ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9968/2009

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 9 iunie 2008 reclamanta S.A.F.R., persoană juridică elvețiană cu sediul în Zürich a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC I.E. SA recunoașterea sentinței din 24 noiembrie 2005 pronunțată de Instanța Comercială a Cantonului Zürich în cauza dintre reclamantă și pârâtă. S-a solicitat totodată încuviințarea executării sentinței menționate și emiterea titlului executoriu prevăzut de art. 177 C. proc. civ. Cererea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 165, art. 167, art. 174, art. 177 și urm. din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaționale private. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1407 din 18 septembrie 2008 a admis acțiunea, a recunoscut pe teritoriul României efectele sentinței pronunțate de Instanța Comercială a Cantonului Zürich – Elveția la 24 noiembrie 2005 în dosarul HG nr. 040446/U/EI.

A fost încuviințată executarea silită a sentinței pe teritoriul României și s-a dispus emiterea titlului executoriu, în condițiile legii române menținându-se în titlu și hotărârea de încuviințare, după rămânerea definitivă a hotărârii de încuviințare a executării silite. A fost obligată pârâta la 2,3 lei cheltuieli de judecată și a fost respinsă ca neîntemeiată cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată. În motivarea acestei soluții Tribunalul a reținut următoarele: Instanța Comercială a Cantonului Zürich din Elveția a pronunțat la 24 noiembrie 2005 o sentință prin care s-a dispus admiterea acțiunii formulată de reclamanta din prezenta cauză împotriva pârâtei din prezenta cauză și a fost obligată aceasta din urmă la plata sumei de 281.203,65 CHF cu dobândă de 5% calculată la suma de 280.729,65 CHF începând cu data de 2 septembrie 2003 precum și la plata cheltuielilor de judecată, și a unor despăgubiri de părți.

Această hotărâre a devenit definitivă la 2 august 2006, conform celor menționate de grefierul de instanță. Instanța a constatat că hotărârile străine ce privesc alte procese decât cele la care se referă art. 166 din Legea nr. 105/1992 pot fi recunoscute în România, în condițiile art. 165 din Legea menționată, adică hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului în care a fost pronunțată, dată de o instanță competentă să judece procesul, conform aceleiași legi și să existe reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine dintre România și statul instanței care a pronunțat hotărârea. S-a mai constatat: că hotărârea străină întrunește condițiile prevăzute de legea română pentru a fi recunoscută și că în cazul de speță cererea de recunoaștere a hotărârii străine a fost întocmită cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 171 din Legea nr. 105/1992 și că a fost însoțită de actele expres cerute de acest text.

S-a constatat că în cauză nu există elemente care să determine refuzarea recunoașterii hotărârii străine, în condițiile art. 166 sau art. 168 din Legea nr. 105/1992. Nu au fost primite susținerile pârâtei în sensul că instanța străină a ignorat împrejurarea că nu s-a făcut dovada în cauză a facturilor lunare referitoare la cuantumul sumelor datorate ceea ce a condus la pronunțarea unei soluții părtinitoare. S-a constatat sub acest aspect că o hotărâre poate fi atacată numai prin căile de atac legal prevăzute iar instanța română de exequatur nu poate proceda decât la un control de legalitate a hotărârii străine, nefiindu-i permis să rejudece fondul unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat.

Cu privire la pretinsele încălcări ale instanței străine în judecarea fondului invocate de pârâtă, instanța a constatat că acestea nu reprezintă o încălcare a principiilor de drept internațional privat, ci dau expresie nemulțumirii părții de modul de soluționare a cauzei. S-a constatat că pârâtei i-au fost comunicate în timp util pentru proces atât citația cât și actul de sesizare, pârâta cunoscând despre litigiu și depunând întâmpinare în exercitarea pe parcursul procesului a dreptului său la apărare. S-a interpretat astfel că pârâta a recunoscut hotărârea prin aceea că nu a exercitat nici o cale de atac împotriva acesteia. Totodată s-a constatat că au fost îndeplinite în cauză dispozițiile art. 174 și art. 167 din Legea nr. 105/1992.

S-a mai constatat că pârâta a căzut în pretenții prin admiterea acțiunii formulate împotriva acesteia și s-a respins cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 196 din 12 martie 2009 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtă. Pentru a pronunța această soluție Curtea de apel a reținut în esență următoarele: Criticile formulate de către apelantă referitoare la încălcarea de către instanța străină a ordinii publice de drept internațional privat român sunt în realitate critici ce vizează fondul dreptului dedus judecății și care sunt pur formale deoarece ele puteau fi invocate în cadrul litigiului sau în căile de atac, neexercitate de către pârâtă deși acesteia i s-a comunicat hotărârea conform art. 6 din dispozitivul sentinței străine.

S-a considerat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale și a constatat că aprecierea probelor în favoarea reclamantei și în detrimentul pârâtei nu poate fi analizată în cadrul unui proces privind recunoașterea hotărârii străine și nici nu constituie încălcări ale ordinii de drept internațional privat român. Prin hotărârea pronunțată instanța străină nu a adus atingere garanțiilor procesuale impuse de art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, pârâta beneficiind de un proces echitabil în fața instanței străine. Nu s-a primit nici critica referitoare la nerespectarea condițiilor impuse de art. V paragraf 2 lit. b) din Convenția de la New York.

S-a observat că documentul internațional invocat, Convenția de la New York din 10 iunie 1958, se referă la recunoașterea și executarea sentințelor arbitrare străine, date pe teritoriul unui alt stat, decât acela unde se cere recunoașterea și executarea susținerilor rezultate din diferende între persoane fizice sau juridice și ca urmare nu este aplicabil cazului dedus judecății, hotărârea ce se solicită a fi recunoscută și executată fiind pronunțată de o instanță națională judecătorească și nu de o instanță arbitrală sau de arbitri. Împotriva acestei decizii pârâta a declarat în termen legal recurs invocând în drept motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În fapt recurenta a invocat următoarele critici.

Referitor la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. s-a susținut că instanța de apel nu a arătat motivele pentru care a respins susținerile apelantei referitoare la încălcarea prin hotărârea străină a motivelor de ordine publică de drept internațional privat român care reprezintă singurul reper în raport de care trebuiau analizate criticile formulate atât cu ocazia judecății în fond cât și cu ocazia judecății în apel. Referitor la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. recurenta a criticat hotărârea pentru lipsă de temei legal și pentru că este pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

S-a arătat că în mod greșit s-a reținut că pârâta ar fi invocat prin poziția adoptată în proces reaprecierea probelor, în realitate solicitarea s-a limitat la nerecunoașterea unei hotărâri străine dată în condiții de încălcare a normelor de drept internațional privat român, iar comentariile referitoare la aspectele procedurale legate de desfășurarea litigiului și a modului de încuviințare și administrare a probelor este îngăduit de dispozițiile explicite ale art. 168 alin. (2) și art. 169 din Legea nr. 105/1992. Recurenta a invocat neanalizarea susținerilor sale raportate la prevederile art. 168 alin. (2), instanța neanalizând sub nici un aspect legalitatea hotărârii străine din punctul de vedere al desfășurării procesului, pronunțării hotărârii și respectării ordinii publice de drept internațional privat român, care înglobează atât dispoziții de drept material cât și cele de drept procesual.

În concret recurenta a invocat că s-au produs încălcări, din punctul de vedere mai sus arătat, în sensul nerespectării principiilor egalității părților și asigurarea unui proces echitabil, principii care fac parte din ordinea de drept public procesual recunoscută în România de dispozițiile art. 21 din Constituție sub următoarele aspecte: - sentința străină este o hotărâre părtinitoare și conține aserțiuni din care rezultă tratamentul inegal al părților, prin aplicarea unui tratament de favoare reclamantei prin aceea că deși s-a reținut că aceasta a încălcat obligațiile din contractul de mandat, s-a concluzionat că aceasta în general și-a îndeplinit în mod corect sarcina și pentru aceasta i se datorează onorariile solicitate.

- Hotărârea este pronunțată pe baza administrării eronate a probelor atât prin aplicarea de criterii diferite de apreciere a acestor probe, (cu încălcarea prevederilor art. 977 C. civ. privind principiul de interpretare a convențiilor, conform voinței comune) cât și prin luarea în considerare a unor documente emise după trei ani de la momentul desfășurării activităților avocațiale. Recurenta a arătat că față de toate aspectele invocate, cu privire la care cele două instanțe nu s-au pronunțat, există fără echivoc o bănuială legitimă cu privire la modul de rezolvare a cauzei deduse judecății de către instanța străină.

S-a conchis că instanța de exequatur nu a făcut controlul de legalitate constând în îndeplinirea condițiilor impuse de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și a condițiilor prevăzute de Legea nr. 105/1992 în mod special a art. 168 alin. (2) din această lege raportate la prevederile constituționale, art. 20, art. 21 alin. (3) și art. 126 alin. (2). Intimata reclamantă a depus la dosar o întâmpinare, comunicată părții adverse și prin care a solicitat respingerea motivelor de recurs ca nefondate. În esență s-a arătat că hotărârea instanței de apel conține motivele soluției de respingere a apelului și care se referă la criticile apelantei și a printr-o corectă aplicare a normelor legale incidente cauzei.

S-a mai susținut că recurenta nu a indicat, în criticile formulate, în susținerea motivului prevăzut de 304 pct. 7 C. proc. civ. ipoteza unor motive străine de natura pricinii sau contrare obiectului acțiunii. Analiza făcută de instanța de recurs. Hotărârea atacată este legală și temeinică, criticile formulate în susținerea motivelor de recurs sunt neîntemeiate pentru considerentele ce urmează. Hotărârile străine - în sensul art. 165 din Legea nr. 105/1992 adică actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești notariale sau oricăror autorități dintr-un alt stat - își produc efecte în România în condițiile art. 166-168 din legea menționată.

În verificarea condițiilor impuse de legea română pentru recunoașterea hotărârii străine instanțele au verificat - în limitele îngăduite de art. 169 hotărârea pronunțată de Instanța Comercială a Cantonului Zürich – Elveția sentința din 24 noiembrie 2005. Art. 169 dispune că sub rezerva verificării condițiilor prevăzute de art. 165 și art. 168 instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei. Ca urmare instanțele au constatat, verificând în limitele arătate, că sentința din 24 noiembrie 2005 a fost pronunțată de o instanță judecătorească din Elveția, competentă să soluționeze litigiile de natura celui dedus judecății (plata compensatorie cuvenită reclamantei, încă scadentă, ca urmare a reprezentării pârâtei într-un proces de arbitraj) și că hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată.

Aceste elemente nu au fost contestate de către pârâtă. Cu probele administrate în cauză s-au făcut și dovezile impuse a fi precizate pentru ipoteza când hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul prevăzută expres de art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, cum este cazul în speță. Despre proces pârâta a avut cunoștință, fiindu-i comunicat actul de sesizare și fiind invitată să-și desemneze un sediu pentru comunicarea actelor în proces, invitație față de care pârâta a indicat în mod expres sediul Ambasadei României la Berna unde i s-a comunicat corespondența făcută de instanță cu partea și unde s-a primit și sentința din 24 noiembrie 2005 (confirmare de primire emisă de Ambasada României, fila 36 în dosarul de fond).

Pârâtei care a căzut în pretenții i s-au respectat drepturile procesuale aceasta făcându-și apărările în proces prin întâmpinarea depusă în cauză și existentă și în prezenta cauză în dosarul de fond la filele 25 – 28. Pârâta nu a exercitat căile de atac prevăzute în cuprinsul hotărârii de obligare a acesteia la plata pretențiilor bănești formulate de reclamantă. Instanțele au constatat în mod corect că în cauză nu sunt dovedite motivele expres prevăzute de art. 168 din Legea nr. 105/1992 potrivit căreia se permite refuzarea recunoașterii hotărârii străine și anume fie hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate, fie hotărârea încalcă ordinea publică de drept internațional privat român, fie litigiul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanței române sau se află în curs de judecată în fața instanțelor române la data sesizării instanței străine.

Dintre impedimentele prevăzute de textul art. 168 pârâta a invocat existența impedimentului dedus din încălcarea ordinii publice de drept internațional privat român invocând în sprijinul acestui motiv împrejurarea că nu a beneficiat de un proces echitabil în lumina dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertățile fundamentale fiind supusă unui tratament inegal prin neluarea în considerație de către instanța străină a probelor folosite în apărare în proces, instanța aplicând un tratament părtinitor pentru reclamantă căreia i-a dat și câștig de cauză. Este de observat în primul rând că art. 168 alin. (1) pct. 2 indică explicit cu titlu exemplificativ semnificația sintagmei „încălcarea ordinii publice de drept internațional privat român” în sensul următor: „constituie un asemenea temei de refuz al recunoașterii încălcarea dispozițiilor art. 151 privitoare la competența exclusivă a jurisdicției române”.

În art. 151 în punctele de la 1 la 8 sunt prevăzute cauzele care prin natura lor atrag competența exclusivă a instanțelor române și care cu o singură excepție (cea prevăzută de pct. 7: imobile situate în România), se referă la starea civilă a persoanei. Sub acest aspect impedimentul prevăzut de art. 168 pct. 2 nu există în cauză. Accepția dată de recurentă ordinii publice de drept internațional privat român excede interpretarea dată de legiuitor și în materialitatea ei dă expresie nemulțumirilor părții care a pierdut procesul cu privire la modul în care instanța a apreciat sau a înlăturat probele invocate în apărare, critici care în mod corect au fost apreciate de instanța de fond și cea de apel ca vizând fondul cauzei și - prin aceasta - neintrând în obiectul de analiză al instanței de exequator.

Este limpede că interpretarea particulară dată de pârâtă impedimentului prevăzut de art. 168 alin. (1) pct. 2 este străină de voința legiuitorului, care impunând un atare impediment a dorit să acorde protecție suveranității statului în care ar urma să-și producă efecte hotărârea străină. Cum însă din întreaga economie a dispozițiilor cuprinse în legea specială în capitolul rezervat efectelor hotărârilor străine, rezultă că este totodată protejată și suveranitatea statului străin (în care s-a pronunțat hotărârea) prin actul său de jurisdicție, cu atât mai mult interpretarea recurentei dată noțiunii în discuție, este străină intenției de reglementare exprimată de legiuitor în actul normativ incident în cauză.

Inegalitatea de tratament - pretinsă a fi determinată de primirea probelor reclamantei și ignorarea probelor pârâtei - nu se poate cenzura decât prin căile legale de atac prevăzute de hotărârea străină dar neexercitate de pârâtă. Ca urmare, în mod corect instanțele au apreciat criticile aduse hotărârii străine ca fiind de natură a pune în discuție fondul cauzei prin analizarea apărărilor de fond formulate - lucru interzis expres de legea română aplicabilă prezentei cauze, cum s-a arătat mai sus. Pe cale de consecință se constată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitor la netemeinicia dedusă dintr-o greșită interpretare a dispoziției legale incidente nu se poate reține.

În mod egal nici critica referitoare la măsurile prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu s-a dovedit, în cauză considerentele instanței de apel fiind arătate în cuprinsul motivelor în susținerea soluției de respingere a apelului, instanța analizând și răspunzând punctual la criticile formulate. Pe cale de consecință pentru considerentele mai sus arătate constatând că în cauză nu s-au dovedit motivele de recurs indicate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat cu consecința păstrării deciziei atacate. În temeiul art. 274 C. proc. civ. urmează a obliga recurenta la plata către intimata reclamantă a cheltuielilor de judecată (dovedite cu factura nr. 36 din 25 iunie 2009 depusă la dosar) și anume contravaloarea în lei a sumei de 4.000 franci elvețieni reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul pârâtului SC I.E. SA împotriva deciziei nr. 196 din 12 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Obligă recurentul-pârât la contravaloarea în lei a sumei de 4.000 franci elvețieni cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2009.