ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3180/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 02 aprilie 2010 sub nr. 2971/2/2010, reclamantul

M.F.C., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului și Guvernul României, a solicitat anularea Ordinului nr. 228/2010 emis

de Președintele Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului ca nelegal

și netemeinic și repunerea părților în situația anterioară emiterii acestui

ordin.

În motivare,

reclamantul a arătat că este angajat al Autorității pentru Valorificarea

Activelor Statului conform contractului individual de muncă din 01 octombrie

2004, că la data emiterii ordinului contestat îndeplinea funcția de consilier

juridic la Direcția Juridică Legi Speciale din cadrul Direcției Juridice

Generale iar prin ordinul atacat a fost reîncadrat în această funcție. A mai

arătat contestatorul că personalul Autorității pentru Valorificarea Activelor

Statului era salarizat, ulterior apariției Legii nr. 329/2009, în temeiul unor

contracte colective de muncă negociate, contracte ce nu au fost în mod expres interzise

de Legea nr. 329 și nr. 330/2009 iar prin O.U.G. nr. 1/2010 Guvernul a

considerat necesar să reglementeze expres modul de încadrare și salarizare a

acestei categorii de personal după expirarea contractelor colective de muncă.

A mai arătat

reclamantul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art 1 din Legea nr.

554/2004 privind contenciosul administrativ, ordinul contestat fiind un act

administrativ unilateral cu caracter individual care vatămă un drept recunoscut

de lege reclamantului, iar potrivit art. 34 din Legea nr. 330/2009 se

stabilește o procedură prealabilă derogatorie în ceea ce privește exercitarea

acțiunii în fața instanței de contencios administrativ.

De asemenea,

reclamantul a arătat că ordinul contestat încalcă dispozițiile legale referitoare

la salarizarea angajaților Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului

și dispozițiile imperative ale art. 41 alin. (1) C. muncii.

În drept, reclamantul

a invocat prevederile art. 1 și urm. din Legea nr. 554/2004, art. 41 alin. (5)

din Constituția României, C. muncii, Legea nr. 130/2006, Legea nr. 329 și nr.

330/2009, O.U.G. nr. 1/2010, H.G. nr. 1436/2009, art. 969 C. civ.

Pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat întâmpinare, invocând

excepția conexității cu alte dosare aflate pe rolul aceleiași instanțe și

inadmisibilitatea cererii întemeiate pe dispozițiile legii privind contenciosul

administrativ, cu motivarea că raporturile juridice din cauză sunt raporturi

juridice de muncă, reclamantul formulând, de altfel, o cerere având ca obiect

anularea aceluiași ordin, întemeiată pe dispozițiile privind raporturile

juridice de muncă, în fața secției corespunzătoare a Tribunalului București.

Guvernul României a

depus întâmpinare, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin Sentința civilă

nr. 4945 din 07 decembrie 2010 Curtea de Apel București a admis excepția

necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului București.

În motivare, Curtea a

reținut, în esență, că litigiul dedus judecății este unul de dreptul muncii,

întrucât reclamantul își desfășoară activitatea în temeiul unui contract de

muncă, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul

funcționarilor publici.

Pe rolul Tribunalului

București, secția a VIII-a, cauza a fost înregistrată sub nr. 6976/3/2011.

Pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat o nouă întâmpinare, invocând

excepția conexității cu Dosarul nr. 1547/3/2010 aflat pe rolul aceleiași secții

a Tribunalului, dosar ce are ca obiect contestația aceluiași reclamant

împotriva aceluiași ordin.

Prin Sentința civilă

nr. 2073 din 2 martie 2012 Tribunalul București, secția a VIII-a civilă,

conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței

materiale a Tribunalului București și a declinat competența teritorială de

soluționare a cererii formulate de reclamantul M.F.C. în favoarea Curții de

Apel București.

Constatând ivit

conflictul negativ de competență, instanța a înaintat dosarul Înaltei Curți de

Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În motivarea

sentinței s-a reținut că reclamantul, având pregătire juridică și fiind asistat

de avocat pe parcursul procesului, a formulat, în cursul anului 2011, două

contestații împotriva Ordinului nr. 228/2011 al Președintelui Autorității

pentru Valorificarea Activelor Statului. Prima dintre acestea, întemeiată pe C.

muncii, a fost înregistrată direct pe rolul Tribunalului București și formează

obiectul Dosarului nr. 15471/3/2010 al acestei instanțe, în prezent suspendat

până la soluționarea unui dosar comercial. Cea de-a doua a fost înregistrată în

aceeași perioadă pe rolul Curții de Apel București și este întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În aceste condiții,

recalificarea prezentei cereri ca fiind un litigiu de muncă nu s-ar putea face

fără încălcarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Reclamantul, având pregătire juridică, a formulat în deplină cunoștință de

cauză două contestații împotriva aceluiași act (Ordinul Președintelui

Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului), urmărind analiza

legalității acestuia, separat, din perspectiva dreptului muncii și din

perspectiva dreptului administrativ.

Desigur, având în

vedere că este vorba despre același act, acesta nu poartă decât o singură

natură juridică, urmând ca instanțele învestite cu soluționarea cauzei să

identifice dreptul aplicabil în mod corect și să se pronunțe asupra admisibilității

cererii, astfel cum a fost formulată de reclamant.

Este adevărat că, în

principiu, instanța nu este ținută de temeiul juridic invocat de parte, fiind

datoare a stabili dreptul aplicabil. Cu toate acestea, atunci când, astfel cum

s-a întâmplat în speță, reclamantul înțelege să invoce un anumit temei de drept

în deplină cunoștință de cauză (aspect care, astfel cum s-a arătat mai sus,

rezultă din faptul că reclamantul are studii juridice, fiind consilier juridic,

și din faptul că, deși a identificat posibilitatea aplicării în cauză a

normelor de dreptul muncii, a înțeles ca, pe lângă o acțiune întemeiată pe

aceste norme adresată instanței competente, să formuleze o a doua, întemeiată

pe normele contenciosului administrativ), instanța, identificând dreptul corect

aplicabil, poate cel mult să se pronunțe asupra admisibilității cererii astfel

formulate, iar nu să schimbe cauza cererii.

Soluția recalificării

uneia dintre cereri nu avantajează în niciun fel pe reclamant în situația

particulară din speță, întrucât ca urmare a recalificării acesta urmează avea

două cereri pe rolul aceleiași instanțe (în speță, Tribunalul București, secția

a VIII-a), cereri ce nu ar putea fi examinate decât prin prisma acelorași

reglementări, respectiv cele ce guvernează raporturile juridice de muncă, ceea

ce ar atrage, inevitabil, incidența dispozițiilor privind

litispendența/conexitatea sau autoritatea de lucru judecat.

Dimpotrivă, este în

interesul reclamantului de a beneficia de accesul la ambele instanțe pe care,

în deplină cunoștință de cauză, a înțeles să le învestească, și de a-și vedea

analizate cererile astfel cum a înțeles să le formuleze, din perspectiva a două

ramuri de drept diferite. În situația din speță, recalificarea cererii

reclamantului ar încălca principiul disponibilității și l-ar priva pe acesta de

dreptul de a-și vedea analizată prezenta cerere prin prisma dispozițiilor

legale pe care a înțeles să le invoce, fără a prezenta vreun interes pentru

înfăptuirea actului de justiție, din moment ce o cerere întemeiată pe

dispozițiile privind raporturile juridice de muncă se află deja pe rolul

acestei instanțe.

Pentru considerentele

expuse, s-a reținut că prezenta cerere are caracterul unei acțiuni în

contencios administrativ, competența de soluționare revenind Curții de Apel

București, în temeiul art. 3 pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte urmează

a stabili competența în favoarea Tribunalului București pentru următoarele

considerente:

C. muncii

reglementează raporturile de muncă, modul în care se efectuează controlul

aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și

jurisdicția muncii.

Acesta se aplică și

raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care

acestea nu conțin dispoziții specifice.

Jurisdicția muncii

are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea,

executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau,

după caz, colective de muncă; prevăzute de cod.

De esența

jurisdicției muncii este existența contractului de muncă și existența unui

conflict între angajat și angajator privind încheierea, executarea,

modificarea, suspendarea sau încetarea contractului de muncă.

Elementele

definitorii ale oricărui contract de muncă sunt munca prestată și remunerația,

denumită salariu și orice schimbare sau modificare a acestor elemente conduce

la existenta unui conflict de muncă, competența de soluționare a acestuia

aparținând, conform dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ. și art.

284 C. muncii, Tribunalului, în primă instanță.

În cauză, se constată

că reclamantul a înțeles să conteste Ordinul nr. 228/2010,emis de Președintele

Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și prin care s-a modificat

unul dintre elementele de bază ale contractului de muncă, respectiv salariu,

fiind evidentă existenta unui conflict de muncă.

În raport de

existența unui contract individual de muncă, care a fost modificat prin ordinul

contestat în ce privește elementul salariu, și de natura dreptului și scopului

urmărit prin exercitarea acțiunii, în mod legal, a fost caracterizată acțiunea

litigiu de muncă, competența aparținând;în primă instanță, Tribunalului

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a

civilă conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 mai 2012.

Procesat de GGC - AS