ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4652/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 224/ C din 05 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta L.C. în contradictoriu cu pârâta G.L.A. S-a dispus recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii judecătorești nr. 07-MI-1215528, pronunțată la data de 19 martie 2009, de către instanța judecătorească districtul Cook, Primul District Municipal Statul Illinois Statele Unite ale Americii și s-a încuviințat executarea hotărârii mai sus amintite pe teritoriul României. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 8 lei, reprezentând taxă de timbru, în favoarea reclamantei.

Pentru a pronunța în acest mod, tribunalul a reținut următoarele: Examinând actele și lucrările dosarului, instanța a constatat că prin hotărârea nr. 07-MI-1215528 pronunțată la data de 19 martie 2009 de către instanța judecătorească a Districtului Cook primul district municipal statul Illinois Statele Unite ale Americii S entința este definitivă și executorie. Potrivit art. 167 din Legea nr. 105/1992, hotărârile străine pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt definitive - potrivit legii statului unde au fost pronunțate, instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii, competența să judece procesul, există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.

Aceste condiții fiind îndeplinite, văzând și prevederile art. 172 din Legea nr. 105/1992 și interesul pe care-l are reclamanta îl invocă prin cererea formulată, s-a admis cererea, sens în care a dispus recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii nr. 07-MI-1215528, pronunțată la data de 19 martie 2009 de către instanța judecătorească a Districtului Cook primul district municipal statul Illinois Statele Unite ale Americii și a încuviințat executarea hotărârii, pe teritoriul României. Prin încheierea din 10 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinței civile nr. 224/C/2010 pronunțată in Dosarul nr. 945/111/2010 al Tribunalului Bihor formulată de reclamanta L.C.

în contradictoriu cu pârâta G.L.A. Pentru a dispune în acest mod, tribunalul a reținut că în speță nu sunt incidente în speță disp. art. 281 C. proc. civ. Astfel, în urma verificărilor efectuate instanța a constatat că la dosar nu a fost depusă dovada achitării cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel pârâta G.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a sentinței civile atacate în sensul respingerii cererii de recunoaștere a hotărârii judecătorești nr. 07-MI-1215528, pronunțată la data de 19 martie 2009 de către instanța judecătorească a Districtului Cook, Statul Illinois, SUA și de încuviințare a executării hotărârii, pe teritoriul României.

În motivare, a arătat că înscrisul depus de reclamantă la dosarul cauzei nu este o hotărâre judecătorească, respectiv înscrisul intitulat „T.C.O.” ar fi un formular completat la termenul de judecată în cuprinsul căruia se fixează noul termen și/sau se dispune măsuri, fiind echivalentul încheierilor de ședință din procedura de judecată prevăzută de legislația civilă română, iar înscrisul intitulat „M.C.O.” ar fi tot un formulat cuprinzând termenul de apel. A susținut că prin înscrisul „T.C.O.” s-a stabilit în sarcina sa obligația de plată a sumei de 29.400 dolari S.U.A., plus costuri de 416 dolari S.U.A., în favoarea reclamantei fără însă a se indica ce reprezintă această sumă și temeiul în baza căruia s-a stabilit această obligație.

De asemenea, a susținut că reclamanta nu a anexat cererii de recunoaștere a hotărârii străine copia dovezii de înmânare a citației și actului de sesizare, comunicate părții care a fost lipsă în instanța străină sau orice act de natură să probeze că hotărârea străină îndeplinește condițiile cerute de art. 167 din Legea nr. 105/1992. A mai arătat că soluția instanței de judecată din Illinois este rezultatul unei fraude, date fiind mențiunile contradictorii din actele de procedură depuse la dosarul prezentei cauze și mai ales datorită faptului că nu apelanta pârâtă ar fi semnat actul „Notificare solicitare apel” depus la 17 aprilie 2009, deci nu ar fi declarat apel și nici nu ar fi fost prezentă în instanță și că hotărârea primei instanțe de a încuviința executarea hotărârii judecătorești pe teritoriul României este nelegală deoarece instanța nu a fost investită cu o astfel de cerere, acordându-se mai mult decât s-a cerut.

Reclamanta L.C. a formulat apel împotriva încheierii din data de 10 septembrie 2010 pronunțată în cameră de consiliu, solicitând admiterea apelului și schimbarea în totalitate a încheierii pronunțate de Tribunalul Bihor în sensul îndreptării erorii din sentința civilă nr. 224/ C din 5 iulie 2010 a Tribunalului Bihor în Dosar nr. 945/111/2010, cu privire la calculul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta G.L.A., respectiv aceasta să fie obligată la plata sumei de 1.508 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 1500 lei reprezintă onorariul de avocat și 8 lei taxa de timbru în favoarea reclamantei. În motivare, a arătat că dovada achitării onorariului de avocat a fost depusă pe parcursul ședinței de judecată din data de 28 iunie 2010 până la finalizarea dezbaterilor din acea zi.

Prin decizia civilă nr. 178/ A din 28 iunie 2011 Curtea de Apel Oradea a respins ambele apeluri reținând următoarele. Prin hotărârea nr. 07-MI-1215528 pronunțată la data de 19 martie 2009 de către instanța de judecată a Districtului Cook, Primul District Municipal, Statul Illinois, SUA, pârâta G.L.A. a fost obligată să-i plătească reclamantei L.C. suma de 29.816 dolari S.U.A. Reclamanta L.C. a solicitat recunoașterea în România a acestei hotărâri. În mod corect și judicios, instanța de fond a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta L.C. și a dispus recunoașterea și executarea acestei hotărâri pe teritoriul României. Criticile formulate de apelanta pârâtă G.L., în sensul că înscrisul depus de reclamantă la dosarul cauzei nu este o hotărâre judecătorească și că aceasta nu ar fi definitivă au fost găsite nefondate.

Astfel, deși i-au fost acordate pârâtei mai multe termene de judecată, pentru a putea depune dovezi în acest sens, reprezentantul acesteia la ultimul termen de judecată a arătat că nu dispune de nici un alt înscris eliberat de instanța din S.U.A. Ori, în acest context, apreciem că înscrisul, al cărui copie xerox se află la fila 43 dosar apel (traducerea acestuia se află la fila 43 dosar apel) constituie o hotărâre judecătorească care poate fi recunoscută pe teritoriul României, fiind îndeplinite prevederile art. 167 din Legea nr. 105/1992. Hotărârea judecătorească a cărei recunoaștere se cere, este definitivă și executorie, aspecte ce rezultă din înscrisul a cărei copie xerox se află la fila 52 dosar apel (traducerea se află la fila 53 dosar apel).

Astfel, în înscrisul „M.C.O.” – Decizie – Termen Apel se arată că cererea cu privire la anularea hotărârii date în contumacie din 19 martie 2009 depusă de pârâta G.L. a fost respinsă, atrăgându-i-se totodată atenția acesteia că în cazul în care va mai înainta alte apeluri, va fi obligată și la plata onorariilor avocațiale. Nefondate au fost apreciate și criticile recurentei pârâte G.L. în sensul că ceea ce a hotărât instanța de judecată din Districtul Cook, Statul Illinois, SUA ar fi rezultatul unei fraude. Astfel, apelanta pârâtă a susținut că există mențiuni contradictorii în actele de procedură depuse la dosarul cauzei precum și faptul că nu ea a semnat actul „Notificare solicitare apel” depus la 17 aprilie 2009 și că nici nu ar fi fost prezentă în instanță.

Cu toate acestea, recurenta nu a depus nici o dovadă nici în acest sens, respectiv că semnătura de pe anumite acte de procedură nu-i aparțin și nici nu depune dovezi că ar fi invocat aceste nereguli în fața instanței din Districtul Cook, SUA. Mai mult, deși a susținut că nu a atacat hotărârea pronunțată de Tribunalul Itinerant din Districtul Cook - SUA din 19 martie 2009, în înscrisul Decizie - Termen apel (filele 52-53 dosar apel) apare consemnat faptul că pârâta G.L. a fost prezentă în fața Tribunalului în ședința din 28 aprilie 2009 când i-a fost respins apelul declarat împotriva hotărârii din 19 martie 2009. Referitor la încuviințarea executării hotărârii pe teritoriul României, s-a apreciat că aceasta este consecința firească a recunoașterii unei hotărâri străine, nefiind necesară existența unei cereri de încuviințare a executării distinctă de cererea de recunoaștere a hotărârii străine.

De altfel, chiar în cererea de chemare în judecată s-a arătat că reclamanta a încercat punerea în executare silită a hotărârii pe teritoriul Statelor Unite, dar că în urma demersurilor efectuate a aflat că pârâta G.L. se află în România și că ar poseda mai multe imobile pe raza localității Oradea, arătând astfel că este evidentă necesitatea recunoașterii acestei hotărâri pe teritoriul României. Referitor la apelul declarat de reclamanta apelantă L.C. s-a constatat că, în mod corect și judicios, instanța de fond a respins cererea de îndreptare a erorii materiale constatând că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 281 C. proc. civ. Astfel în chiar cuprinsul motivelor de apel a rezultat că, deși, la ultimul termen de judecată s-a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocațial, reclamanta prin reprezentantul său nu a depus dovada achitării onorariului avocațial odată cu dezbaterea pe fond a cauzei.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanta și pârâta. Reclamanta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reiterând motivele de apel, respectiv că trebuiau acordate și cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat întrucât chitanța doveditoare a fost depusă la dosar în data de 28 iunie 2010. În recursul declarat de pârâtă, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., s-a susținut că înscrisul depus de reclamantă nu este o hotărâre judecătorească, că s-au administrat probatorii contradictorii, că hotărârea judecătorească străină este rezultatul unei fraude și că instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut atunci când a dispus și încuviințarea executării hotărârii străine pe teritoriul țării noastre.

Recursul reclamantei este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. În ce privește motivele de nelegalitate care pot fi invocate pe calea recursului, acestea sunt limitativ reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. În speță, recurenta nu a invocat niciunul dintre cazurile de modificare ori casare prevăzute de textul menționat anterior și nici dezvoltarea criticilor acestora nu face posibilă încadrarea, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în vreunul din motivele de recurs. Așa-zisele aspecte de nelegalitate au constat în nemulțumiri față de modalitatea de soluționare a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată, aspect care nu poate fi reținut drept motiv de recurs întemeiat pe punctul 9 al art. 304 C. proc.

civ. Față de cele ce preced, se va constata nulitatea acestui recurs. Recursul pârâtei este fondat pentru considerentele care succed. Instanța a reținut greșit că încuviințarea executării hotărârii pronunțate în S.U.A. este consecința firească a recunoașterii sale pe teritoriul României. Procedând astfel, a dat mai mult decât s-a cerut. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat doar recunoașterea hotărârii pe teritoriul țării noastre. Pentru încuviințarea executării acesteia, art. 174 din Legea nr. 105/1996 precizează că trebuie să existe o cerere expresă în acest sens, or, în speță o asemenea cerere nu există. În plus, pentru soluționarea unei asemenea cereri instanța este obligată să verifice dacă hotărârea este executorie pe teritoriul statului care a pronunțat-o și dacă nu s-a prescris dreptul de a cere executarea ei, verificări care nu au fost întreprinse deoarece instanța nu le-a considerat necesare.

Celelalte motive de recurs nu pot fi reținute întrucât, astfel cum corect a apreciat instanța, recurenta nu a produs nici o probă în susținerea afirmațiilor că înscrisul prezentat nu ar fi o hotărâre judecătorească, că există mențiuni contradictorii în actele de procedură și că hotărârea ar fi rezultatul unei fraude. De altfel, nici în fața instanței străine, unde a fost prezentă la termenul din 28 aprilie 2009, nu a depus nici o dovadă pentru a combate susținerile reclamantei, motiv pentru care i s-a și respins apelul. Pentru faptul că instanța, ignorând obiectul cererii, recunoașterea hotărârii străine, s-a pronunțat și asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv încuviințarea executării hotărârii, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. și nu pct. 8, cum a indicat recurenta, recursul se va admite, se va modifica în parte decizia, în sensul admiterii apelului pârâtei și înlăturării dispoziției privind încuviințarea executării hotărârii pronunțate în S.U.A. pe teritoriul țării noastre.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta L.C. împotriva deciziei nr. 178 din 28 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Admite recursul declarat de pârâta G.L.A. împotriva aceleiași decizii pe care o modifică în sensul că admite apelul declarat de pârâta G.L.A. împotriva sentinței civile nr. 224/ C din 5 mai 2010 a Tribunalului Bihor și înlătură dispoziția privind încuviințarea executării hotărârii judecătorești nr. 07-MI-1215528 pronunțată la 19 martie 2009 de către Instanța Judecătorească a Districtului Cook, Primul District Municipal al Statului Illinois S.U.A., pe teritoriul României. Menține restul dispozițiilor sentinței și deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2012.