Decizia nr. 3211/2011 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cauzei. Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Ploiești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 482/42/2010, reclamantul P.L.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor, anularea ordinului nr. 122 din 08 februarie 2010 și a directivei nr. din 22 februarie 2010, repunerea reclamantului în funcția de șef serviciu al unității de programare finanțare U.E. din cadrul Ministerului Mediului și Pădurilor, obligarea intimatei la plata drepturilor bănești cuvenite contestatorului pentru funcția de șef serviciu, cu începere de la data de 08 februarie 2010 și până la reîncadrarea în funcție, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat cererea. În motivarea acțiunii reclamantul a invocat H.G. nr. 1635/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului și Pădurilor și a ordinului Ministrului Mediului și Pădurilor nr. 75 din 25 ianuarie 2010, care reprezintă, în opinia emitentului, argumente îndestulătoare pentru încetarea aplicabilității Ordinului ministrului prin care reclamantul a fost numit in funcția de șef serviciu al Unității de Programare Finanțare U.E. din cadrul Ministerului Mediului și Pădurilor. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că la baza eliberării din funcție nu a existat o evaluare a activității, consemnată, eventual, într-un document de control și că, deși, la momentul eliberării din funcția de șef serviciu existau posturi vacante similare în organigrama instituției, corespunzătoare pregătirii contestatorului i s-a oferit o funcție publică inferioara, respectiv cea de consilier clasa 1, grad profesional principal, treapta 1 de salarizare, încălcându-se dispozițiile art. 99 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici. Argumentul intimatei, a arătat reclamantul, că Serviciul Unitate de P.F. UE a fost transformat in compartiment in cadrul direcției nou înființate - D.A.E. și P.F. de U.E. - nu este suficient pentru a dispune eliberarea din funcție a contestatorului, atâta timp cât reprezintă o modificare pur formală a organigramei instituției, iar compartimentul condus de contestator nu a fost desființat.

Apărările formulate de pârâtul Mediului și Pădurilor – D.A.E. și P.F. de U.E. 3.1. La data de 24 iunie 2010 pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, motivat de lipsa plângerii prealabile prevăzută de dispozițiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, excepție la care, ulterior depunerii de înscrisuri de către reclamant în combaterea acestei excepții, a renunțat. 3.2. Pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, deoarece ordinul nr. 122 din 8 februarie 2010 a fost emis cu respectarea deplină a tuturor condițiilor de legalitate și temeinicie la data emiterii. 3.3. La termenul din data de 30 septembrie 2010 pârâtul a invocat excepția tardivității plângerii prealabile, pentru neformularea acesteia în termenul prevăzut de lege, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă.

Hotărârea instanței de fond. Curtea de Apel Ploiești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 204 din 30 septembrie 2010 a admis excepția tardivității formulării plângerii prealabile invocate de pârât și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul P.L.G. în contradictoriu cu pârâta Ministerul Mediului și Pădurilor - D.A.E. și P.F. de U.E.

Motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de fond. Prima instanță a reținut că prin ordinul nr. 122 din 8 februarie 2010 emis de Ministrul Mediului și Pădurilor reclamantul P.L.G. a fost eliberat din funcția publică de conducere de șef serviciu al Unității de P.F. UE, ca urmare a desființării postului prin reorganizarea Ministerului Mediului și Pădurilor, la data expirării termenului de preaviz. Acest ordin i-a fost comunicat la data de 10 februarie 2010, reclamantul semnând de primirea lui. Prin directiva din 22 februarie 2010, reclamantului i-a fost pusă la dispoziție funcția publică vacantă de consilier, clasa I, grad profesional principal, treapta 1 de salarizare la compartimentul P.F. U.E. din cadrul D.A.E. și P.F. U.E.; directiva i-a fost comunicată la data de 23 martie 2010, de asemenea, sub confirmare de primire. La data de 24 martie 2010 reclamantul a solicitat revocarea ordinului mai sus menționat, cerere considerată neîntemeiată de autoritatea emitentă, după cum reiese din răspunsul din 22 aprilie 2010. Curtea a constatat că îndeplinirea procedurii prealabile este obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care prevăd că, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Prin derogare de la regula instituită de art. 7 alin. (1), art. 7 alin. (7) din aceiași lege instituie un termen de prescripție de 6 luni de la data emiterii actului, aplicabil în cazul actelor administrative unilaterale, cu condiția existenței unor motive temeinice de natură să justifice depășirea termenului de 30 de zile de la comunicare. Or, a apreciat instanța de fond, din interpretarea prevederilor art. 7 din lege în corelație cu art. 109 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că depășirea fără motive întemeiate a termenelor prevăzute de lege pentru formularea plângerii prealabile administrative are ca efect inadmisibilitatea acțiunii. În speță, a constatat instanța, reclamantul a formulat cererea de revocare a ordinului contestat după expirarea termenului legal imperativ de 30 de zile, împlinit la data de 15 martie 2010, astfel încât această cerere apare ca fiind tardivă. Simpla afirmație a reclamantului în sensul că sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi reținută, a apreciat instanța, cât timp acesta nu a susținut și nici dovedit motivele temeinice care au dus la depășirea termenului de 30 de zile, pretinsa rea-credință a pârâtului nefiind constatată de instanță și neputându-se, deci, circumscrie unor astfel de motive. În ceea ce privește directiva din 22 februarie 2010, Curtea a constatat că aceasta este emisă în aplicarea ordinului nr. 122 din 8 februarie 2010, respectiv a art. 2 din ordin, iar, pe de altă parte, reclamantul critică eliberarea sa din funcția de șef serviciu al Unității de P.F. U.E., solicitând repunerea în această funcție și obligarea intimatului la plata drepturilor bănești cuvenite pentru funcția menționată de la data emiterii ordinului până la reîncadrare. Or, în această situație acest capăt de cerere, având caracter accesoriu, inadmisibilitatea cererii de anulare a ordinului nr. 122 din 8 februarie 2010 ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile administrative duce la respingerea și a celorlalte capete de cerere.

Recursul formulat de reclamantul P.L.G. împotriva sentinței nr. 204 din 30 septembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. 6.1. Instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 136 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 115 C. proc. civ. Pârâta urma să fie decăzută din dreptul de a mai invoca excepții, altele decât cele propuse în condițiile art. 115 C. proc. civ., prin întâmpinare. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, pentru lipsa plângerii prealabile, deși aceasta nu numai că primise și înregistrase plângerea, dar și formulase un răspuns în sens negativ, prin adresa din 22 aprilie 2010. Ulterior, după depunerea la dosar a plângerii prealabile, pârâta a renunțat la susținerea excepției, dar a ridicat excepția tardivității plângerii cu mult peste termenul prevăzut de art. 115 C. proc. civ. 6.2. Excepția tardivității formulării plângerii prealabile a fost soluționată în mod greșit de judecătorul fondului fără a observa că data de la care curge termenul de contestare de 30 de zile, este data comunicării directivei din 22 februarie 2010, prin care a fost pusă la dispoziție reclamantului funcția publică vacantă de consilier, clasa I, grad profesional principal, treapta I de salarizare, deoarece acest act administrativ produce efecte juridice față de contestator și prevede termenul în care poate fi atacat. 6.3. În subsidiar, recurentul consideră că instanța de fond ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen de prescripție special de 6 luni de la data emiterii actului.

Concluzii scrise depuse la dosar de intimatul-pârât Mediului și Pădurilor – D.A.E. și P.F. de U.E. Intimatul solicită respingerea recursului ca nefondat. 7.1. Excepția tardivității îndeplinirii procedurii prealabile este o excepție absolută, care poate fi invocată de către părți oricând. 7.2. Principalul act atacat de reclamant îl constituie ordinul nr. 122 din 8 februarie 2010 iar termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004 trebuie calculat de la momentul comunicării acestuia. 7.3. Prevederile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile, deoarece reclamantul nu a invocat motive temeinice pentru care nu a putut formula plângerea prealabilă în termenul legal. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – instanță de recurs competentă. 1. Recursul este fondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare. 1.1. Lipsa procedurii prealabile, indiferent că vorbim despre neîndeplinirea sau tardivitatea îndeplinirii obligației impusă de art. 7 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, poate fi invocată de către partea interesată, oricând. 1.2. În speță, recurentul-reclamant a solicitat anularea ordinului nr. 122 din 8 februarie 2010 și a directivei din 22 februarie 2010. Prin ordinul nr. 122 din 8 februarie 2010, ce a fost comunicat recurentului la 10 februarie 2010, s-a dispus eliberarea sa din funcția publică de conducere de șef serviciu al Unității de Programe Finanțare U.T., ca urmare a desființării postului, prin reorganizarea Ministerului Mediului și Pădurilor, la data expirării termenului de preaviz de 30 de zile, începând cu data comunicării actului. La art. 2 alin. (2) din ordinul nr. 122/2010 se prevede că în perioada de preaviz, autoritatea publică va identifica funcțiile publice vacante corespunzătoare și le va pune la dispoziția persoanei nominalizate. Așadar, deși art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune îndeplinirea procedurii prealabile într-un termen de 30 de zile de la data comunicării actului, împrejurarea că recurentul nu a fost eliberat din funcție la data emiterii ordinului ci după o perioadă de preaviz de 30 de zile (abia la 8 martie 2010), iar în această perioadă urma să-i fie puse la dispoziție funcțiile publice vacante pentru o eventuală opțiune, ceea ce face să fie îndeplinite motivele temeinice existente în cuprinsul alin. (7) al art. 7, pentru aplicarea termenului de 6 luni de îndeplinire a procedurii prealabile, calculat de la data emiterii actului. În mod logic, orice persoană aflată în situația recurentului-reclamant ar fi așteptat să îi fie puse la dispoziție posturile vacante și ulterior, dacă era nemulțumită ar fi apelat la instanța de judecată pentru protejarea drepturilor/ intereselor sale prevăzute și ocrotite de lege. Din acest motiv, îndeplinea procedurii prealabile după comunicarea directivei din 22 februarie 2010, la 23 martie 2010, nu poate fi sancționată prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, astfel cum a procedat în mod greșit și formal, instanța de fond. 3. Față de acestea, în drept, în temeiul art. 312 alin. (1), teza I și alin. (3) C. proc. civ., coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, urmează a se admite recursul formulat de reclamant, a se casa sentința recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.