ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9968/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9968/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 9 iunie 2008 reclamanta S.A.F.R., persoană juridică

elvețiană cu sediul în Zürich a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC I.E.

SA recunoașterea sentinței din 24 noiembrie 2005 pronunțată de Instanța

Comercială a Cantonului Zürich în cauza dintre reclamantă și pârâtă.

S-a solicitat totodată încuviințarea

executării sentinței menționate și emiterea titlului executoriu prevăzut de

art. 177 C. proc. civ.

Cererea a fost motivată în drept pe

dispozițiile art. 165, art. 167, art. 174, art. 177 și urm. din Legea nr.

105/1992 privind raporturile de drept internaționale private.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința civilă nr. 1407 din 18 septembrie 2008 a admis acțiunea, a recunoscut pe teritoriul României efectele sentinței pronunțate de Instanța

Comercială a Cantonului Zürich – Elveția la 24 noiembrie 2005 în dosarul HG nr.

040446/U/EI. A fost încuviințată executarea silită a sentinței pe teritoriul

României și s-a dispus emiterea titlului executoriu, în condițiile legii române

menținându-se în titlu și hotărârea de încuviințare, după rămânerea definitivă

a hotărârii de încuviințare a executării silite. A fost obligată pârâta la 2,3

lei cheltuieli de judecată și a fost respinsă ca neîntemeiată cererea acesteia

de acordare a cheltuielilor de judecată.

În motivarea acestei soluții

Tribunalul a reținut următoarele:

Instanța Comercială a Cantonului

Zürich din Elveția a pronunțat la 24 noiembrie 2005 o sentință prin care s-a

dispus admiterea acțiunii formulată de reclamanta din prezenta cauză împotriva

pârâtei din prezenta cauză și a fost obligată aceasta din urmă la plata sumei

de 281.203,65 CHF cu dobândă de 5% calculată la suma de 280.729,65 CHF începând

cu data de 2 septembrie 2003 precum și la plata cheltuielilor de judecată, și a

unor despăgubiri de părți.

Această hotărâre a devenit

definitivă la 2 august 2006, conform celor menționate de grefierul de instanță.

Instanța a constatat că hotărârile

străine ce privesc alte procese decât cele la care se referă art. 166 din Legea

nr. 105/1992 pot fi recunoscute în România, în condițiile art. 165 din Legea

menționată, adică hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului în care a

fost pronunțată, dată de o instanță competentă să judece procesul, conform

aceleiași legi și să existe reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor

străine dintre România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.

S-a mai constatat: că hotărârea

străină întrunește condițiile prevăzute de legea română pentru a fi recunoscută

și că în cazul de speță cererea de recunoaștere a hotărârii străine a fost

întocmită cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 171 din Legea nr.

105/1992 și că a fost însoțită de actele expres cerute de acest text.

S-a constatat că în cauză nu există

elemente care să determine refuzarea recunoașterii hotărârii străine, în

condițiile art. 166 sau art. 168 din Legea nr. 105/1992.

Nu au fost primite susținerile

pârâtei în sensul că instanța străină a ignorat împrejurarea că nu s-a făcut

dovada în cauză a facturilor lunare referitoare la cuantumul sumelor datorate

ceea ce a condus la pronunțarea unei soluții părtinitoare. S-a constatat sub

acest aspect că o hotărâre poate fi atacată numai prin căile de atac legal

prevăzute iar instanța română de exequatur nu poate proceda decât la un control

de legalitate a hotărârii străine, nefiindu-i permis să rejudece fondul unei

hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat.

Cu privire la pretinsele încălcări

ale instanței străine în judecarea fondului invocate de pârâtă, instanța a constatat

că acestea nu reprezintă o încălcare a principiilor de drept internațional

privat, ci dau expresie nemulțumirii părții de modul de soluționare a cauzei.

S-a constatat că pârâtei i-au fost

comunicate în timp util pentru proces atât citația cât și actul de sesizare,

pârâta cunoscând despre litigiu și depunând întâmpinare în exercitarea pe

parcursul procesului a dreptului său la apărare.

S-a interpretat astfel că pârâta a

recunoscut hotărârea prin aceea că nu a exercitat nici o cale de atac împotriva

acesteia.

Totodată s-a constatat că au fost

îndeplinite în cauză dispozițiile art. 174 și art. 167 din Legea nr. 105/1992.

S-a mai constatat că pârâta a căzut

în pretenții prin admiterea acțiunii formulate împotriva acesteia și s-a

respins cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 196 din 12 martie 2009 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtă.

Pentru a pronunța această soluție

Curtea de apel a reținut în esență următoarele:

Criticile formulate de către

apelantă referitoare la încălcarea de către instanța străină a ordinii publice

de drept internațional privat român sunt în realitate critici ce vizează fondul

dreptului dedus judecății și care sunt pur formale deoarece ele puteau fi

invocate în cadrul litigiului sau în căile de atac, neexercitate de către

pârâtă deși acesteia i s-a comunicat hotărârea conform art. 6 din dispozitivul

sentinței străine.

S-a considerat că instanța de fond a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale și a constatat că aprecierea

probelor în favoarea reclamantei și în detrimentul pârâtei nu poate fi

analizată în cadrul unui proces privind recunoașterea hotărârii străine și nici

nu constituie încălcări ale ordinii de drept internațional privat român.

Prin hotărârea pronunțată instanța

străină nu a adus atingere garanțiilor procesuale impuse de art. 6 alin. (1)

din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale,

pârâta beneficiind de un proces echitabil în fața instanței străine.

Nu s-a primit nici critica

referitoare la nerespectarea condițiilor impuse de art. V paragraf 2 lit. b)

din Convenția de la New York.

S-a observat că documentul

internațional invocat, Convenția de la New York din 10 iunie 1958, se referă la recunoașterea și executarea sentințelor arbitrare

străine, date pe teritoriul unui alt stat, decât acela unde se cere

recunoașterea și executarea susținerilor rezultate din diferende între persoane

fizice sau juridice și ca urmare nu este aplicabil cazului dedus judecății,

hotărârea ce se solicită a fi recunoscută și executată fiind pronunțată de o

instanță națională judecătorească și nu de o instanță arbitrală sau de arbitri.

Împotriva acestei decizii pârâta a

declarat în termen legal recurs invocând în drept motivele prevăzute de art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În fapt recurenta a invocat

următoarele critici.

Referitor la pct. 7 al art. 304 C.

proc. civ. s-a susținut că instanța de apel nu a arătat motivele pentru care a

respins susținerile apelantei referitoare la încălcarea prin hotărârea străină

a motivelor de ordine publică de drept internațional privat român care

reprezintă singurul reper în raport de care trebuiau analizate criticile

formulate atât cu ocazia judecății în fond cât și cu ocazia judecății în apel.

Referitor la pct. 9 al art. 304 C.

proc. civ. recurenta a criticat hotărârea pentru lipsă de temei legal și pentru

că este pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

S-a arătat că în mod greșit s-a

reținut că pârâta ar fi invocat prin poziția adoptată în proces reaprecierea probelor,

în realitate solicitarea s-a limitat la nerecunoașterea unei hotărâri străine

dată în condiții de încălcare a normelor de drept internațional privat român,

iar comentariile referitoare la aspectele procedurale legate de desfășurarea

litigiului și a modului de încuviințare și administrare a probelor este

îngăduit de dispozițiile explicite ale art. 168 alin. (2) și art. 169 din Legea

nr. 105/1992.

Recurenta a invocat neanalizarea

susținerilor sale raportate la prevederile art. 168 alin. (2), instanța

neanalizând sub nici un aspect legalitatea hotărârii străine din punctul de

vedere al desfășurării procesului, pronunțării hotărârii și respectării ordinii

publice de drept internațional privat român, care înglobează atât dispoziții de

drept material cât și cele de drept procesual.

În concret recurenta a invocat că

s-au produs încălcări, din punctul de vedere mai sus arătat, în sensul

nerespectării principiilor egalității părților și asigurarea unui proces echitabil,

principii care fac parte din ordinea de drept public procesual recunoscută în

România de dispozițiile art. 21 din Constituție sub următoarele aspecte:

- sentința străină este o hotărâre

părtinitoare și conține aserțiuni din care rezultă tratamentul inegal al

părților, prin aplicarea unui tratament de favoare reclamantei prin aceea că

deși s-a reținut că aceasta a încălcat obligațiile din contractul de mandat, s-a

concluzionat că aceasta în general și-a îndeplinit în mod corect sarcina și

pentru aceasta i se datorează onorariile solicitate.

- Hotărârea este pronunțată pe baza

administrării eronate a probelor atât prin aplicarea de criterii diferite de

apreciere a acestor probe, (cu încălcarea prevederilor art. 977 C. civ. privind

principiul de interpretare a convențiilor, conform voinței comune) cât și prin luarea

în considerare a unor documente emise după trei ani de la momentul desfășurării

activităților avocațiale.

Recurenta a arătat că față de toate

aspectele invocate, cu privire la care cele două instanțe nu s-au pronunțat,

există fără echivoc o bănuială legitimă cu privire la modul de rezolvare a

cauzei deduse judecății de către instanța străină.

S-a conchis că instanța de exequatur

nu a făcut controlul de legalitate constând în îndeplinirea condițiilor impuse

de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și a condițiilor prevăzute de Legea nr.

105/1992 în mod special a art. 168 alin. (2) din această lege raportate la

prevederile constituționale, art. 20, art. 21 alin. (3) și art. 126 alin. (2).

Intimata reclamantă a depus la dosar

o întâmpinare, comunicată părții adverse și prin care a solicitat respingerea

motivelor de recurs ca nefondate.

În esență s-a arătat că hotărârea

instanței de apel conține motivele soluției de respingere a apelului și care se

referă la criticile apelantei și a printr-o corectă aplicare a normelor legale

incidente cauzei.

S-a mai susținut că recurenta nu a indicat,

în criticile formulate, în susținerea motivului prevăzut de 304 pct. 7 C. proc.

civ. ipoteza unor motive străine de natura pricinii sau contrare obiectului

acțiunii.

Analiza făcută de instanța de

recurs.

Hotărârea atacată este legală și

temeinică, criticile formulate în susținerea motivelor de recurs sunt

neîntemeiate pentru considerentele ce urmează.

Hotărârile străine - în sensul art.

165 din Legea nr. 105/1992 adică actele de jurisdicție ale instanțelor

judecătorești notariale sau oricăror autorități dintr-un alt stat - își produc

efecte în România în condițiile art. 166-168 din legea menționată.

În verificarea condițiilor impuse de

legea română pentru recunoașterea hotărârii străine instanțele au verificat -

în limitele îngăduite de art. 169 hotărârea pronunțată de Instanța Comercială a

Cantonului Zürich – Elveția sentința din 24 noiembrie 2005.

Art. 169 dispune că sub rezerva

verificării condițiilor prevăzute de art. 165 și art. 168 instanța română nu

poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea

ei.

Ca urmare instanțele au constatat,

verificând în limitele arătate, că sentința din 24 noiembrie 2005 a fost pronunțată de o instanță judecătorească din Elveția, competentă să soluționeze litigiile

de natura celui dedus judecății (plata compensatorie cuvenită reclamantei, încă

scadentă, ca urmare a reprezentării pârâtei într-un proces de arbitraj) și că

hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată.

Aceste elemente nu au fost contestate

de către pârâtă.

Cu probele administrate în cauză

s-au făcut și dovezile impuse a fi precizate pentru ipoteza când hotărârea a

fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul prevăzută expres de

art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, cum este cazul în speță.

Despre proces pârâta a avut

cunoștință, fiindu-i comunicat actul de sesizare și fiind invitată să-și

desemneze un sediu pentru comunicarea actelor în proces, invitație față de care

pârâta a indicat în mod expres sediul Ambasadei României la Berna unde i s-a comunicat corespondența făcută de instanță cu partea și unde s-a primit și

sentința din 24 noiembrie 2005 (confirmare de primire emisă de Ambasada

României, fila 36 în dosarul de fond).

Pârâtei care a căzut în pretenții i

s-au respectat drepturile procesuale aceasta făcându-și apărările în proces

prin întâmpinarea depusă în cauză și existentă și în prezenta cauză în dosarul

de fond la filele 25 – 28.

Pârâta nu a exercitat căile de atac

prevăzute în cuprinsul hotărârii de obligare a acesteia la plata pretențiilor

bănești formulate de reclamantă.

Instanțele au constatat în mod

corect că în cauză nu sunt dovedite motivele expres prevăzute de art. 168 din

Legea nr. 105/1992 potrivit căreia se permite refuzarea recunoașterii hotărârii

străine și anume fie hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura

urmată în străinătate, fie hotărârea încalcă ordinea publică de drept

internațional privat român, fie litigiul a fost soluționat între aceleași părți

printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanței române sau se află în curs

de judecată în fața instanțelor române la data sesizării instanței străine.

Dintre impedimentele prevăzute de

textul art. 168 pârâta a invocat existența impedimentului dedus din încălcarea

ordinii publice de drept internațional privat român invocând în sprijinul

acestui motiv împrejurarea că nu a beneficiat de un proces echitabil în lumina

dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului

și libertățile fundamentale fiind supusă unui tratament inegal prin neluarea în

considerație de către instanța străină a probelor folosite în apărare în

proces, instanța aplicând un tratament părtinitor pentru reclamantă căreia i-a

dat și câștig de cauză.

Este de observat în primul rând că

art. 168 alin. (1) pct. 2 indică explicit cu titlu exemplificativ semnificația

sintagmei „încălcarea ordinii publice de drept internațional privat român” în

sensul următor: „constituie un asemenea temei de refuz al recunoașterii

încălcarea dispozițiilor art. 151 privitoare la competența exclusivă a

jurisdicției române”.

În art. 151 în punctele de la 1 la 8

sunt prevăzute cauzele care prin natura lor atrag competența exclusivă a

instanțelor române și care cu o singură excepție (cea prevăzută de pct. 7:

imobile situate în România), se referă la starea civilă a persoanei.

Sub acest aspect impedimentul

prevăzut de art. 168 pct. 2 nu există în cauză.

Accepția dată de recurentă ordinii

publice de drept internațional privat român excede interpretarea dată de

legiuitor și în materialitatea ei dă expresie nemulțumirilor părții care a

pierdut procesul cu privire la modul în care instanța a apreciat sau a

înlăturat probele invocate în apărare, critici care în mod corect au fost apreciate

de instanța de fond și cea de apel ca vizând fondul cauzei și - prin aceasta -

neintrând în obiectul de analiză al instanței de exequator.

Este limpede că interpretarea

particulară dată de pârâtă impedimentului prevăzut de art. 168 alin. (1) pct. 2

este străină de voința legiuitorului, care impunând un atare impediment a dorit

să acorde protecție suveranității statului în care ar urma să-și producă efecte

hotărârea străină.

Cum însă din întreaga economie a

dispozițiilor cuprinse în legea specială în capitolul rezervat efectelor

hotărârilor străine, rezultă că este totodată protejată și suveranitatea

statului străin (în care s-a pronunțat hotărârea) prin actul său de jurisdicție,

cu atât mai mult interpretarea recurentei dată noțiunii în discuție, este

străină intenției de reglementare exprimată de legiuitor în actul normativ

incident în cauză.

Inegalitatea de tratament - pretinsă

a fi determinată de primirea probelor reclamantei și ignorarea probelor pârâtei

- nu se poate cenzura decât prin căile legale de atac prevăzute de hotărârea

străină dar neexercitate de pârâtă.

Ca urmare, în mod corect instanțele

au apreciat criticile aduse hotărârii străine ca fiind de natură a pune în

discuție fondul cauzei prin analizarea apărărilor de fond formulate - lucru

interzis expres de legea română aplicabilă prezentei cauze, cum s-a arătat mai

sus.

Pe cale de consecință se constată că

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitor la

netemeinicia dedusă dintr-o greșită interpretare a dispoziției legale incidente

nu se poate reține.

În mod egal nici critica referitoare

la măsurile prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu s-a dovedit, în cauză

considerentele instanței de apel fiind arătate în cuprinsul motivelor în

susținerea soluției de respingere a apelului, instanța analizând și răspunzând

punctual la criticile formulate.

Pe cale de consecință pentru

considerentele mai sus arătate constatând că în cauză nu s-au dovedit motivele

de recurs indicate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge

recursul ca nefondat cu consecința păstrării deciziei atacate.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.

urmează a obliga recurenta la plata către intimata reclamantă a cheltuielilor

de judecată (dovedite cu factura nr. 36 din 25 iunie 2009 depusă la dosar) și

anume contravaloarea în lei a sumei de 4.000 franci elvețieni reprezentând

onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul pârâtului SC I.E.

SA împotriva deciziei nr. 196 din 12 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă.

Obligă recurentul-pârât la

contravaloarea în lei a sumei de 4.000 franci elvețieni cu titlu de cheltuieli

de judecată către intimatul-reclamant.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8

decembrie 2009.