ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3211/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3211/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei.
Obiectul cauzei.
Prin acțiunea înregistrată
la Curtea de Apel Ploiești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal,
sub nr. 482/42/2010, reclamantul P.L.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul
Ministerul Mediului și Pădurilor, anularea ordinului nr. 122 din 08 februarie 2010
și a directivei nr. din 22 februarie 2010, repunerea reclamantului în funcția de
șef serviciu al unității de programare finanțare U.E. din cadrul Ministerului Mediului
și Pădurilor, obligarea intimatei la plata drepturilor bănești cuvenite contestatorului
pentru funcția de șef serviciu, cu începere de la data de 08 februarie 2010 și până
la reîncadrarea în funcție, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Motivele de fapt și
de drept pe care s-a întemeiat cererea.
În motivarea acțiunii
reclamantul a invocat H.G. nr. 1635/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului
Mediului și Pădurilor și a ordinului Ministrului Mediului și Pădurilor nr. 75 din
25 ianuarie 2010, care reprezintă, în opinia emitentului, argumente îndestulătoare
pentru încetarea aplicabilității Ordinului ministrului prin care reclamantul a fost
numit in funcția de șef serviciu al Unității de Programare Finanțare U.E. din cadrul
Ministerului Mediului și Pădurilor.
În motivarea acțiunii
reclamantul a arătat că la baza eliberării din funcție nu a existat o evaluare a
activității, consemnată, eventual, într-un document de control și că, deși, la momentul
eliberării din funcția de șef serviciu existau posturi vacante similare în organigrama
instituției, corespunzătoare pregătirii contestatorului i s-a oferit o funcție publică
inferioara, respectiv cea de consilier clasa 1, grad profesional principal, treapta
1 de salarizare, încălcându-se dispozițiile art. 99 alin. (5) din Legea nr. 188/1999
privind Statutul Funcționarilor Publici. Argumentul intimatei, a arătat reclamantul,
că Serviciul Unitate de P.F. UE a fost transformat in compartiment in cadrul direcției
nou înființate - D.A.E. și P.F. de U.E. - nu este suficient pentru a dispune eliberarea
din funcție a contestatorului, atâta timp cât reprezintă o modificare pur formală
a organigramei instituției, iar compartimentul condus de contestator nu a fost desființat.
Apărările formulate
de pârâtul Mediului și Pădurilor – D.A.E. și P.F. de U.E.
3.1. La data de 24 iunie
2010 pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor a formulat întâmpinare prin care a
invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, motivat de lipsa
plângerii prealabile prevăzută de dispozițiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004,
excepție la care, ulterior depunerii de înscrisuri de către reclamant în combaterea
acestei excepții, a renunțat.
3.2. Pe fond a solicitat
respingerea cererii ca neîntemeiată, deoarece ordinul nr. 122 din 8 februarie 2010
a fost emis cu respectarea deplină a tuturor condițiilor de legalitate și temeinicie
la data emiterii.
3.3. La termenul din data
de 30 septembrie 2010 pârâtul a invocat excepția tardivității plângerii prealabile,
pentru neformularea acesteia în termenul prevăzut de lege, solicitând respingerea
cererii ca inadmisibilă.
Hotărârea instanței
de fond.
Curtea de Apel Ploiești,
secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 204 din
30 septembrie 2010 a admis excepția tardivității formulării plângerii prealabile
invocate de pârât și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul
P.L.G. în contradictoriu cu pârâta Ministerul Mediului și Pădurilor - D.A.E. și
P.F. de U.E.
Motivele de fapt și
de drept care au format convingerea instanței de fond.
Prima instanță a reținut
că prin ordinul nr. 122 din 8 februarie 2010 emis de Ministrul Mediului și Pădurilor
reclamantul P.L.G. a fost eliberat din funcția publică de conducere de șef serviciu
al Unității de P.F. UE, ca urmare a desființării postului prin reorganizarea Ministerului
Mediului și Pădurilor, la data expirării termenului de preaviz.
Acest ordin i-a fost comunicat
la data de 10 februarie 2010, reclamantul semnând de primirea lui.
Prin directiva din 22
februarie 2010, reclamantului i-a fost pusă la dispoziție funcția publică vacantă
de consilier, clasa I, grad profesional principal, treapta 1 de salarizare la compartimentul
P.F. U.E. din cadrul D.A.E. și P.F. U.E.; directiva i-a fost comunicată la data
de 23 martie 2010, de asemenea, sub confirmare de primire.
La data de 24 martie 2010
reclamantul a solicitat revocarea ordinului mai sus menționat, cerere considerată
neîntemeiată de autoritatea emitentă, după cum reiese din răspunsul din 22
aprilie 2010.
Curtea a constatat că
îndeplinirea procedurii prealabile este obligatorie, potrivit dispozițiilor
art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care prevăd
că, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana
care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un
act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau
autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de
la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
Prin derogare de la regula
instituită de art. 7 alin. (1), art. 7 alin. (7) din aceiași lege instituie un termen
de prescripție de 6 luni de la data emiterii actului, aplicabil în cazul actelor
administrative unilaterale, cu condiția existenței unor motive temeinice de natură
să justifice depășirea termenului de 30 de zile de la comunicare.
Or, a apreciat instanța
de fond, din interpretarea prevederilor art. 7 din lege în corelație cu art. 109
alin. (2) C. proc. civ., rezultă că depășirea fără motive întemeiate a termenelor
prevăzute de lege pentru formularea plângerii prealabile administrative are ca efect
inadmisibilitatea acțiunii.
În speță, a constatat
instanța, reclamantul a formulat cererea de revocare a ordinului contestat după
expirarea termenului legal imperativ de 30 de zile, împlinit la data de 15
martie 2010, astfel încât această cerere apare ca fiind tardivă.
Simpla afirmație a reclamantului
în sensul că sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004
nu poate fi reținută, a apreciat instanța, cât timp acesta nu a susținut și nici
dovedit motivele temeinice care au dus la depășirea termenului de 30 de zile, pretinsa
rea-credință a pârâtului nefiind constatată de instanță și neputându-se, deci, circumscrie
unor astfel de motive.
În ceea ce privește directiva
din 22 februarie 2010, Curtea a constatat că aceasta este emisă în aplicarea ordinului
nr. 122 din 8 februarie 2010, respectiv a art. 2 din ordin, iar, pe de altă parte,
reclamantul critică eliberarea sa din funcția de șef serviciu al Unității de P.F.
U.E., solicitând repunerea în această funcție și obligarea intimatului la plata
drepturilor bănești cuvenite pentru funcția menționată de la data emiterii ordinului
până la reîncadrare.
Or, în această situație
acest capăt de cerere, având caracter accesoriu, inadmisibilitatea cererii de anulare
a ordinului nr. 122 din 8 februarie 2010 ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile
administrative duce la respingerea și a celorlalte capete de cerere.
Recursul formulat de
reclamantul P.L.G. împotriva sentinței nr. 204 din 30 septembrie 2010 a Curții de
Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.
Motivele de recurs sunt
întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc.
civ.
6.1. Instanța de fond
a încălcat dispozițiile art. 136 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 115
C. proc. civ.
Pârâta urma să fie decăzută
din dreptul de a mai invoca excepții, altele decât cele propuse în condițiile
art. 115 C. proc. civ., prin întâmpinare.
Prin întâmpinare, pârâta
a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, pentru lipsa
plângerii prealabile, deși aceasta nu numai că primise și înregistrase plângerea,
dar și formulase un răspuns în sens negativ, prin adresa din 22 aprilie 2010.
Ulterior, după depunerea
la dosar a plângerii prealabile, pârâta a renunțat la susținerea excepției, dar
a ridicat excepția tardivității plângerii cu mult peste termenul prevăzut de
art. 115 C. proc. civ.
6.2. Excepția tardivității
formulării plângerii prealabile a fost soluționată în mod greșit de judecătorul
fondului fără a observa că data de la care curge termenul de contestare de 30 de
zile, este data comunicării directivei din 22 februarie 2010, prin care a fost pusă
la dispoziție reclamantului funcția publică vacantă de consilier, clasa I, grad
profesional principal, treapta I de salarizare, deoarece acest act administrativ
produce efecte juridice față de contestator și prevede termenul în care poate fi
atacat.
6.3. În subsidiar, recurentul
consideră că instanța de fond ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor art.
7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen de prescripție special
de 6 luni de la data emiterii actului.
Concluzii scrise depuse
la dosar de intimatul-pârât Mediului și Pădurilor – D.A.E. și P.F. de U.E.
Intimatul solicită respingerea
recursului ca nefondat.
7.1. Excepția tardivității
îndeplinirii procedurii prealabile este o excepție absolută, care poate fi invocată
de către părți oricând.
7.2. Principalul act atacat
de reclamant îl constituie ordinul nr. 122 din 8 februarie 2010 iar termenul de
30 de zile prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004 trebuie calculat de la momentul
comunicării acestuia.
7.3. Prevederile art.
7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile, deoarece reclamantul nu a
invocat motive temeinice pentru care nu a putut formula plângerea prealabilă în
termenul legal.
II. Considerentele Înaltei
Curți de Casație și Justiție – instanță de recurs competentă.
Recursul este fondat
pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
1.1. Lipsa procedurii
prealabile, indiferent că vorbim despre neîndeplinirea sau tardivitatea îndeplinirii
obligației impusă de art. 7 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, poate
fi invocată de către partea interesată, oricând.
1.2. În speță, recurentul-reclamant
a solicitat anularea ordinului nr. 122 din 8 februarie 2010 și a directivei din
22 februarie 2010.
Prin ordinul nr. 122 din
8 februarie 2010, ce a fost comunicat recurentului la 10 februarie 2010, s-a dispus
eliberarea sa din funcția publică de conducere de șef serviciu al Unității de Programe
Finanțare U.T., ca urmare a desființării postului, prin reorganizarea Ministerului
Mediului și Pădurilor, la data expirării termenului de preaviz de 30 de zile, începând
cu data comunicării actului.
La art. 2 alin. (2) din
ordinul nr. 122/2010 se prevede că în perioada de preaviz, autoritatea publică va
identifica funcțiile publice vacante corespunzătoare și le va pune la dispoziția
persoanei nominalizate.
Așadar, deși art. 7
alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune îndeplinirea procedurii prealabile într-un
termen de 30 de zile de la data comunicării actului, împrejurarea că recurentul
nu a fost eliberat din funcție la data emiterii ordinului ci după o perioadă de
preaviz de 30 de zile (abia la 8 martie 2010), iar în această perioadă urma să-i
fie puse la dispoziție funcțiile publice vacante pentru o eventuală opțiune, ceea
ce face să fie îndeplinite motivele temeinice existente în cuprinsul alin. (7) al
art. 7, pentru aplicarea termenului de 6 luni de îndeplinire a procedurii prealabile,
calculat de la data emiterii actului.
În mod logic, orice persoană
aflată în situația recurentului-reclamant ar fi așteptat să îi fie puse la dispoziție
posturile vacante și ulterior, dacă era nemulțumită ar fi apelat la instanța de
judecată pentru protejarea drepturilor/ intereselor sale prevăzute și ocrotite de
lege.
Din acest motiv, îndeplinea
procedurii prealabile după comunicarea directivei din 22 februarie 2010, la 23
martie 2010, nu poate fi sancționată prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă,
astfel cum a procedat în mod greșit și formal, instanța de fond.
Față de acestea, în
drept, în temeiul art. 312 alin. (1), teza I și alin. (3) C. proc. civ., coroborate
cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, urmează a
se admite recursul formulat de reclamant, a se casa sentința recurată, cu consecința
trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de P.L.G. împotriva sentinței nr. 204 din 30 septembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești,
secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată
și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 2 iunie 2011.