ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 376/2012

Asupra recursurilor civile de față,

Analizând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 529 din 9 martie 2010, Tribunalul

Suceava, secția civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul U.G.

în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A

obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de

44.150 despăgubiri pentru daunele materiale, precum și echivalentul în lei la

data plății efective a sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri civile

pentru daune morale.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că reclamantul a fost condamnat de către Tribunalul

Militar Regional București

pentru săvârșirea infracțiunii de insurecție armată,

prevăzută de art. 211 C. pen. din anul 1936, fiind emis mandatul de executare a

pedepsei nr. 255/1960, în baza căruia a executat 6 ani de închisoare în

Penitenciarul Aiud în perioada 1958 - 1964.

Condamnarea aplicată

reclamantului are de drept caracter politic și dă naștere la despăgubiri

materiale și morale în baza art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Având în vedere

prejudiciul moral suferit, tribunalul a constatat că suma de 100.000 euro reprezintă

o satisfacție echitabilă.

În ceea ce privește

daunele materiale, tribunalul a reținut că reclamantului i-au fost confiscate

cu ocazia condamnării mai multe bunuri în valoare de 44.150 lei, bunurile fiind

enumerate în procesul verbal de înființare a sechestrului asigurător din 16 mai

1958.

Prin decizia nr. 19 din 8

februarie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în

sensul că a respins cererea privind acordarea despăgubirilor pentru daune

morale.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

A respins ca nefondat apelul

declarat de reclamant.

Instanța de apel a reținut,

în esență, că, prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a stabilit că

prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt

neconstituționale.

Decizia fiind

definitivă și obligatorie, norma juridică în discuție nu mai poate fi aplicată.

Aplicarea deciziilor Curții Constituționale proceselor în curs nu reprezintă o

încălcare principiului neretroactivității legii, deoarece prezumția de

constituționalitate de care a beneficiat textul de lege în discuție a fost

înlăturată.

În ceea ce privește daunele

materiale solicitate ca echivalent al bunurilor mobile confiscate, instanța a

constatat că reclamantul a făcut dovada existenței bunurilor și a valorii

acestora, dar, deși a criticat cuantumul stabilit de prima instanță,

reclamantul nu a administrat în apel o altă probă în sprijinul susținerilor

sale.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamantul și Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava,

ca reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice.

Reclamantul

nu a motivat în drept cererea de declarare a

recursului, dar a arătat că decizia Curții Constituționale este în contradicție

cu prevederile organismelor internaționale, deoarece nu respectă principiul

liberului acces la justiție, egalitatea de șanse și proporționalitatea. In

plus, decizia Curții Constituționale creează discriminare.

Recurentul a mai arătat că

decizia Curții Constituționale nu se poate aplica unui proces în curs de

soluționare.

Reprezentantul

pârâtului

a invocat dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că suma acordată de instanțe este prea mare și

nedovedită.

A mai arătat că, față de

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, instanța nu putea

acorda despăgubiri fără a se face dovada nerestituirii bunurilor în temeiul

legilor speciale anterioare, sarcina probei revenind reclamantului.

Analizând cele două

recursuri, se constată că cel declarat de reclamant este tardiv, iar cel

declarat de pârât este nefondat.

Astfel, potrivit art. 301 C.

proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii,

dacă legea nu dispune altfel.

In cauză, conform

înscrisurilor existente la dosar, decizia instanței de apel a fost comunicată

reclamantului la data de 11 martie 2011.

Prin urmare, termenul de

recurs, calculat pe zile libere, potrivit dispozițiilor art. 101 alin. (1) C.

proc. civ., a expirat la 28 martie 2011, având în vedere că data de 27 martie

2011 a fost o zi de duminică.

Conform înscrisurilor

existente la dosar, recursul declarat de reclamant, înregistrat la Curtea de

Apel Suceava la data de 1 aprilie 2011, a fost expediat prin poștă la data de

29 martie 2011, cu o zi peste termenul stabilit de lege.

Pe cale de consecință,

se va constata că recursul a fost declarat tardiv și va fi respins ca atare.

În ceea ce privește

recursul declarat de pârât, criticile formulate de acesta se referă la greșita

aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 și la

cuantumul sumei acordate cu titlu de daune materiale.

Sub acest din urmă

aspect, recursul pârâtului nu poate fi analizat, deoarece pretinsa netemeinicie

a unei hotărâri judecătorești nu poate fi verificată în calea extraordinară de

atac a recursului, care vizează doar chestiuni care țin de legalitatea

hotărârii atacate.

Încadrabile în dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. sunt doar criticile referitoare la greșita aplicare a art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Potrivit acestui text

de lege, persoana care a fost condamnată politic sau a suferit o măsură

administrativă cu caracter politic are dreptul la acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu

i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Așa cum în mod corect au

arătat prima instanță și cea de apel, prin probele administrate în cauză,

reclamantul a făcut dovada faptului că, în urma condamnării sale i-au fost

confiscate bunurile mobile, respectiv o pendulă, un dulap, o mobilă sufragerie,

mobilier dormitor, utilaj pentru piuat, spălat și presat stofe de casă,

împreună cu un război semimecanic cu ițe, mobilier bucătărie,o bicicletă și o

camionetă.

Faptul că bunurile confiscate

reprezentau bunuri cu durată de folosință limitată, perioada lungă de timp

scursă de la data preluării, 16 mai 1958 și lipsa oricărei probe contrarii fac

ca, în cauză, să opereze prezumția simplă că acestea nu au fost restituite

niciodată fostului proprietar.

Bunurile în discuție nu au

putut fi restituite nici pe calea legilor speciale, deoarece aceste acte

normative au vizat bunuri imobile și utilajele și instalațiile preluate de stat

sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, ceea ce nu este cazul în speță.

De aceea, recursul declarat

de pârât se va privi ca nefundat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca tardiv,

recursul declarat de reclamantul U.G. împotriva deciziei nr. 19 din 8 februarie

2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.