ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2679/2003

Asupra recursului

de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.W.L.I. a chemat în judecată S.C. E.D. S.A.

solicitând să se dispună recunoașterea pe teritoriul României conform Legii nr.

105/1992, a sentinței definitive pronunțate la 6 martie 2001 de către Camera

Internațională de Comerț, Curtea Internațională de Arbitraj Paris în dosarul

nr. 10772/DB, să se încuviințeze executarea acestei sentințe împotriva pârâtei

și să se emită un titlu executoriu în care să se menționeze și hotărârea de

încuviințare a executării.

În motivarea acțiunii reclamanta a învederat că

între părți a existat un contract de publicitate iar pârâta nu a respectat

clauzele stipulate privind plata prețului motiv pentru care a acționat-o la

Curtea Internațională de Arbitraj a Camerei Internaționale de Comerț Paris.

Prin sentința pronunțată în dosarul nr.10772/DB/6 martie 2001 curtea a obligat

pârâta la 57.700 USD ca sumă principală, dobânda acumulată de 1,8% pe lună, de

la data de  6 iunie 1999 până la data efectuării integrale a plății calculate

la suma de 28.850 USD; dobânda de la data de 15 septembrie 1999 și până la data

efectuării integrale a plății asupra  celeilalte sume de 28.850 USD ca și suma

de 4334 USD pentru costurile și onorariile la procedura arbitrării.

A mai precizat că hotărârea arbitrală era

definitivă și că în raport de dispozițiile Legii nr. 105/1992 putea fi

recunoscută în România pentru a putea beneficia de autoritate de lucru judecat

și a fi pusă în executare silită.

Tribunalul Bihor, secția civilă, prin sentința

nr.353/C/26 iunie 2002 a respins excepția inadmisibilității, respectiv a introducerii

ca premature a cererii  formulate de E.D.S.A.

A admis în parte acțiunea reclamantei I.W.L.I.

și a dispus recunoașterea pe teritoriul României a sentinței pronunțate la 6

martie 2001 de către Camera Internațională de Comerț, Curtea Internațională de

Arbitraj Paris în dosarul nr. 10772/DB.

A respins capătul de cerere privind emiterea

unui titlu executor menționând în titlu și hotărârea de încuviințate a

executării.

În motivarea soluției instanța a reținut că

reclamanta a depus la dosar în copie legalizată sentința pronunțată de Curtea

Internațională de Comerț

Paris prin care se confirmau termenii care însoțesc sentința

definitivă cu mențiunea că fiecare sentință de arbitraj este obligatorie pentru

părți, că fiecare parte se angajează să  îndeplinească fără întârziere

sentința, data, și că această regulă se  aplică și în  dosarul nr. 10772/DB.

Raportat la aceste aspecte instanța a respins

excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de pârâtă care a susținut că

sentința ar fi fost nedefinitivă și că reclamanta nu a învestit-o cu formula

executorie constatând pe de o parte, că reclamanta a depus faxul

nr.0034915781382 emis de Secretariatul Camerei Internaționale de Comerț prin

care se  confirma că sentința era definitivă, iar pe de altă parte că în

condițiile art. 177 din Legea nr. 105/1992 nu era necesar ca hotărârea să fie

învestită cu formulă executorie deoarece pe baza hotărârii definitive de

încuviințare a executării, se emite titlu executoriu în condițiile legii

române.

Referitor la excepția introducerii premature a

acțiunii aceasta a fost respinsă pe considerentul că promovarea unui recurs în

anulare împotriva sentinței pronunțate de Curtea Internațională de Arbitraj din

Paris, nu-i înlătură caracterul definitiv și nici nu era de natură a conduce la

suspendarea hotărârii atacate.

În ceea ce privește fondul pricinii, tribunalul

a  apreciat că erau întrunite condițiile prev. de  Legea nr. 105/1992 întrucât

hotărârea a cărei recunoaștere a fost solicitată era definitivă, a fost

pronunțată de o instanță competentă să judece  procesul și există notorietate

în ceea ce privește reciprocitatea între efectele hotărârilor străine între

România și Franța.

Cu privire la capătul de cerere vizând emiterea

unui titlu executor, menționând în titlu și hotărârea de încuviințare a

executării, instanța a respins-o ca prematură față de  prevederile art. 374

alin. (3) C. proc. civ.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 40/A/16

decembrie 2002 a admis apelul declarat de S.C. E.D. S.A. împotriva sentinței

civile nr. 353/26 iunie 2002 a Tribunalului Bihor pe care a schimbat-o în

întregime în sensul că a respins în totalitate acțiunea reclamantei.

Instanța de apel a reținut că potrivit art. 171

lit. b) din Legea nr. 105/1992 cererea de recunoaștere a hotărârii străine

trebuie însoțită de dovada caracterului definitiv al acesteia, iar conform art.

175 din lege, cererea de încuviințare a executării trebuie însoțită de dovada

caracterului executoriu al hotărârii străine eliberată de instanța care a

pronunțat-o.

Or, în speță nu rezultă cu certitudine nici

caracterul definitiv și nici cel executoriu al hotărârii în discuție cât timp

Camera Internațională de Comerț a comunicat că nu este în măsură să furnizeze

un certificat care să ateste  că sentința de arbitraj este definitivă și

executorie făcând  doar trimitere la dispozițiile art. 28 pct. 6 din Regulile

de Arbitraj. De asemenea, în raport de textul invocat nu rezultă dacă părțile

au dreptul să uzeze de calea de atac a acțiunii în anulare și dacă respectiva cale

de atac nu suspendă executarea.

În contra acestei decizii a declarat recurs S.C.

I.W.L.I. susținând în esență că instanța de apel  a interpretat greșit

dispozițiile art. 370

1 și 2

din C. proc. civ., respectiv

prevederile art. 167 lit. a) din Legea nr. 105/1992.

Astfel, recurenta a învederat că în speță,

caracterul definitiv al sentinței din 6 martie 2001 a Camerei de Comerț și

Industrie Paris, rezultă  cu prisosință din însăși convenția părților V-51

potrivit căreia toate disputele ce decurg din contractul încheiat vor fi

soluționate definitiv în conformitate cu Regulile de conciliere și Arbitraj ale

Camerei Internaționale de Comerț de către un arbitru numit potrivit regulilor

menționate, locul arbitrajului fiind la Paris.

Caracterul definitiv al sentinței a fost

precizat și în anexa la sentință ca și în dispozițiile art. 28 alin. (6) din

Regulile de Arbitraj.

Recurenta a susținut că au fost respectate

dispozițiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 în sensul că a probat caracterul

definitiv al sentinței, a făcut dovada competenței materiale a instanței

sesizate potrivit clauzelor contractuale, a existenței convenției de

reciprocitate între România și Franța, iar judecarea pricinii s-a făcut cu

citarea și participarea efectivă a părților.

De asemenea, conform art. 370

1

C.

proc. civ. hotărârile arbitrale străine pot fi recunoscute în România spre a

beneficia de puterea lucrului judecat prin aplicarea în mod corespunzător a

prevederilor art. 166-172 din Legea nr. 105/1992, iar potrivit art. 370

2

C.

proc. civ. dacă respectivele hotărâri nu sunt aduse la îndeplinire de bună voie

de către  cei obligați a le executa pot fi puse în executare silită pe

teritoriul României prin aplicarea în mod corespunzător a dispozițiilor art. 173-177

din Legea nr. 105/1992. În consecință, acțiunea formulată a fost corect admisă,

de către instanța de fond, cea care a greșit fiind instanța de apel a cărei

hotărâre se impunea a fi desființată.

Recursul este fondat.

Din dosar a rezultat că între părți a intervenit

contractul de publicitate nr.98/001320/6 mai 1999 care la capitolul V intitulat

„Jurisdicție și soluționarea amiabilă a disputelor” la pct.51 stipulează expres

că „ toate disputele ce decurg din prezentul contract vor fi soluționate

definitiv în conformitate cu Regulile de Conciliere și Arbitraj ale Camerei

Internaționale de Comerț, de către un (1) arbitru numit în conformitate cu

Regulile mai sus menționate. Locul arbitrajului va fi Paris”.

În conformitate cu această clauză contractuală

respectiv și a dispozițiilor pct. 52 din contract litigiul ivit între părți

privind plata prețului pentru activitatea de publicitate prestată de reclamantă

a fost soluționat de Curtea Internațională de Arbitraj, Camera de Comerț și

Industrie din Paris prin sentința din 6 martie 2001 dată în dosarul 10772/DB de

către arbitrul unic numit de curte și acceptat de părți care a acționat ca

mediator pe cale amiabilă.

Conform clauzelor contractului  deja evidențiate

și a prevederilor art. 28 alin. (6) din Regulile de Arbitraj sentința din 6

martie 2001 era definitivă și obligatorie pentru părți. Caracterul definitiv al

sentinței rezultă și din „Anexa la sentința definitivă” pronunțată în

conformitate cu Regulile Curții Internaționale de Arbitraj a Camerei

Internaționale de Comerț.

Din această perspectivă argumentarea instanței

de apel potrivit căreia probele dosarului nu atestau caracterul definitiv al

sentinței a cărei recunoaștere s-a solicitat era greșită și contrar dovezilor

menționate.

În recurs a fost depusă și precizarea făcută de

Camera Internațională de Comerț prin consilier juridic responsabil în sensul că

sentința definitivă din 6 martie 2001 emisă de către un arbitru unic și anexa

la sentința definitivă din 11 iunie 2001 se supun prevederilor art. 28 alin. (6)

al regulilor. Textul invocat stabilește că „fiecare sentință va fi obligatorie

pentru părți. Prin trimiterea litigiului spre arbitraj în baza acestor reguli,

părțile se angajează să pună în aplicare orice sentință fără întârziere și se

va considera că acestea au  renunțat la dreptul lor de a recurge la orice formă

de apel în măsura în care o astfel de renunțare se poate face în mod valabil”.

Așadar, în raport de înscrisurile invocate,

reclamanta a probat caracterul definitiv și obligatoriu al hotărârii a cărei

recunoaștere a fost solicitată.

Tot astfel, reclamanta recurentă a dovedit și

îndeplinirea cerințelor art. 167 din Legea nr. 105/1992 cu privire la

reglementarea raporturilor de drept internațional privat, în sensul că

hotărârea era definitivă, instanța care a pronunțat-o a avut potrivit legii

străine competența să judece procesul și exista reciprocitate între România și

Franța pe acest aspect, iar procesul s-a derulat în prezența părților legal

citate.

În schimb pârâta nu a probat existența vreunei

situații prev. de art. 168 din Legea nr. 105/1992 care fac ca recunoașterea

hotărârii străine să fie refuzată.

Pe de altă parte, încuviințarea de către

instanța de fond a executării sentinței arbitrale în discuție este în acord cu

mențiunile din contractul de publicitate intervenit între părți potrivit cărora

sentința are caracter definitiv și obligatoriu pentru acestea și respectiv cu

art. 28 alin. (6) al  Regulilor Curții Internaționale de Arbitraj a Camerei

Internaționale de Comerț deja evidențiate și se încadrează în prevederile art. 173-177

din Legea nr. 105/1992, respectiv art. 370

2

C. proc. civ.

În fine, pârâta nu a probat exercitarea vreunei

forme de  apel în contra menționatei sentințe cu eventuale consecințe asupra

sentinței a cărei recunoaștere a fost solicitată.

Față de cele ce preced, recursul urmează a fi

admis și a modifica hotărârea atacată în sensul respingerii apelului declarat

de S.C. E.D. S.A. Oradea cu consecința menținerii sentinței instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta S.C. I.W.L.I. împotriva deciziei nr. 40 A din 16 decembrie 2002 a

Curții de Apel Oradea, secția civilă, pe care o modifică în sensul că respinge

ca nefondat apelul declarat de S.C. E.D. SA Oradea împotriva sentinței nr. 353

din 26 iunie 2002 a Tribunalului Bihor, secția civilă, pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi  19 iunie 2003.