ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2703/2011

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Sentința nr. 189/ LC din 15 aprilie 2010 a Tribunalului Satu Mare a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta T.M.G., societate comercială în insolvență prin lichidator judiciar T.M. în contradictoriu cu pârâții B.M. , B.C. și SC G.T. SRL și în consecință: Au fost obligați pârâții să plătească reclamantei echivalentul în lei la data efectuării plății conform cursului B.N.R. a sumei de 50.000 euro, cu dobânzi legale. În motivarea sentinței, instanța de fond a reținut, ca în cursul anului 2006, între părțile litigante au avut loc o serie de discuții având ca obiectiv achiziționarea de către reclamanta T.M.G.

a unui pachet de părți de interes deținute de pârâții B.M. și B.C. la SC G.T. SRL Odorheu. În perioada acestor negocieri la solicitarea pârâților B. reclamanta a efectuat o virare a sumei de 50.000 euro într-un cont aparținând pârâtei B.M. în scopul efectuării unor reparații necesare la o hală de producție aflată în patrimoniul societății pârâte SC G.T. SRL Odorheu. Această sumă de bani reprezenta în accepțiunea comună a părților un avans al contravalorii părții de interes ce urma să fie dobândită de reclamantă.

Din probele administrate în cauză, instanța a constatat că pârâții, conform negocierilor purtate, au inițiat demersurile divizării societății și redactării înscrisurilor conform prevederilor Legii societăților comerciale; de asemenea a rezultat că încercarea reclamantei de procura (astfel cum se obligase către pârâți), o garanție bancară a eșuat încă din 25 iulie 2006. S-a constatat că ulterior, părțile au abandonat demersul inițial, iar reclamanta a solicitat restituirea sumei plătite ca avans. Instanța a considerat că probele cauzei atestă împrejurarea că pârâții nu au nici o justificare pentru deținerea sumei de 50.000 euro, suma respectivă micșorând corespunzător patrimoniul reclamantei în condițiile în care a ajuns să-l sporească pe cel al pârâților prin efectul produs în urma negocierilor ce au avut loc între părți.

Apărările propuse de pârâți au fost apreciate ca lipsite de temeinicie. Astfel nu se poate reține că între părțile care au negociat s-ar fi perfectat un contract și că eventuala discuție despre restituirea sumei ori despre îndeplinirea obligațiilor asumate ar trebui să se desfășoare în cadrul unei acțiuni întemeiată pe convenție. Practic părțile în conformitate cu propriile interese au discutat în mai multe rânduri despre înstrăinarea și respectiv dobândirea unor părți de interes în cadrul SC G.T. SRL însă forma actului era una complexă care presupunea divizarea societății, preluarea unei părți din patrimoniu, punerea la dispoziție a unor active și exploatarea în comun pentru o perioadă determinată.

S-a reținut că simpla remitere a unei sume de bani în contul unuia dintre viitorii asociați nu poate echivala cu condiția realizării acordului de voință în sensul perfectării contractului. Prima instanță a respins apărarea pârâților referitoare la faptul că aceștia ar fi de bună credință în legătură cu executarea obligațiilor pe care și le-au asumat; considerând, totodată, că încetarea negocierilor și comunicările care au avut loc între părți nu lasă loc pentru a presupune că și în prezent ar exista posibilitatea perfectării vânzării părților de interes. În consecință, prima instanță a apreciat că acțiunea este fondată în condițiile exercițiului actio de in rem verso și având în vedere și prevederile art. 4 din O.G.

nr. 9/2000 precum și ale art. 274 C. proc. civ. a obligat pe pârâți să plătească reclamantei suma de 50.000 euro (echivalentul în lei la data plății) cu dobânzi legale și cheltuieli de judecată reprezentând taxe și onorariu avocațial. Împotriva sentinței anterior menționate, pârâții SC G&T SRL, B.C. și B.M. au declarat apel, susținând, în esență, că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor excepțiilor invocate pe parcursul cercetărilor judecătorești. În opinia apelanților nu a existat nici o pronunțare pe fondul cauzei, în condițiile în care prima instanță nu a menționat nici una dintre probele și temeiurile legale invocate de către apelanții - pârâți în apărare, astfel cum dispune în mod imperativ art. 261 pct. 3 C. proc.

civ. Prin decizia nr. 11/2011-A/C din 1 februarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților B.C. ȘI B.M. și a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanții pârâții. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că nepronunțarea instanței de fond asupra uneia sau mai multor excepții procesuale sau de fond, invocate de pârâți pe parcursul soluționării procesului, prin hotărârea care analizează fondul cauzei ori separat printr-o încheiere de ședință, nu are drept consecință desființarea hotărârii pronunțate în privința fondului cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță datorită repronunțării asupra excepțiilor respective.

S-a arătat că în raport de prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., solicitările apelanților vizând retrimiterea cauzei spre rejudecare datorită repronunțării instanței de fond asupra tuturor excepțiilor invocate, nu pot fi primite, câtă vreme asupra excepției inadmisibilității instanța s-a pronunțat, iar nepronunțarea asupra excepției lipsei calității procesual pasive a celor doi pârâți nu duce la desființarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei. Analizând, excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților în faza procesuală a apelului, în virtutea caracterului devolutiv al acestuia, instanța de apel a reținut că aceasta este nefondată, întrucât pârâții persoane fizice din cauză sunt cei cu care reclamantul a purtat negocieri în vederea perfectării unui viitor contract de cesiune părți sociale și în favoarea cărora a efectuat plata sumei de bani solicitată prin prezenta acțiune.

In această situație, nu se poate susține că nu ar fi subiecți pasivi ai raporturilor juridice deduse judecății, utilizarea sumei respective de bani pentru a efectua investiții în cadrul societății apelante neînlăturând-le calitatea procesual pasivă din cauză. În consecință, această excepție invocată de pârâții apelanți, s-a constat ca fiind neîntemeiată, iar în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. a fost respinsă ca atare. În ceea ce privește motivul de apel referitor la nemotivarea hotărârii apelate, instanța a reținut ca fiind nefondat, deoarece instanța de fond în considerentele sentinței a arătat care sunt motivele de fapt care i-au format convingerea asupra soluției pronunțate prin dispozitivul hotărârii, motivarea expusă fiind una clară, precisă și necontradictorie.

De asemenea, instanța de fond a arătat în considerentele hotărârii care au fost motivele pentru care au fost înlăturate apărările invocate de către pârâți, precum și argumentele pentru care în cauză nu a reținut existența unui acord de voință contractual între părți și prin urmare, nu se poate susține cu drept temei că apelanților pârâți li s-ar fi încălcat dreptul la apărare și garanțiile procesuale conferite de lege. Au fost înlăturate și criticile vizând inadmisibilitatea acțiunii datorită neprecizării temeiului legal al angajării răspunderii contractuale ori delictuale a pârâților, precum și datorită neindicării înscrisurilor doveditoare ale obligației de plată în sarcina pârâților. S-a reținut că omisiunea de a indica înscrisurile prin care reclamantul își întemeiază pretențiile în cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel cum stipulează articolul 720 3 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. , nu este de natură să conducă la respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, câtă vreme legiuitorul nu a sancționat aceste omisiuni cu o asemenea dispoziție procedurală. De asemenea, instanța de apel a arătat că excepția invocată nu poate fi reținută, nici prin prisma neindicării temeiului de drept pe care reclamantul își întemeiază acțiunea, câtă vreme acesta a precizat expres în cererea de chemare în judecată că invocă în sprijinul pretențiilor formulate principiul îmbogățirii fără just temei. Au fost reținute ca nefondate și motivele de apel privitoare la fondul cauzei deduse judecății și îndeplinirea sau nu în cauză a condițiilor de admisibilitate a acțiunii formulate de reclamant.

În cursul negocierilor ce au avut loc între părți, reclamantul a virat la data de 26 mai 2006 suma de 50.000 euro în contul pârâtei apelante B.M., cu titlu de avans părți sociale, pe care urma să le achiziționeze de la cei doi pârâți asociați, ambii apelanți recunoscând primirea de la reclamant a acestei sume de bani în scopul pentru care aceasta a fost virată. S-a constatat că la data la care au fost virați banii respectivi, între părți nu exista încheiat vreun contract ori antecontract în formă scrisă care să consfințească înțelegerea dintre părți, sub aspectul obiectului vânzării ce urma a se efectua și condițiilor în care ea urma să aibă loc. La acel moment încă nu erau demarate demersurile pentru divizarea societății apelante, în două societăți distincte, din care una să poată fi individualizată distinct sub aspectul părților ei sociale și a patrimoniului pe care urma să îl aibă, pentru a se putea reține că „lucrul" ce urma a fi vândut era clar determinat.

Din corespondența electronică a părților a rezultat că în perioada respectivă părțile încă purtau discuții despre condițiile în care urma să aibă loc cesiunea de părți sociale, a stării materiale a bunurilor ce urmau a face parte din patrimoniul viitoarei societăți ce urma a fi vândută, a condițiilor în care se va plăti prețul și a garanțiilor pe care vânzătorul urma a le acorda pentru garantarea plății prețului. În aceste condiții, nu se poate susține cu drept temei că între părți s-a realizat un acord de voință care să îndeplinească condițiile prevăzute de lege, pentru a fi considerat contract, cuprinse la articolul 1295 alin. (1) C. civ., chiar și în formă nescrisă, astfel cum au invocat în apărare pârâții apelanți.

Curtea a reținut că pentru a se putea aprecia existența valabilă a unui asemenea contract și efectele juridice pe care legea le conferă acestuia, era necesar a se dovedi în cauză stabilirea clară a condițiilor vânzării, atât în privința obiectului acesteia, cât și a modalității în care aceasta urma a avea loc. Or, în cauză, la momentul la care s-a efectuat plata sumei de bani, obiectul vânzării nu exista și nici nu era clar stabilit între părți, elementele determinante ale lucrului vândut și condițiile vânzării respective nefiind definitivate.

În motivare, instanța de apel a arătat, că părțile din cauză s-au aflat doar la etapa negocierii condițiilor unui viitor contract, înlăturând apărările pârâților în sensul existenței încheierii unui asemenea contract și implicit a inadmisibilității acțiunii în îmbogățire fără justă cauză formulate, datorită existenței unui temei contractual în baza căruia să se solicite restituirea sumei, aspect ce a fost în mod corect reținut de prima instanță În cauză nu s-a dovedit existența unui acord de voință scris sau nescris, situație în care inadmisibilitatea acțiunii invocată de apelanții pârâți nu poate fi reținută. Prin plata sumei de 50.000 euro către pârâți a avut loc o micșorare a patrimoniului reclamantului și o mărire a patrimoniului pârâților, între aceste fapte existând în mod evident legătură de cauzalitate.

S-a considerat că această mărire a patrimoniului pârâților, în detrimentul micșorării celui al reclamantului, nu are nici o cauză legitimă în prezent, câtă vreme pârâții nu pot invoca vreun temei juridic pentru reținerea sumei de bani pe care au încasat-o, în vederea încheierii unei viitoare convenții, care nu s-a mai încheiat. Nefiind încheiat un contract între părți ori dovedită existența unei fapte delictuale cauzatoare de prejudicii, în mod evident că reclamantul nu avea la îndemână decât posibilitatea de a recurge la prezenta acțiune pentru recuperarea sumei respective de bani. Faptul că pârâții au investit suma respectivă de bani, în patrimoniul societății pârâte, efectuând diverse reparații și investiții la bunurile ce urmau a face parte din patrimoniul viitoarei societăți, ce urma a se înființa și vinde, nu-i îndreptățește pe aceștia să păstreze avansul primit în cadrul negocierilor între părți.

Nu s-a dovedit în cauză existența între părți a unei convenții în acest sens, în urma cărora pârâții să poată păstra suma de bani primită. De altfel, pârâții în prezenta cauză nu au investit instanța de fond cu vreo cerere reconvențională în daune, prin care să solicite instanței să constate că neîncheierea convenției și încetarea negocierilor, i-au cauzat prejudicii de către partea adversă și sa solicite despăgubiri în acest sens. În consecință, instanța de apel a constatat că în aceste condiții pârâții apelanți nu pot justifica o cauză legitimă pentru reținerea sumei de bani primită cu titlu de avans de la reclamant, motivele de apel invocate în acest sens fiind nefondate. În termen legal, împotriva acestei decizii pârâții B.C., B.M.

și SC G.T. SRL Odorheu au declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În opinia recurenților, hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece a lăsat nemotivate unele aspecte invocate de către pârâți în a părare, încălcându-se astfel dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. , precum și dreptul la apărare al acestora. Totodată, pârâții critică decizia recurată, arătând că instanța a interpretat în mod eronat, actele deduse judecății. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâții susțin, în esență următoarele: - instanța de apel a apreciat că nu reprezintă un motiv de nelegalitate a hotărârii faptul că instanța de fond nu a analizat toate excepțiile invocate pe parcursul cercetării judecătorești, motivând că această manieră de soluționare nu reprezintă o nesoluționare pe fondul cauzei, în accepțiunea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. - în raport de atitudinea instanței de fond, care nu s-a pronunțat asupra a două excepții invocate și asupra apărărilor formulate de către apelanții-pârâți fără a indica motivele de fapt și de drept care au condus la pronunțarea acestei hotărâri, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului la apărare, drept garantat prin art. 24 din Constituția României, respectiv art. 6 din Convenția europeană, instanța de apel a făcut o apreciere general-abstractă, aspect ce echivalează, în opinia recurenților, cu lipsa unei motivări și cercetări efective a motivului de apel invocat - motivul de apel vizând inadmisibilitatea acțiunii introductive a fost analizat în mod lapidar și cu încălcarea dispozițiilor legale.

Față de aceste împrejurări, recurenții apreciază incidente dispozițiile art. 720 3 C. proc. civ. care statuează în sensul că orice cerere de chemare în judecată în materie comercială, va cuprinde, printre altele : - „…obiectul și valoarea cererii, precum și calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. - o altă apărare a pârâților asupra căreia instanța de fond nu s-a oprit deloc, iar instanța de apel a analizat-o tangențial, este cea referitoare la cerințele pentru admisibilitatea unei actio de in rem verso. - în ceea ce privește fondul cauzei, se susține că un aspect esențial semnalat de către recurenții-pârâți a fost acela al decelării raporturilor contractuale care s-au născut între părți, raporturi care au continuat prin executarea parțială, de către fiecare dintre acestea, a obligațiilor asumate”.

În acest context, recurenții susțin „lipsa de coerență” a instanței de apel care după ce reține că există o înțelegere între părți, chiar neconstatată în scris, ulterior arată că, de fapt „...nu se poate reține în cauză că între părți a existat "învoiala"prevăzuta de lege, pentru ca raporturile dintre părți să poată fi calificate din punct de vedere juridic, drept un contract nescris ce ar da naștere la drepturi și obligații.” - referitor la întrunirea cerințelor pentru reținerea în cauză a incidenței principiului îmbogățirii fără justă cauză, recurenții-pârâți apreciază că, prin decizia recurată, instanța de apel a pronunțat o soluție în contradicție totală cu motivele de fapt menționate în considerentele hotărârii.

Intimata - reclamantă T.M. Lichidator al T.M.G. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat. La data de 19 septembrie 2011 apărătorul ales al recurenților-pârâți B.C., B.M. și SC G.T. SRL Odorheu s-a conformat obligației de complinire a neregularității procedurale vizând semnarea mandatului avocațial de către recurenți, sub sancțiunea nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 161 alin. (2) C. proc. civ. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite susținerile recurenților. Instanța de apel a reținut în mod corect că nepronunțarea instanței de fond asupra uneia sau mai multor excepții procesuale sau de fond, invocate de pârâți pe parcursul soluționării procesului, prin hotărârea care analizează fondul cauzei ori separat printr-o încheiere de ședință, nu are drept consecință desființarea hotărârii pronunțate în privința fondului cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță fata de nepronunțarea asupra excepțiilor respective, în raport de prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., și aceasta pentru că asupra excepției inadmisibilității instanța s-a pronunțat, iar nepronunțarea asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a celor doi pârâți nu duce la desființarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

Analizând, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților în faza procesuală a apelului, în virtutea caracterului devolutiv al acestuia, instanța de apel a reținut, de asemenea, în mod judicios, că aceasta este nefondată, întrucât pârâții persoane fizice din cauză sunt cei cu care reclamantul a purtat negocieri în vederea perfectării unui viitor contract de cesiune părți sociale și în favoarea cărora a efectuat plata sumei de bani solicitată prin prezenta acțiune. In această situație, nu se poate susține că nu ar fi subiecți pasivi ai raporturilor juridice deduse judecății, utilizarea sumei respective de bani pentru a efectua investiții în cadrul societății apelante neînlăturând-le calitatea procesuala pasivă din cauză.

În aprecierea înaltei Curți, nu sunt întemeiate criticile privind nemotivarea hotărârii apelate, situația de fapt reținută, dar și argumentele de drept ce au format convingerea instanței fiind clar și explicit expuse, astfel încât nu se poate susține cu drept temei că pârâților li s-ar fi încălcat dreptul la apărare și garanțiile procesuale conferite de lege. S-a reținut in mod corect de instanța de apel și faptul că omisiunea de a indica înscrisurile prin care reclamantul își întemeiază pretențiile în cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel cum stipulează articolul 720 3 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., nu este de natură să conducă la respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, câtă vreme legiuitorul nu a sancționat aceste omisiuni cu o asemenea dispoziție procedurală, excepția invocată neputând fi reținută nici prin prisma neindicării temeiului de drept pe care reclamantul își întemeiază acțiunea, câtă vreme acesta a precizat expres în cererea de chemare în judecată că invocă în sprijinul pretențiilor formulate principiul îmbogățirii fără just temei. Înalta Curte reține că prin decizia atacată s-a stabilit că în cursul negocierilor ce au avut loc între părți, reclamantul a virat la data de 26 mai 2006 suma de 50.000 euro în contul pârâtei apelante B.M., cu titlu de avans părți sociale pe care urma să le achiziționeze de la cei doi pârâți asociați, ambii apelanți recunoscând primirea de la reclamant a acestei sume de bani în scopul pentru care aceasta a fost virată.

La data la care au fost virați banii respectivi, între părți nu exista vreun contract ori antecontract în formă scrisă care să consfințească înțelegerea acestora sub aspectul obiectului vânzării ce urma a se efectua și condițiilor în care ea urma să aibă loc. La acel moment încă nu erau demarate demersurile pentru divizarea societății apelante, în două societăți distincte, din care una să poată fi individualizată distinct sub aspectul părților ei sociale și a patrimoniului pe care urma să îl aibă, pentru a se putea reține că „lucrul" ce urma a fi vândut era clar determinat.

Din corespondența electronică a părților a rezultat că în perioada respectivă părțile încă purtau discuții despre condițiile în care urma să aibă loc cesiunea de părți sociale, a stării materiale a bunurilor ce urmau a face parte din patrimoniul viitoarei societăți ce urma a fi vândută, a condițiilor în care se va plăti prețul și a garanțiilor pe care vânzătorul urma a le acorda pentru garantarea plății prețului. Situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele fondului, nu este, de altfel, contestată de către recurentă, o asemenea analiză și o eventuală reapreciere a probelor în acest context nefiind permisă în calea extraordinară a recursului. În criticile vizând fondul cauzei, se susține că un aspect esențial semnalat de către recurenții-pârâți a fost acela al decelării raporturilor contractuale care s-au născut între părți, raporturi care au continuat prin executarea parțială, de către fiecare dintre acestea, a obligațiilor asumate.

In acest context, recurenții au susținut „lipsa de coerență" a instanței de apel care după ce reține că există o înțelegere între părți, chiar neconstatată în scris, ulterior arată că, de fapt, nu se poate reține în cauză că între părți a existat "învoiala" prevăzută de lege, pentru ca raporturile dintre părți să poată fi calificate din punct de vedere juridic, drept un contract nescris ce ar da naștere la drepturi și obligații. Așadar, în opinia recurenților în cauză nu este incident principiului îmbogățirii tară justă cauză, soluția recurată fiind în contradicție totală cu motivele de fapt menționate în considerentele hotărârii. Este de necontestat că părțile au purtat negocieri în vederea încheierii unui contract de cesiune.

Pârâții nu contestă că au primit, cu titlu de avans părți sociale, pe care urma să le achiziționeze de la cei doi pârâți asociați, suma de bani solicitată de reclamant prin acțiune. Nu se contestă nici că obiectul vânzării nu există și nici nu era clar stabilit între părți, elementele determinante ale lucrului vândut și condițiile vânzării respective nefiind definitivate. La acel moment încă nu erau demarate demersurile pentru divizarea societății apelante, în două societăți distincte, din care una să poată fi individualizată distinct sub aspectul părților ei sociale și a patrimoniului pe care urma să îl aibă, pentru a se putea reține că „lucrul" ce urma a fi vândut era clar determinat. Din aceasta perspectivă, înalta Curte constată că părțile se aflau, fără putință de tăgadă, in faza precontractuală, respectiv înaintea încheierii contractului de cesiune de părți sociale.

Or, negocierile precontractuale desemnează perioada exploratorie pe durata căreia viitori contractanți schimbă puncte de vedere, formulează și discuta propunerile pe care si le fac reciproc pentru a determina conținutul contractului, fără a fi siguri ca acel contract se va încheia. Aceste negocieri sunt guvernate de principiul libertății contractuale și de cel al bunei-credințe. Astfel, viitorii contractanți au deplina libertate de a iniția, continua si pune capăt oricăror negocieri în vederea încheierii unui anumit contract, fiind obligați, totodată, sa negocieze in mod loial. În cursul anului 2006, între părțile litigante au avut loc o serie de discuții având ca obiectiv achiziționarea de către reclamanta T.M.G.

a unui pachet de părți de interes deținute de pârâții B.M. și B.C. la SC G.T. SRL Odorheu. În perioada acestor negocieri la solicitarea pârâților B. reclamanta a efectuat o virare a sumei de 50.000 euro într-un cont aparținând pârâtei B.M. în scopul efectuării unor reparații necesare la o hală de producție aflată în patrimoniul societății pârâte SC G.T. SRL Odorheu. Această sumă de bani reprezenta în accepțiunea comună a părților un avans al contravalorii părții de interes ce urma să fie dobândită de reclamantă, aspect necontestat în speță.

Din probele administrate în cauză, instanțele de fond au constatat că pârâții, conform negocierilor purtate, au inițiat demersurile divizării societății și redactării înscrisurilor conform prevederilor Legii societăților comerciale; de asemenea a rezultat că încercarea reclamantei de a procura (astfel cum se obligase către pârâți), o garanție bancară a eșuat încă din 25 iulie 2006. S-a constatat că ulterior, părțile au abandonat demersul inițial, iar reclamanta a solicitat restituirea sumei plătite ca avans. Între părți, însă, nu a existat niciun contract scris, chiar preparator sau de negociere. Este de necontestat, totodată, în speță, că părțile, conform negocierilor purtate, au acționat în vederea încheierii unui contract viitor, ale cărui elemente nu erau încă stabilite, fiind doar parțial conturate.

În cadrul acestor demersuri pregătitoare, ambele părți au încercat să își aducă aportul la reușita negocierilor. Suma pe care pârâții au primit-o în derularea acestor negocieri a reprezentat, însă, indubitabil, un avans al contravalorii părții de interes ce urma să fie dobândită de reclamantă și cum afacerea nu s-a mai perfectat este firesc ca această sumă să se întoarcă în patrimoniul reclamantei. Contractul nu s-a mai încheiat, negocierile fiind stopate de ambele părți, astfel încât lipsește însăși cauza legitimă a măririi patrimoniului pârâților în detrimentul reclamantei, fiind îndeplinite toate condițiile îmbogățirii fără justă cauză, contrar celor susținute de recurenți. Așa fiind, Înalta Curte constată că niciunul din motivele de recurs invocate de recurenți nu este întemeiat, recursul urmând a fi respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. Față de împrejurarea că la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte cu certitudine cheltuielile de judecată efectuate cu prezentul dosar, conform disp. art. 274 C. proc. civ., cererea de acordare a acestora formulata de intimata - reclamantă va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâții B.C., B.M. și SC G.T. SRL Odorheu împotriva Deciziei nr. 11/2011-A/C din 1 februarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Respinge cererea formulata de intimata - reclamanta T. M.G., prin lichidator judiciar T.M., privind cheltuielile de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 septembrie 2011.