ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 189/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 22 octombrie 2008, sub numărul de mai sus, reclamanta SC D.I. SRL – Reghin, societate în faliment reprezentată prin lichidator A.C. S.P.R.L., a chemat în judecată pe pârâții S.V. și SC V.G.I. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să revoce în tot contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2544 din 26 iunie 2008 la BNP D.I. încheiat între pârâți cu consecința revenirii imobilelor și utilajelor ce au făcut obiectul contractului în proprietatea privată a debitorului lor, pârâtul S.V. A mai solicitat obligarea pârâților și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost acționar majoritar al SC S.C. SA Zalău, radiată din registrul comerțului ca urmare a închiderii procedurii falimentului la care a fost supusă. Judecătorul-sindic, constatând înstrăinări de bunuri și transferuri de bani frauduloase din patrimoniul SC S.C. SA Zalău, în proprietatea pârâtului S.V., în calitate de administrator comun al societății, cât și al altor societăți ai căror asociați sunt rude sau apropiați ai familiei Ș., prin sentințele civile nr. 440, 441 și 490 din 2008, a anulat aceste acte și a dispus restituirea sumelor transferate fraudulos debitoarei SC S.C. SA Zalău. Având în vedere faptul că toți creditorii acestei din urmă societăți au fost plătiți între timp, la data de 26 mai 2008, judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii insolvenței și radierea debitoarei rămânând nerecuperate creanțele societății față de fostul administrator, pârât în cauză.

În situația creată, pârâtul S.V., în scopul evident de a frauda creditorii acționari ai SC S.C. SA Zalău, a recurs la înstrăinarea ilegală a tuturor bunurilor mobile și imobile personale către rude sau afini până la gradul IV, așa cum s-a întâmplat și cu actul juridic ce face obiectul cauzei și a cărui anulare se impune, pe calea acțiunii de față. În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 948 pct. 4 raportat la art. 966 C. civ., art. 975 C. civ., art. 46, 79 - 80 C. civ. Prin sentința nr. 541 din 14 mai 2009 Tribunalul Bihor a admis acțiunea formulată de reclamanta SC D.I. SRL Reghin, societate în faliment reprezentată prin lichidator A.C. S.P.R.L. împotriva pârâților S.V. și SC V.G.I.

SRL, cu sediul în Oradea. A dispus revocarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2544 din 26 iunie 2008 la BNP D.I., încheiat între pârâți. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel pârâții solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinței și respingerea acțiunii. Prin decizia nr. 22/2010A/C din 23 februarie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a anulat ca netimbrat apelul declarat de apelanta SC V.G.I. SRL Oradea și a respins, ca nefondat apelul declarat de apelantul - pârât S.V.

Instanța de apel a reținut, în esență, privitor la apelul societății că prin încheierea de ședință din data de 26 ianuarie 2010 s-a pus în vedere acesteia să achite taxa judiciară de timbru de 5.280,5 lei și 5 lei timbru judiciar, apreciindu-se că excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, astfel că nu se pot extinde prevederile art. 77 alin. (1) la toate acțiunile și căile de atac exercitate de administratorul judiciar, ci doar cele introduse în temeiul legii insolvenței, cum ar fi acțiunile întemeiate pe prevederile art. 79, art. 80, art. 84 sau art. 138 din Legea nr. 85/2006. În privința apelului formulat de pârâtul S.V.

a reținut că hotărârea primei instanțe este și legală și temeinică, reclamanta, în calitate de acționar al societății debitoare radiate din registrul comerțului, justificându-și atât calitatea, cât și interesul în promovarea acțiunii revocatorii, ambele fiind grefate pe calitatea sa de creditor acționar față de societatea debitoare SC S.C. SA Zalău. În această privință, s-a reținut dreptul creditorului acționar de a recupera sumele ce i se cuvin și nedistribuite, în baza unor hotărâri judecătorești de antrenare a răspunderii administratorului, neexecutate în cadrul procedurii insolvenței. Totodată, s-a mai reținut că reclamanta are și calitatea de creditor direct al pârâtului S.V., în baza sentinței comerciale nr. 143 din 7 martie 2006 a Tribunalului Comercial Mureș, neinvocată însă prin acțiunea introductivă, prin care pârâtul a fost obligat să suporte și întregul pasiv al societății reclamante SC D.I.

SRL, în sumă de 3.230.254,29 lei. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.V., față de sentințele irevocabile evocate, prin care acesta a fost obligat la plata unor sume de bani, calitatea sa de debitor este în afară de orice îndoială. Relativ la celelalte condiții cerute de art. 975 C. civ. pentru admisibilitatea unei acțiuni revocatorii, în mod temeinic a apreciat instanța de fond că și acestea sunt îndeplinite, căci atât prejudiciul creditorului, cât și frauda debitorului și complicitatea la fraudă a terțului dobânditor, au fost dovedite. Astfel, pentru reclamanta creditoare, prejudiciul constă în aceea că, prin actul atacat, debitorul și-a mărit starea de insolvabilitate, fapt care rezultă din cuprinsul procesului-verbal întocmit în dosarul execuțional nr. 454/E/2008 de către executorul judecătoresc B.G., în cuprinsul căruia s-a consemnat declarația debitorului cum că nu deține în proprietate niciun bun.

Frauda debitorului este, de asemenea, evidentă, căci doar la o zi după încheierea procesului-verbal, la 26 iunie 2008, și-a înstrăinat imobilele înscrise în C.F. nr. 7135 Diosig și 7134 Diosig, în favoarea SC V.G.I. SRL, societate în care pârâtul a deținut până în data de 23 aprilie 2008 calitatea de asociat și administrator. Totodată, la data încheierii contractului, în societatea cumpărătoare avea calitatea de asociat soția vânzătorului, numita S.M., cu o cotă de participare la capitalul social de 90 %. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs doar pârâtul S.V., în termenul legal, solicitând pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea acțiunii, iar în subsidiar casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

A arătat în criticile formulate că instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 133 lit. a) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, în sensul că termenul de 30 de zile prevăzut în acest text constituie un termen de contestație la închiderea procedurii de faliment și nu un termen în care acționarii solicită trecerea bunurilor rămase din averea debitorului în proprietatea indiviză a lor. De asemenea, decizia a fost dată cu încălcarea legii, deoarece a fost nesocotită cererea apelantei – pârâte SC V.G.I. SRL de a se dispune suspendarea judecății în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006, având în vedere că societatea se află sub incidența acestei legi.

Prin ultima critică, a susținut nelegalitatea hotărârii și din perspectiva aplicabilității art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 care în opinia sa se referă la toate acțiunile introduse de administratorul judiciar sau lichidator în aplicarea dispozițiilor Legii insolvenței, astfel că apelul societății pârâte nu trebuia anulat, ca netimbrat. Ulterior, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu raportare la art. 306 C. proc. civ., a invocat ca motive de recurs de ordine publică excepția necompetenței materiale a instanțelor care au soluționat litigiul față de dispozițiile art. 3 C. com. în a cărui enumerare privind fapte de comerț nu intră și vânzarea de imobile, actul juridic fiind, deci, civil iar competența revenind Tribunalului Bihor, secția civilă, și excepția lipsei calității procesuale active a SC D.I.

SRL Reghin, deoarece față de dispozițiile art. 132 alin. (2) raportat la art. 130 și art. 133 lit. b) din Legea nr. 85/2006, asociații au dreptul doar la sumele reziduale rămase după acoperirea integrală a creanțelor, astfel că nu se poate susține dreptul asociaților debitorului de a urmări debitorii societății dizolvate și lichidate, pe calea acțiunii revocatorii. Singura excepție admisă de legiuitor este prevăzută în art. 142 care nu se regăsește în cauză. Din moment ce, potrivit art. 137 din lege, închiderea procedurii de faliment are ca efect descărcarea debitorului de obligații, același tratament trebuie aplicat și debitorilor debitorului.

Dispozițiile art. 237 alin. (10) din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice radiate din Registrul Comerțului în condițiile alin. (8) și (9) revin acționarilor sunt inaplicabile cauzei întrucât se referă numai la cazurile în care radierea societății comerciale s-a făcut fără lichidare, or în cauză radierea s-a făcut în baza Legii nr. 85/2006. În consecință, din acel moment, foștii asociați nu mai pot urmări debitorii societății radiate și nu au calitate procesuală activă în acțiunea pauliană. Intimata-pârâtă SC D.I. SRL Reghin a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Recursul, astfel cum a fost precizat, se găsește nefondat.

Analizând, cu prioritate, excepțiile de ordine publică invocate se constată privitor la nelegalitatea hotărârii pentru că s-a încălcat competența materială a instanțelor judecătorești prin raportare la natura litigiului, că susținerea este neîntemeiată. Obiectul litigiului privește desființarea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat între o societate comercială și o persoană fizică, prezumția de comercialitate față de dispozițiile art. 4 C. com. privind actele subiective de comerț nefiind răsturnată, iar față de dispozițiile art. 56 C. com. aplicabil, deopotrivă, recurentul-pârât deși nu este comerciant se supune în ceea ce privește acest act legii comerciale, neexistând o excepție de natura celor reținute de text, față de cele arătate mai sus.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active se constată că hotărârea recurată este legală și în această privință. Promovarea acțiunii revocatorii s-a făcut de către societatea reclamantă în calitatea sa de creditoare derivată din calitatea sa de fost acționar al societății aflată în insolvență, procedura Legii nr. 85/2006 începută împotriva acesteia fiind închisă, într-adevăr, după recuperarea creanțelor de către creditorii societății dar fără a se fi realizat și executarea silită a fostului administrator al societății – recurentul-pârât în cauza de față, în baza unor titluri executorii prin care a fost obligat să răspundă față de această societate. Sub acest aspect, mai rezultă din actele dosarului că recurentul- pârât a fost obligat în calitate de fost administrator al intimatei-reclamante SC D.I.

SRL Reghin să răspundă și față de această societate, dar prin acțiunea introductivă nu s-a invocat și această calitate de creditor direct, astfel că toate referirile de mai jos se vor face în legătură cu calitatea intimatei – reclamante de fost acționar al SC S.C. SA Zalău.

Legea nr. 85/2006 permite executarea silită a creanțelor societății împotriva fostului administrator potrivit dreptului comun și după închiderea procedurii insolvenței, astfel cum cu rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 142 din lege, incident în cauză și nu cum susține recurentul – pârât, iar intimata – reclamantă este în drept să urmărească recuperarea sumelor de la acest debitor al fostei societăți debitoare, tocmai în considerarea dreptului derivat din aplicarea dispozițiilor art. 133 din Legea nr.85/2006, atât în ipoteza prevăzută la lit. a) cât și la lit. b) din textul de lege, potrivit cărora bunurile rămase revin foștilor asociați/acționari având dreptul asupra lor corespunzător cotei de participare la capitalul social.

Nu se poate pune, deci, problema decăderii din acest drept, cu referire la termenul de 30 de zile la care face trimitere art. 133 din Legea nr. 85/2006 raportat la art. 132 din aceeași lege, respectiv art.130, deoarece, în cauză, executarea silită nu s-a realizat în cadrul procedurii insolvenței, până la momentul închiderii acesteia, ceea ce și explică incidența art. 142 din aceeași lege, art. 137 din lege, de asemenea, invocat, negăsindu-și aplicabilitate în sensul invocat de recurentul-pârât. Cât privește art. 237 din Legea nr. 31/1990, republicată și modificată nu a constituit temei legal pentru admiterea acțiunii introductive, raportarea intimatei-reclamante și la aceste dispoziții de drept comun alături de cele din legea specială, nefiind de natură a afecta hotărârea recurată de nelegalitate, prima instanță de judecată dând încadrarea juridică corectă dreptului dedus judecății, limite în care și instanța de apel a cenzurat hotărârea acesteia.

Prin urmare, având calitatea de creditoare societatea reclamantă are calitate procesuală activă în promovarea unei acțiunii revocatorii. Cu referire la excepția nulității pentru netimbrarea apelului formulat de societatea pârâtă - intimată în acest cadru procesual, se constată că aceasta nu a declarat recurs, astfel că se presupune că a achiesat la soluția dată excepției de către instanța de apel, recurentul – pârât neputând formula astfel de critici în propriul recurs, față de principiul disponibilității în procesul civil și al puterii de lucru judecat. S-a mai invocat și faptul că instanța de apel a respins nelegal cererea de suspendare a judecății formulată de apelanta-pârâtă, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006, invocându-se starea de insolvență în care se află această societate, critică ce poate fi analizată în recursul acestei părți, față de caracterul suspendării de drept, însă ea operează cu condiția de a fi incidentă în cauză.

Or, potrivit acestui text de lege suspendarea de drept operează numai în cazul acțiunilor judiciare sau extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, ceea ce în cauză nu se regăsește, acțiunea dedusă judecății fiind doar o acțiune revocatorie. Așa fiind, pentru toate considerentele de fapt și de drept arătate, recursul urmează a fi respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., iar hotărârea recurată va fi menținută ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul S.V. împotriva deciziei nr. 22/2010- A/C din 23 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2011.