, în speță art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În concluzie, motivul invocat prin contestația în anulare, în sensul că instanța de recurs a apreciat greșit că prevederile art. 103 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 633/2006 nu adaugă la Legea nr. 7/1996, nu poate reprezenta o „greșeală materială", în sensul art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., Înalta Curte urmând a respinge contestația în anulare ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge contestația în anulare formulată de SC S.C. SRL București, împotriva deciziei nr. 2615 din 18 mai 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 aprilie 2011.