ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1669/2011

Deliberând asupra recursurilor comerciale de față, reține următoarele: Prin sentința comercială nr. 498/COM din 27 mai 2010 Tribunalul Bihor a respins excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiunea invocată de pârâta O.A.M. și a admis acțiunea reclamantei SC D.V.I. SRL, prin lichidator A.C.S.P.R.L. împotriva pârâților S.V., S.M. și O.A.M., dispunând revocarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6874 din 21 decembrie 2005, încheiat de pârâtul S.V. cu pârâta O.A.M., până la concurența creanței reclamantei de 3.230.254,29 lei, la care se adaugă cheltuielile de administrare judiciară și cele de lichidare judiciară. Totodată, instanța a dispus radierea mențiunilor din Cartea funciară și a dreptului de uzufruct viager prevăzut în favoarea pârâților S.V.

și S.M. și a fost respinsă solicitarea reclamantei la obligarea pârâților la plata cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că prin sentința nr. 2002 din 26 octombrie 2004 s-a deschis procedura insolvenței împotriva reclamantei, iar la data de 24 mai 2005 s-a dispus intrarea în faliment, fiind numit lichidator judiciar A.C.S.P.R.L. Prin sentința nr. 143 din 7 martie 2006, judecătorul sindic a dispus angajarea răspunderii personale a pârâtului S.V., în calitate de administrator al societății reclamante-pârâte, pentru suma de 32.302.542.919 lei vechi, la care s-au adăugat cheltuielile de administrare și de lichidare, sentință rămasă irevocabilă, astfel încât, a reținut instanța de fond, reclamanta deține un titlu executoriu împotriva pârâtului S.V.

Tribunalul a mai reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6874 din 21 decembrie 2005, pârâtul S.V. a vândut pârâtei O.A.M. mai multe imobile, menționându-se că acestea sunt bunuri proprii ale pârâtului-vânzător, aspect confirmat de extrasele de Carte Funciară. În contract s-a mai precizat că prețul vânzării este de 150.000 lei, preț ce a fost achitat la data semnării contractului, instituindu-se un drept de uzufruct viager pentru două dintre imobile în favoarea pârâților S.V. și S.M. Instanța a mai reținut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost precedată de un antecontract de vânzare-cumpărare înscris în Cartea Funciară la data de 5 decembrie 2005, iar din datele de stare civilă reiese că pârâta O.A.M.

este fiica din prima căsătorie a soției pârâtului S.V. Cât privește excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune invocată de pârâta O.A.M., tribunalul a reținut că aceasta este neîntemeiată, față de dispozițiile art. 9 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, care prevăd că prescripția extinctivă a dreptului la acțiune pentru despăgubiri rezultând din fapte ilicite, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel ce răspunde de ea, acest moment fiind marcat în speță, nu de data înscrierii contractului de vânzare-cumpărare în Cartea Funciară, ci de la data la care reclamanta a cunoscut insolvabilitatea debitorului pârât, respectiv, după declanșarea executării silite.

Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că acțiunea este întemeiată, actul de vânzare-cumpărare fiind încheiat după ce pârâtul a luat cunoștință de formularea cererii de atragere a răspunderii sale în dosarul de faliment, intenția de fraudare a intereselor creditoarei fiind evidentă, după cum evidentă este și complicitatea la fraudă a terțului dobânditor. Ca atare, tribunalul a apreciat că în speță sunt îndeplinite condițiile art. 975 C. civ., fiind dovedit prejudiciul care constă în imposibilitatea reclamantei de a-și recupera creanța, deși deține un titlu executoriu împotriva pârâtului și a demarat procedura de executare silită. Cât privește solicitarea reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul a reținut că o atare cerere nu este dovedită în fața instanței de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții S.V., S.M. și O.A.M. Prin decizia nr. 121/C din 7 decembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea intimatei reclamante și a respins apelurile formulate de pârâți ca nefondate. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a apreciat că excepția necompetenței materiale a instanței de judecată este nefondată, întrucât actul de vânzare-cumpărare a cărui revocare se solicită privește și două spații comerciale, care sunt elemente ale fondului de comerț atrăgând jurisdicția instanței comerciale. Pe fondul cauzei, instanța de apel a apreciat că sunt întrunite cerințele art. 975 C. civ., care reglementează acțiunea revocatorie ca un mijloc la îndemâna creditorului chirografar pentru înlăturarea activității frauduloase a debitorului său.

Prima condiție a acțiunii pauliene, a arătat instanța de apel, constând în crearea unui prejudiciu creditorului, prin cauzarea sau mărirea stării de insolvabilitate, este îndeplinită. Astfel, a apreciat instanța, contractul de vânzare-cumpărate atacat a fost încheiat la scurt timp după declanșarea procedurii de atragere a răspunderii patrimoniale a pârâtului S.V., în dosarul de faliment, susținerea pârâtului că procedura de citare în această cauză a fost îndeplinită la câteva zile după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nefiind dovedită pe deplin. Totodată, instanța de apel a reținut, pe acest aspect, faptul că în calitate de fost administrator al societății pârâte avea atribuții în cadrul procedurii de faliment, fiind obligat să anunțe schimbarea de domiciliu.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat că acest act de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu scopul creării stării de insolvabilitate a debitorului, în ipoteza în care acțiunea de atragere a răspunderii patrimoniale ar fi avut succes. Instanța de apel a respins apărarea pârâtului în sensul că, vânzarea imobilelor s-a făcut pentru acoperirea unei creanțe mai vechi față de Direcția Regională Vamală Oradea, întrucât cuantumul acestei creanțe - 8.961,65 lei este disproporționat față de prețul vânzării. Instanța de apel a reținut ca îndeplinită și condiția privind frauda debitorului, care a cunoscut rezultatul păgubitor al actului față de creditorul său, dată fiind existența dosarului de faliment și faptul că actul a fost încheiat cu un membru al familiei.

S-a reținut de către instanța de apel că reclamanta – creditoare are o creanță certă, lichidă și exigibilă ce rezultă dintr-un titlu executor reprezentat de o hotărâre judecătorească, iar complicitatea la fraudă a terțului dobânditor este dovedită prin calitatea acestuia de membru al familiei și prin faptul că locuiau în același imobil. Instanța de apel a respins critica apelanților în sen sul că reclamanta nu este titulara unei creanțe anterioare, deoarece actul fraudulos a fost încheiat de debitor cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, astfel încât reclamanta poate ataca actul anterior nașterii dreptului său de creanță. Curtea de apel a respins cererea intimatei – reclamante de obligarea a apelanților la plata unor despăgubiri cu titlu de daune-interese pentru neexecutarea de bunăvoie a sentinței nr. 498/COM/2010, întrucât conform art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. aceasta este o cerere nouă – inadmisibilă în apel, iar intimata nu a declarat apel împotriva sentinței tribunalului. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, pârâta O.A.M., criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ. și pârâții S.V. și S.M. pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. 1. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta – pârâtă O.A.M. a arătat că instanța de apel a respins în mod neîntemeiat motivul invocat de această parte privind necompetența materială a instanței, reținând în mod greșit că actul de vânzare-cumpărare privește spații comerciale, întrucât actul atacat este încheiat între persoane fizice.

Ca atare au fost încălcate normele privind competența materială a instanței de judecată, conform art. 304 pct. 3 C. proc. civ., competența de primă instanță revenind Judecătoriei Oradea. 2. Recurenta arată că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, reținând că prin această înstrăinare debitorul și-a mărit starea de insolvabilitate fără să se observe că au fost reîntregirea patrimoniului vânzătorului cu prețul stabilit. Ca atare este culpa intimatei – reclamante care a așteptat aproape trei ani pentru punerea în executare a sentinței de obligare a pârâtei – debitor, recurenta – pârâtă fiind cumpărător de bună credință, atât timp cât a plătit prețul pentru imobilele cumpărare.

3. Recurenta a arătat că instanța de apel a făcut aprecieri cu privire la existența unei disproporții evidente între creanța deținută de Direcția Regională Vamală și prețul stipulat în contractul de vânzare, aprecieri care sunt irelevante, atâta timp cât nu s-a dovedit fictivitatea prețului. 4. În mod greșit a fost reținută complicitatea la fraudă a terțului dobânditor, întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, recurenta – cumpărătoare nu cunoștea altă obligație de plată a vânzătorului decât aceea rezultând din sechestrul asigurător instituit de Direcția Regională Vamală. În dezvoltarea motivelor de nelegalitate formulate, recurenții-pârâți S.V. și S.M., au arătat că: 1. Hotărârile instanțelor de fond au fost date cu încălcarea competenței de ordine publică a altor instanțe conform art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. Actul de vânzare-cumpărare ce face obiectul acțiunii de față este încheiat între necomercianți, astfel încât natura civilă a acesteia este incontestabilă. Recurenții au arătat că în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 4 C. com. și nici cela ale art. 56 C. com. invocate de intimata-reclamantă, întrucât reclamanta nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare atacat. În plus, acțiunea pauliană se exercită în calitate de creditor, iar nu în calitate de comerciant, calitate care este irelevantă în speță. 2. Hotărârile atacate au fost date cu aplicarea și interpretarea greșită a legii. Astfel, au arătat recurenții-pârâți, în cauză creditorul nu este titularul unei creanțe anterioară actului de înstrăinare, contractul de vânzare-cumpărare fiind anterior titlului executoriu deținut de intimata-reclamantă.

Ca atare, părțile nu au cunoscut la data încheierii contractului, că ar fi declanșată împotriva vânzătorului o acțiune în răspundere conform Legii nr. 64/1995, astfel încât este exclusă frauda la încheierea actului. În cauza aflată pe rolul judecătorului sindic s-a reținut prin încheierea de ședință din 14 decembrie 2005, că procedura de citare a recurentului debitor este viciată, astfel încât primul termen la care această parte a fost legal citată este ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, această încheiere având natura juridică a unei prezumții legale care îl dezgrevează pe recurent de orice altă probă. Recurenții au arătat că instanța de apel a reținut în mod eronat că sunt aplicabile dispozițiile art. 98 C. proc.

civ., întrucât reclamanta din cererea de atragere a răspunderii personale a indicat alt domiciliu. Recurenții-pârâți au arătat că reclamanta nu a dovedit că are o creanță certă, lichidă și exigibilă, anterioară încheierii contractului, un creditor viitor neputând exercita acțiunea pauliană decât dacă la data încheierii actului de vânzare-cumpărare ar fi cunoscut existența unui asemenea creditor. Or, la data încheierii actului de vânzare-cumpărare, părțile acestuia nu au știut despre acțiunea în atragerea răspunderii patrimoniale, astfel încât nu au cunoscut calitatea reclamantei de viitor creditor. De altfel, așteptarea unui atare creditor viitor afectează dreptul părților la un proces echitabil, creând insecuritate juridică.

Recurenții-pârâți au mai arătat că buna credință a părților trebuie analizată în raport cu data notării în cartea funciară a antecontractului de vânzare-cumpărare care este anterioară încheierii contractului, o atare notare făcând imposibilă urmărirea bunului de către creditorii chirografari. Recurenții au mai arătat că frauda este exclusă întrucât vânzarea a fost efectuată pentru acoperirea unei creanțe datorată Direcției Regionale Vamale Constanța imobilele vândute făcând obiectul unui sechestru asigurător notat în cartea funciară. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare solicitând respingerea recursurilor ca nefondate. Examinând motivele de nelegalitate formulate, Înalta curte reține că recursurile declarate sunt nefondate pentru următoarele considerente: 1. Cât privește recursul declarat de recurenta-reclamantă O.A.M.

, Înalta Curte va respinge critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. întrucât cadrul procesual este stabilit de către recurent – în speță, o societate comercială, care a înțeles să investească instanțele de judecată cu o acțiune revocatorie sau pauliană, întemeiată pe dispozițiile art. 975 C. civ. Ca atare, faptul că actul de vânzare-cumpărare a cărui revocare se solicită este încheiat de persoane fizice, nu are relevanță în stabilirea competenței instanței de judecată, atâta timp cât causa debendi este revocarea unui atare act juridic la solicitarea creditorului, societate comercială în virtutea raportului juridic stabilit între această parte și una dintre persoanele fizice implicate în actului a cărui revocare se solicită, devenind aplicabile art. 4 și art. 56 C. com.

Natura juridică a acțiunii pauliene permite unui terț să intervină în raportul juridic stabilit între părțile contractante, prin solicitarea de revocare a acestuia, date fiind raporturile juridice dintre terțul creditor și una dintre părțile contractante, astfel încât competența de soluționare a cauzei se stabilește prin raportare la părțile implicate în acțiunea pauliană. Cum în speță, terțul creditor este o societate comercială, Înalta Curte, reține că instanța comercială este cea competentă să soluționeze cauza, conform art. 4 și art. 56 C. com. 2. Cea de-a doua critică de nelegalitate formulată de recurenta – pârâtă vizează greșita interpretare a actului de vânzare-cumpărare dedus judecății, conform art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., întrucât instanțele au reținut că vânzătorul și-a mărit starea de insolvabilitate prin încheierea actului, fără să observe că este vorba despre un act cu titlu oneros. O atare critică este nefondată, întrucât subrogația reală cu titlu particular de care se prevalează recurenta atunci când vorbește despre reîntregirea patrimoniului vânzătorului prin încasarea prețului corect, nu a fost probată de către pârâtul-vânzător în speță. În schimb, intimata-reclamantă a dovedit starea de insolvabilitate a debitorului său prin depunerea actelor încheiate în dosarul de executare silită, dovedind implicit și neintervenția subrogației reale cu titlu particular.

Afirmația recurentei relativă la culpa intimatei care a așteptat aproape 3 ani pentru executarea silită a creanței sale este fără relevanță, întrucât titlul executoriu al intimatei deținut împotriva debitorului său este mult anterior începerii executării silite, astfel încât insolvabilitatea acestuia la momentul executării silite dovedește intenția debitorului de fraudare a creditorului său. 3. Înalta Curte, va respinge și critica privind irelevanța aprecierilor instanței de apel cu privire la existența unei disproporții evidente între creanța datorată Direcției Regionale Vamale Oradea și prețul încasat, întrucât frauda pauliană este exclusă doar pentru sumele datorate acoperirii altor datorii, astfel încât în mod legal instanța de apel a apreciat că disproporția de valoare și insolvabilitatea dovedită de creditor a debitorului său, probează intenția de fraudare.

4. Și ultima critică de nelegalitate privind lipsa de complicitate la fraudă a terțului dobânditor vizează aspecte ce țin de administrarea și interpretarea probelor de către instanțele de fond, care au reținut în mod legal, față de toate probele administrate în cauză, implicit existența gradului de rudenie între părțile contractante și faptul că locuiau în același imobil, îndeplinirea acestei condiții de admitere a acțiunii pauliene. În ceea ce privește recursul declarat de recurenții-pârâți S.V. și S.M., Înalta Curte reține că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. privind invocarea competenței de ordine publică a altei instanțe este nefondată, pentru argumentele deja expuse pe larg în analizarea primului motiv de nelegalitatea invocat de recurenta-pârâtă O.A.M.

, argumente ce nu vor fi reluate, dată fiind identitatea acestei critici de nelegalitate. Cât privește susținerea recurenților-pârâți, în sensul că acțiunea pauliană este exercitată de către creditor, iar nu de către comerciant, Înalta Curte reține că aceasta este superfluă, față de dispozițiile art. 56 C. com., care impune jurisdicția comercială pentru acțiunile promovate de societățile comerciale, cărora li se aplică prezumția de comercialitate a actelor și faptelor săvârșite. 2. Critica recurenților-reclamanți relativă la interpretarea și aplicarea greșită a legii, privește inexistența unei creanțe a reclamantei anterioară încheierii actului de înstrăinare ce face obiectul acțiunii de față, reținerile instanței de apel relative la posibilitatea creditorului viitor de a ataca actul fraudulos fiind infirmate de faptul că părțile nu cunoșteau existența unui atare creditor, față de data emiterii citației în dosarul de atragere a răspunderii personale.

Înalta Curtea reține că în mod legal instanța de apel a reținut că un creditor viitor poate să atace actul fraudulos în cazul în care actul a fost încheiat tocmai cu intenția de prejudiciere a acestuia, aspect ce reprezintă o excepție de la regula anteriorității creanței. Critica recurenților pârâți privind data îndeplinirii procedurii de citare în dosarul de faliment, respectiv la scurt timp după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât părților actului atacat nu cunoșteau existența acestui potențial creditor, nu poate fi primită, întrucât intenția de fraudare a pârâtului debitor și complicitatea la fraudă a terțului dobânditor au fost analizate de instanțele de fond prin raportare la ansamblul cauzei, reținându-se poziția lui S.V.

de fost administrator al societății pârâte, calitate în care cunoștea cursul procesului de faliment, cu atât mai mult cu cât actul de înstrăinare a fost încheiat la scurt timp după înregistrarea cererii D.G.F.P. de atragere a răspunderii patrimoniale a fostului administrator, pe rolul judecătorului sindic. Ca atare, susținerile recurenților pârâți relative la încălcarea principului securității juridice prin obligarea recurenților la așteptarea unui potențial creditor, nu poate fi primită de Înalta Curte, întrucât din evoluția dosarului de faliment, fostul administrator al societății falite prezuma poziția sa de viitor debitor față de acesta, având în vedere dispozițiile fostei Legi nr. 64/1995 care reglementau posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale a acestuia.

Nu poate fi primită nici critica recurenților-pârâți relativă la dovada bunei lor credințe prin notarea antecontractului de vânzare-cumpărare în cartea funciară, care face imposibilă urmărirea bunului de către creditorii chirografari, întrucât așa cum s-a arătat anterior, contractul de vânzare-cumpărare și, implicit, antecontractul sunt încheiate ulterior înregistrării cererii de atragere a răspunderii personale a recurentului-pârât care era implicat în dosarul de faliment al societății pe care o administrase anterior ridicării acestui drept de către judecătorul sindic.

Ca atare, prezumția bunei credințe a recurenților a fost răsturnată de reținerea principiului fraus omnia corrumpit . Cât privește ultimul motiv de nelegalitate invocat relativ la necesitatea înstrăinării bunurilor pentru plata datoriei către alt creditor, ceea ce ar împiedica exercitarea acțiunii pauliene, Înalta Curte va respinge și acest motiv reținând aceleași argumente reținute pentru identitate de rațiuni în soluționarea celui de-al treilea motiv de nelegalitate invocat de recurenta-pârâtă O.A.M. Pentru considerentele mai sus invocate în baza art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursurile declarate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâții O.A.M., S.V. și S.M. împotriva deciziei nr. 121/C din 7 decembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2011.