ÎCCJ, decizie (scj.ro #82664)

Hotărâre a Curții Internaționale de Arbitraj. Încuviințarea executării în România Sunt îndeplinite cerințele art.167 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, dacă în contractul intervenit între părți s-a prevăzut că sentința Curții Internaționale de Arbitraj are caracter definitiv și obligatoriu conform art. 28 (6) al Regulilor acestei Curți, art.173-177 din Legea nr.105/1992 și art.370 2 C. proc. civ. Secția civilă, decizia nr.2679 din 19 iunie 2003 Reclamanta a solicitat să se dispună recunoașterea pe teritoriul României, conform Legii nr.105/1992, a sentinței definitive pronunțate la 6.03.2001 de către Camera Internațională de Comerț, Curtea Internațională de Arbitraj Paris în dosarul nr.10772/DB, să se încuviințeze executarea acestei sentințe împotriva pârâtei și să se emită un titlu executoriu în care să se menționeze și hotărârea de încuviințare a executării.

În motivarea acțiunii reclamanta a învederat că între părți a existat un contract de publicitate iar pârâta nu a respectat clauzele stipulate privind plata prețului motiv pentru care a acționat-o la Curtea Internațională de Arbitraj a Camerei Internaționale de Comerț Paris. Prin sentința pronunțată în dosarul nr. 10772/DB/6.03.2001 curtea a obligat pârâta la 57.700 USD ca sumă principală, dobânda acumulată de 1,8% pe lună, de la data de 6.06.1999 până la data efectuării integrale a plății calculate la suma de 28.850 USD; dobânda de la data de 15.IX.1999 și până la data efectuării integrale a plății asupra celeilalte sume de 28.850 USD ca și suma de 4334 USD pentru costurile și onorariile la procedura arbitrării.

Tribunalul Bihor, secția civilă, prin sentința nr. 353/C/26.06.2002, a admis în parte acțiunea și a dispus recunoașterea pe teritoriul României a sentinței pronunțate de către Camera Internațională de Comerț, Curtea Internațională de Arbitraj Paris. Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 40/A/16.XII.2002, a admis apelul declarat de pârâta S.C. „E.D.” și a respins în totalitate acțiunea. Instanța de apel a reținut că, potrivit art. 171 lit. (b) din Legea nr.105/1992, cererea de recunoaștere a hotărârii străine trebuie însoțită de dovada caracterului definitiv al acesteia, iar conform art. 175 cererea de încuviințare a executării trebuie însoțită de dovada caracterului executoriu al hotărârii străine eliberată de instanța care a pronunțat-o.

Or, în speță nu rezultă cu certitudine nici caracterul definitiv și nici cel executoriu al hotărârii în discuție cât timp Camera Internațională de Comerț a comunicat că nu este în măsură să furnizeze un certificat care să ateste că sentința de arbitraj este definitivă și executorie, făcând doar trimitere la dispozițiile art. 28 pct. 6 din Regulile de Arbitraj. De asemenea, în raport de textul invocat nu rezultă dacă părțile au dreptul să uzeze de calea de atac a acțiunii în anulare și dacă respectiva cale de atac nu suspendă executarea. În contra acestei decizii a declarat recurs reclamanta, susținând, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 370 1 și 2 C. proc. civ., respectiv prevederile art.167 lit. (a) din Legea nr.105/1992.

Recursul este fondat. Din dosar a rezultat că între părți a intervenit contractul de publicitate nr.98/001320/6.V.1999, care, la capitolul V intitulat „Jurisdicție și soluționarea amiabilă a disputelor”, la pct. 51, stipulează expres că „ toate disputele ce decurg din prezentul contract vor fi soluționate definitiv în conformitate cu Regulile de Conciliere și Arbitraj ale Camerei Internaționale de Comerț, de către un (1) arbitru numit în conformitate cu Regulile mai sus menționate. Locul arbitrajului va fi Paris”.

În conformitate cu această clauză contractuală, respectiv și a dispozițiilor pct. 52 din contract, litigiul ivit între părți, privind plata prețului, pentru activitatea de publicitate prestată de reclamantă, a fost soluționat de Curtea Internațională de Arbitraj, Camera de Comerț și Industrie din Paris prin sentința din 6.03.2001 dată în dosarul 10772/DB de către arbitrul unic numit de curte și acceptat de părți care a acționat ca mediator pe cale amiabilă. Conform clauzelor contractului, deja evidențiate, și a prevederilor art. 28 (6) din Regulile de Arbitraj, sentința din 6.03.2001 era definitivă și obligatorie pentru părți. Caracterul definitiv al sentinței rezultă și din „Anexa la sentința definitivă”, pronunțată în conformitate cu Regulile Curții Internaționale de Arbitraj a Camerei Internaționale de Comerț.

Din această perspectivă, argumentarea instanței de apel, potrivit căreia probele dosarului nu atestau caracterul definitiv al sentinței a cărei recunoaștere s-a solicitat, era greșită și contrar dovezilor menționate. În recurs a fost depusă și precizarea făcută de Camera Internațională de Comerț prin consilier juridic responsabil, în sensul că sentința definitivă din 6.03.2001 emisă de către un arbitru unic și anexa la sentința definitivă din 11.06.2001 se supun prevederilor art.28 (6) al regulilor. Textul invocat stabilește că „fiecare sentință va fi obligatorie pentru părți. Prin trimiterea litigiului spre arbitraj în baza acestor reguli, părțile se angajează să pună în aplicare orice sentință fără întârziere și se va considera că acestea au renunțat la dreptul lor de a recurge la orice formă de apel în măsura în care o astfel de renunțare se poate face în mod valabil”.

Așadar, în raport de înscrisurile invocate, reclamanta a probat caracterul definitiv și obligatoriu al hotărârii a cărei recunoaștere a fost solicitată. Tot astfel, reclamanta recurentă a dovedit și îndeplinirea cerințelor art.167 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, în sensul că hotărârea era definitivă, instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii străine, competența să judece procesul și exista reciprocitate între România și Franța pe acest aspect, iar procesul s-a derulat în prezența părților legal citate. În schimb, pârâta nu a probat existența vreunei situații prev. de art.168 din Legea nr.105/1992 care fac ca recunoașterea hotărârii străine să fie refuzată.

Pe de altă parte, încuviințarea de către instanța de fond a executării sentinței arbitrale, în discuție, este în acord cu mențiunile din contractul de publicitate intervenit între părți, potrivit cărora sentința are caracter definitiv și obligatoriu pentru acestea și respectiv cu art. 28 (6) al Regulilor Curții Internaționale de Arbitraj a Camerei Internaționale de Comerț, deja evidențiate, și se încadrează în prevederile art.173-177 din Legea nr.105/1992, respectiv art. 370 2 C. proc. civ. În fine, pârâta nu a probat exercitarea vreunei forme de apel, în contra menționatei sentințe, cu eventuale consecințe asupra sentinței a cărei recunoaștere a fost solicitată. Față de cele ce preced, recursul a fost admis și s-a modificat hotărârea atacată în sensul respingerii apelului declarat de către pârâtă.