ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1669/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1669/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Deliberând asupra recursurilor
comerciale de față, reține următoarele:
Prin sentința comercială nr. 498/COM
din 27 mai 2010 Tribunalul Bihor a respins excepția prescripției extinctive a
dreptului la acțiunea invocată de pârâta O.A.M. și a admis acțiunea reclamantei
SC D.V.I. SRL, prin lichidator A.C.S.P.R.L. împotriva pârâților S.V., S.M. și O.A.M.,
dispunând revocarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6874
din 21 decembrie 2005, încheiat de pârâtul S.V. cu pârâta O.A.M., până la
concurența creanței reclamantei de 3.230.254,29 lei, la care se adaugă
cheltuielile de administrare judiciară și cele de lichidare judiciară.
Totodată,
instanța a dispus radierea mențiunilor din Cartea funciară și a dreptului de
uzufruct viager prevăzut în favoarea pârâților S.V. și S.M. și a fost respinsă
solicitarea reclamantei la obligarea pârâților la plata cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a
reținut că prin sentința nr. 2002 din 26 octombrie 2004 s-a deschis procedura
insolvenței împotriva reclamantei, iar la data de 24 mai 2005 s-a dispus
intrarea în faliment, fiind numit lichidator judiciar A.C.S.P.R.L.
Prin sentința nr. 143 din 7 martie 2006,
judecătorul sindic a dispus angajarea răspunderii personale a pârâtului S.V.,
în calitate de administrator al societății reclamante-pârâte, pentru suma de
32.302.542.919 lei vechi, la care s-au adăugat cheltuielile de administrare și
de lichidare, sentință rămasă irevocabilă, astfel încât, a reținut instanța de
fond, reclamanta deține un titlu executoriu împotriva pârâtului S.V.
Tribunalul a mai reținut că prin
contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6874 din 21 decembrie
2005, pârâtul S.V. a vândut pârâtei O.A.M. mai multe imobile, menționându-se că
acestea sunt bunuri proprii ale pârâtului-vânzător, aspect confirmat de
extrasele de Carte Funciară. În contract s-a mai precizat că prețul vânzării
este de 150.000 lei, preț ce a fost achitat la data semnării contractului,
instituindu-se un drept de uzufruct viager pentru două dintre imobile în
favoarea pârâților S.V. și S.M.
Instanța a mai reținut că încheierea contractului
de vânzare-cumpărare a fost precedată de un antecontract de vânzare-cumpărare
înscris în Cartea Funciară la data de 5 decembrie 2005, iar din datele de stare
civilă reiese că pârâta O.A.M. este fiica din prima căsătorie a soției
pârâtului S.V.
Cât privește excepția prescripției extinctive a
dreptului material la acțiune invocată de pârâta O.A.M., tribunalul a reținut
că aceasta este neîntemeiată, față de dispozițiile art. 9 din Decretul nr. 167/1958
privind prescripția extinctivă, care prevăd că prescripția extinctivă a
dreptului la acțiune pentru despăgubiri rezultând din fapte ilicite, începe să
curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și
pe cel ce răspunde de ea, acest moment fiind marcat în speță, nu de data
înscrierii contractului de vânzare-cumpărare în Cartea Funciară, ci de la data
la care reclamanta a cunoscut insolvabilitatea debitorului pârât, respectiv,
după declanșarea executării silite.
Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că
acțiunea este întemeiată, actul de vânzare-cumpărare fiind încheiat după ce
pârâtul a luat cunoștință de formularea cererii de atragere a răspunderii sale
în dosarul de faliment, intenția de fraudare a intereselor creditoarei fiind
evidentă, după cum evidentă este și complicitatea la fraudă a terțului
dobânditor.
Ca atare, tribunalul a apreciat că în speță sunt
îndeplinite condițiile art. 975 C. civ., fiind dovedit prejudiciul care constă
în imposibilitatea reclamantei de a-și recupera creanța, deși deține un titlu
executoriu împotriva pârâtului și a demarat procedura de executare silită.
Cât privește solicitarea reclamantei de obligare
a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul a reținut că o atare
cerere nu este dovedită în fața instanței de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel
pârâții S.V., S.M. și O.A.M.
Prin decizia nr. 121/C din 7 decembrie 2010,
Curtea de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal,
a respins cererea intimatei reclamante și a respins apelurile formulate de
pârâți ca nefondate.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de
apel a apreciat că excepția necompetenței materiale a instanței de judecată
este nefondată, întrucât actul de vânzare-cumpărare a cărui revocare se
solicită privește și două spații comerciale, care sunt elemente ale fondului de
comerț atrăgând jurisdicția instanței comerciale.
Pe fondul cauzei, instanța de apel a apreciat că
sunt întrunite cerințele art. 975 C. civ., care reglementează acțiunea
revocatorie ca un mijloc la îndemâna creditorului chirografar pentru
înlăturarea activității frauduloase a debitorului său.
Prima condiție a acțiunii pauliene, a arătat
instanța de apel, constând în crearea unui prejudiciu creditorului, prin
cauzarea sau mărirea stării de insolvabilitate, este îndeplinită. Astfel, a
apreciat instanța, contractul de vânzare-cumpărate atacat a fost încheiat la
scurt timp după declanșarea procedurii de atragere a răspunderii patrimoniale a
pârâtului S.V., în dosarul de faliment, susținerea pârâtului că procedura de
citare în această cauză a fost îndeplinită la câteva zile după încheierea
contractului de vânzare-cumpărare, nefiind dovedită pe deplin. Totodată,
instanța de apel a reținut, pe acest aspect, faptul că în calitate de fost
administrator al societății pârâte avea atribuții în cadrul procedurii de
faliment, fiind obligat să anunțe schimbarea de domiciliu.
Prin urmare, curtea de apel a apreciat că acest
act de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu scopul creării stării de
insolvabilitate a debitorului, în ipoteza în care acțiunea de atragere a
răspunderii patrimoniale ar fi avut succes.
Instanța de apel a respins apărarea pârâtului în
sensul că, vânzarea imobilelor s-a făcut pentru acoperirea unei creanțe mai
vechi față de Direcția Regională Vamală Oradea, întrucât cuantumul acestei
creanțe - 8.961,65 lei este disproporționat față de prețul vânzării.
Instanța de apel a reținut ca îndeplinită și
condiția privind frauda debitorului, care a cunoscut rezultatul păgubitor al
actului față de creditorul său, dată fiind existența dosarului de faliment și
faptul că actul a fost încheiat cu un membru al familiei.
S-a reținut de către instanța de apel că
reclamanta – creditoare are o creanță certă, lichidă și exigibilă ce rezultă
dintr-un titlu executor reprezentat de o hotărâre judecătorească, iar
complicitatea la fraudă a terțului dobânditor este dovedită prin calitatea
acestuia de membru al familiei și prin faptul că locuiau în același imobil.
Instanța de apel a respins critica apelanților
în sen sul că reclamanta nu este titulara unei creanțe anterioare, deoarece
actul fraudulos a fost încheiat de debitor cu scopul de a prejudicia un
creditor viitor, astfel încât reclamanta poate ataca actul anterior nașterii
dreptului său de creanță.
Curtea de apel a respins cererea intimatei –
reclamante de obligarea a apelanților la plata unor despăgubiri cu titlu de
daune-interese pentru neexecutarea de bunăvoie a sentinței nr. 498/COM/2010,
întrucât conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ. aceasta este o cerere nouă – inadmisibilă
în apel, iar intimata nu a declarat apel împotriva sentinței tribunalului.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs,
pârâta O.A.M., criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate
prevăzute de art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ. și pârâții S.V. și S.M. pentru
motivele prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de
nelegalitate formulate, recurenta – pârâtă O.A.M. a arătat că instanța de apel
a respins în mod neîntemeiat motivul invocat de această parte privind
necompetența materială a instanței, reținând în mod greșit că actul de vânzare-cumpărare
privește spații comerciale, întrucât actul atacat este încheiat între persoane
fizice. Ca atare au fost încălcate normele privind competența materială a
instanței de judecată, conform art. 304 pct. 3 C. proc. civ., competența de
primă instanță revenind Judecătoriei Oradea.
Recurenta arată că instanța de
apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, reținând că prin
această înstrăinare debitorul și-a mărit starea de insolvabilitate fără să se
observe că au fost reîntregirea patrimoniului vânzătorului cu prețul stabilit.
Ca atare este culpa intimatei –
reclamante care a așteptat aproape trei ani pentru punerea în executare a
sentinței de obligare a pârâtei – debitor, recurenta – pârâtă fiind cumpărător
de bună credință, atât timp cât a plătit prețul pentru imobilele cumpărare.
Recurenta a arătat că instanța de
apel a făcut aprecieri cu privire la existența unei disproporții evidente între
creanța deținută de Direcția Regională Vamală și prețul stipulat în contractul
de vânzare, aprecieri care sunt irelevante, atâta timp cât nu s-a dovedit
fictivitatea prețului.
În mod greșit a fost reținută
complicitatea la fraudă a terțului dobânditor, întrucât la data încheierii
contractului de vânzare-cumpărare, recurenta – cumpărătoare nu cunoștea altă
obligație de plată a vânzătorului decât aceea rezultând din sechestrul
asigurător instituit de Direcția Regională Vamală.
În dezvoltarea motivelor de nelegalitate
formulate, recurenții-pârâți S.V. și S.M., au arătat că:
Hotărârile instanțelor de fond au
fost date cu încălcarea competenței de ordine publică a altor instanțe conform
art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Actul de vânzare-cumpărare ce face
obiectul acțiunii de față este încheiat între necomercianți, astfel încât
natura civilă a acesteia este incontestabilă.
Recurenții au arătat că în cauză nu
sunt aplicabile nici dispozițiile art. 4 C. com. și nici cela ale art. 56 C.
com. invocate de intimata-reclamantă, întrucât reclamanta nu este parte în
contractul de vânzare-cumpărare atacat. În plus, acțiunea pauliană se exercită
în calitate de creditor, iar nu în calitate de comerciant, calitate care este
irelevantă în speță.
Hotărârile atacate au fost date
cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.
Astfel, au arătat recurenții-pârâți,
în cauză creditorul nu este titularul unei creanțe anterioară actului de
înstrăinare, contractul de vânzare-cumpărare fiind anterior titlului executoriu
deținut de intimata-reclamantă. Ca atare, părțile nu au cunoscut la data
încheierii contractului, că ar fi declanșată împotriva vânzătorului o acțiune
în răspundere conform Legii nr. 64/1995, astfel încât este exclusă frauda la
încheierea actului.
În cauza aflată pe rolul
judecătorului sindic s-a reținut prin încheierea de ședință din 14 decembrie
2005, că procedura de citare a recurentului debitor este viciată, astfel încât
primul termen la care această parte a fost legal citată este ulterior
încheierii contractului de vânzare-cumpărare, această încheiere având natura
juridică a unei prezumții legale care îl dezgrevează pe recurent de orice altă
probă. Recurenții au arătat că instanța de apel a reținut în mod eronat că sunt
aplicabile dispozițiile art. 98 C. proc. civ., întrucât reclamanta din cererea
de atragere a răspunderii personale a indicat alt domiciliu.
Recurenții-pârâți au arătat că
reclamanta nu a dovedit că are o creanță certă, lichidă și exigibilă,
anterioară încheierii contractului, un creditor viitor neputând exercita
acțiunea pauliană decât dacă la data încheierii actului de vânzare-cumpărare ar
fi cunoscut existența unui asemenea creditor. Or, la data încheierii actului de
vânzare-cumpărare, părțile acestuia nu au știut despre acțiunea în atragerea
răspunderii patrimoniale, astfel încât nu au cunoscut calitatea reclamantei de
viitor creditor. De altfel, așteptarea unui atare creditor viitor afectează
dreptul părților la un proces echitabil, creând insecuritate juridică.
Recurenții-pârâți au mai arătat că buna
credință a părților trebuie analizată în raport cu data notării în cartea
funciară a antecontractului de vânzare-cumpărare care este anterioară
încheierii contractului, o atare notare făcând imposibilă urmărirea bunului de
către creditorii chirografari.
Recurenții au mai arătat că frauda
este exclusă întrucât vânzarea a fost efectuată pentru acoperirea unei creanțe
datorată Direcției Regionale Vamale Constanța imobilele vândute făcând obiectul
unui sechestru asigurător notat în cartea funciară.
Intimata-reclamantă a depus
întâmpinare solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.
Examinând motivele de nelegalitate
formulate, Înalta curte reține că recursurile declarate sunt nefondate pentru
următoarele considerente:
Cât privește recursul declarat de
recurenta-reclamantă O.A.M. , Înalta Curte va respinge critica de nelegalitate
întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. întrucât cadrul
procesual este stabilit de către recurent – în speță, o societate comercială,
care a înțeles să investească instanțele de judecată cu o acțiune revocatorie
sau pauliană, întemeiată pe dispozițiile art. 975 C. civ. Ca atare, faptul că
actul de vânzare-cumpărare a cărui revocare se solicită este încheiat de
persoane fizice, nu are relevanță în stabilirea competenței instanței de
judecată, atâta timp cât causa debendi este revocarea unui atare act juridic la
solicitarea creditorului, societate comercială în virtutea raportului juridic
stabilit între această parte și una dintre persoanele fizice implicate în actului
a cărui revocare se solicită, devenind aplicabile art. 4 și art. 56 C. com.
Natura juridică a acțiunii pauliene
permite unui terț să intervină în raportul juridic stabilit între părțile
contractante, prin solicitarea de revocare a acestuia, date fiind raporturile
juridice dintre terțul creditor și una dintre părțile contractante, astfel
încât competența de soluționare a cauzei se stabilește prin raportare la
părțile implicate în acțiunea pauliană. Cum în speță, terțul creditor este o
societate comercială, Înalta Curte, reține că instanța comercială este cea
competentă să soluționeze cauza, conform art. 4 și art. 56 C. com.
Cea de-a doua critică de
nelegalitate formulată de recurenta – pârâtă vizează greșita interpretare a
actului de vânzare-cumpărare dedus judecății, conform art. 304 pct. 8 C. proc.
civ., întrucât instanțele au reținut că vânzătorul și-a mărit starea de
insolvabilitate prin încheierea actului, fără să observe că este vorba despre
un act cu titlu oneros.
O atare critică este nefondată,
întrucât subrogația reală cu titlu particular de care se prevalează recurenta
atunci când vorbește despre reîntregirea patrimoniului vânzătorului prin
încasarea prețului corect, nu a fost probată de către pârâtul-vânzător în
speță. În schimb, intimata-reclamantă a dovedit starea de insolvabilitate a
debitorului său prin depunerea actelor încheiate în dosarul de executare
silită, dovedind implicit și neintervenția subrogației reale cu titlu
particular.
Afirmația recurentei relativă la
culpa intimatei care a așteptat aproape 3 ani pentru executarea silită a
creanței sale este fără relevanță, întrucât titlul executoriu al intimatei
deținut împotriva debitorului său este mult anterior începerii executării
silite, astfel încât insolvabilitatea acestuia la momentul executării silite
dovedește intenția debitorului de fraudare a creditorului său.
Înalta Curte, va respinge și
critica privind irelevanța aprecierilor instanței de apel cu privire la
existența unei disproporții evidente între creanța datorată Direcției Regionale
Vamale Oradea și prețul încasat, întrucât frauda pauliană este exclusă doar
pentru sumele datorate acoperirii altor datorii, astfel încât în mod legal
instanța de apel a apreciat că disproporția de valoare și insolvabilitatea
dovedită de creditor a debitorului său, probează intenția de fraudare.
Și ultima critică de nelegalitate
privind lipsa de complicitate la fraudă a terțului dobânditor vizează aspecte
ce țin de administrarea și interpretarea probelor de către instanțele de fond,
care au reținut în mod legal, față de toate probele administrate în cauză,
implicit existența gradului de rudenie între părțile contractante și faptul că
locuiau în același imobil, îndeplinirea acestei condiții de admitere a acțiunii
pauliene.
În ceea ce privește recursul
declarat de recurenții-pârâți S.V. și S.M., Înalta Curte reține că acesta este
nefondat pentru următoarele considerente:
Critica întemeiată pe
dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. privind invocarea competenței de
ordine publică a altei instanțe este nefondată, pentru argumentele deja expuse
pe larg în analizarea primului motiv de nelegalitatea invocat de recurenta-pârâtă
O.A.M. , argumente ce nu vor fi reluate, dată fiind identitatea acestei critici
de nelegalitate.
Cât privește susținerea recurenților-pârâți,
în sensul că acțiunea pauliană este exercitată de către creditor, iar nu de
către comerciant, Înalta Curte reține că aceasta este superfluă, față de
dispozițiile art. 56 C. com., care impune jurisdicția comercială pentru
acțiunile promovate de societățile comerciale, cărora li se aplică prezumția de
comercialitate a actelor și faptelor săvârșite.
Critica recurenților-reclamanți relativă la
interpretarea și aplicarea greșită a legii, privește inexistența unei creanțe a
reclamantei anterioară încheierii actului de înstrăinare ce face obiectul
acțiunii de față, reținerile instanței de apel relative la posibilitatea
creditorului viitor de a ataca actul fraudulos fiind infirmate de faptul că
părțile nu cunoșteau existența unui atare creditor, față de data emiterii
citației în dosarul de atragere a răspunderii personale.
Înalta Curtea reține că în mod legal instanța de
apel a reținut că un creditor viitor poate să atace actul fraudulos în cazul în
care actul a fost încheiat tocmai cu intenția de prejudiciere a acestuia,
aspect ce reprezintă o excepție de la regula anteriorității creanței.
Critica recurenților pârâți privind data
îndeplinirii procedurii de citare în dosarul de faliment, respectiv la scurt
timp după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât părților
actului atacat nu cunoșteau existența acestui potențial creditor, nu poate fi
primită, întrucât intenția de fraudare a pârâtului debitor și complicitatea la
fraudă a terțului dobânditor au fost analizate de instanțele de fond prin
raportare la ansamblul cauzei, reținându-se poziția lui S.V. de fost
administrator al societății pârâte, calitate în care cunoștea cursul procesului
de faliment, cu atât mai mult cu cât actul de înstrăinare a fost încheiat la
scurt timp după înregistrarea cererii D.G.F.P. de atragere a răspunderii
patrimoniale a fostului administrator, pe rolul judecătorului sindic.
Ca atare, susținerile recurenților pârâți
relative la încălcarea principului securității juridice prin obligarea recurenților
la așteptarea unui potențial creditor, nu poate fi primită de Înalta Curte,
întrucât din evoluția dosarului de faliment, fostul administrator al societății
falite prezuma poziția sa de viitor debitor față de acesta, având în vedere
dispozițiile fostei Legi nr. 64/1995 care reglementau posibilitatea atragerii
răspunderii patrimoniale a acestuia.
Nu poate fi primită nici critica recurenților-pârâți
relativă la dovada bunei lor credințe prin notarea antecontractului de vânzare-cumpărare
în cartea funciară, care face imposibilă urmărirea bunului de către creditorii
chirografari, întrucât așa cum s-a arătat anterior, contractul de vânzare-cumpărare
și, implicit, antecontractul sunt încheiate ulterior înregistrării cererii de
atragere a răspunderii personale a recurentului-pârât care era implicat în
dosarul de faliment al societății pe care o administrase anterior ridicării
acestui drept de către judecătorul sindic. Ca atare, prezumția bunei credințe a
recurenților a fost răsturnată de reținerea principiului
fraus omnia
corrumpit
.
Cât privește ultimul motiv de nelegalitate invocat relativ la
necesitatea înstrăinării bunurilor pentru plata datoriei către alt creditor,
ceea ce ar împiedica exercitarea acțiunii pauliene, Înalta Curte va respinge și
acest motiv reținând aceleași argumente reținute pentru identitate de rațiuni
în soluționarea celui de-al treilea motiv de nelegalitate invocat de recurenta-pârâtă
O.A.M.
Pentru considerentele mai sus invocate în baza
art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursurile declarate ca
nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de
pârâții O.A.M., S.V. și S.M. împotriva deciziei nr. 121/C din 7 decembrie 2010
a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și
fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2011.