ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2679/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I.W.L.I. a chemat în judecată S.C. E.D. S.A. solicitând să se dispună recunoașterea pe teritoriul României conform Legii nr. 105/1992, a sentinței definitive pronunțate la 6 martie 2001 de către Camera Internațională de Comerț, Curtea Internațională de Arbitraj Paris în dosarul nr. 10772/DB, să se încuviințeze executarea acestei sentințe împotriva pârâtei și să se emită un titlu executoriu în care să se menționeze și hotărârea de încuviințare a executării. În motivarea acțiunii reclamanta a învederat că între părți a existat un contract de publicitate iar pârâta nu a respectat clauzele stipulate privind plata prețului motiv pentru care a acționat-o la Curtea Internațională de Arbitraj a Camerei Internaționale de Comerț Paris.

Prin sentința pronunțată în dosarul nr.10772/DB/6 martie 2001 curtea a obligat pârâta la 57.700 USD ca sumă principală, dobânda acumulată de 1,8% pe lună, de la data de 6 iunie 1999 până la data efectuării integrale a plății calculate la suma de 28.850 USD; dobânda de la data de 15 septembrie 1999 și până la data efectuării integrale a plății asupra celeilalte sume de 28.850 USD ca și suma de 4334 USD pentru costurile și onorariile la procedura arbitrării. A mai precizat că hotărârea arbitrală era definitivă și că în raport de dispozițiile Legii nr. 105/1992 putea fi recunoscută în România pentru a putea beneficia de autoritate de lucru judecat și a fi pusă în executare silită. Tribunalul Bihor, secția civilă, prin sentința nr.353/C/26 iunie 2002 a respins excepția inadmisibilității, respectiv a introducerii ca premature a cererii formulate de E.D.S.A.

A admis în parte acțiunea reclamantei I.W.L.I. și a dispus recunoașterea pe teritoriul României a sentinței pronunțate la 6 martie 2001 de către Camera Internațională de Comerț, Curtea Internațională de Arbitraj Paris în dosarul nr. 10772/DB. A respins capătul de cerere privind emiterea unui titlu executor menționând în titlu și hotărârea de încuviințate a executării. În motivarea soluției instanța a reținut că reclamanta a depus la dosar în copie legalizată sentința pronunțată de Curtea Internațională de Comerț Paris prin care se confirmau termenii care însoțesc sentința definitivă cu mențiunea că fiecare sentință de arbitraj este obligatorie pentru părți, că fiecare parte se angajează să îndeplinească fără întârziere sentința, data, și că această regulă se aplică și în dosarul nr. 10772/DB.

Raportat la aceste aspecte instanța a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de pârâtă care a susținut că sentința ar fi fost nedefinitivă și că reclamanta nu a învestit-o cu formula executorie constatând pe de o parte, că reclamanta a depus faxul nr.0034915781382 emis de Secretariatul Camerei Internaționale de Comerț prin care se confirma că sentința era definitivă, iar pe de altă parte că în condițiile art. 177 din Legea nr. 105/1992 nu era necesar ca hotărârea să fie învestită cu formulă executorie deoarece pe baza hotărârii definitive de încuviințare a executării, se emite titlu executoriu în condițiile legii române. Referitor la excepția introducerii premature a acțiunii aceasta a fost respinsă pe considerentul că promovarea unui recurs în anulare împotriva sentinței pronunțate de Curtea Internațională de Arbitraj din Paris, nu-i înlătură caracterul definitiv și nici nu era de natură a conduce la suspendarea hotărârii atacate.

În ceea ce privește fondul pricinii, tribunalul a apreciat că erau întrunite condițiile prev. de Legea nr. 105/1992 întrucât hotărârea a cărei recunoaștere a fost solicitată era definitivă, a fost pronunțată de o instanță competentă să judece procesul și există notorietate în ceea ce privește reciprocitatea între efectele hotărârilor străine între România și Franța. Cu privire la capătul de cerere vizând emiterea unui titlu executor, menționând în titlu și hotărârea de încuviințare a executării, instanța a respins-o ca prematură față de prevederile art. 374 alin. (3) C. proc. civ. Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 40/A/16 decembrie 2002 a admis apelul declarat de S.C. E.D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 353/26 iunie 2002 a Tribunalului Bihor pe care a schimbat-o în întregime în sensul că a respins în totalitate acțiunea reclamantei.

Instanța de apel a reținut că potrivit art. 171 lit. b) din Legea nr. 105/1992 cererea de recunoaștere a hotărârii străine trebuie însoțită de dovada caracterului definitiv al acesteia, iar conform art. 175 din lege, cererea de încuviințare a executării trebuie însoțită de dovada caracterului executoriu al hotărârii străine eliberată de instanța care a pronunțat-o. Or, în speță nu rezultă cu certitudine nici caracterul definitiv și nici cel executoriu al hotărârii în discuție cât timp Camera Internațională de Comerț a comunicat că nu este în măsură să furnizeze un certificat care să ateste că sentința de arbitraj este definitivă și executorie făcând doar trimitere la dispozițiile art. 28 pct. 6 din Regulile de Arbitraj.

De asemenea, în raport de textul invocat nu rezultă dacă părțile au dreptul să uzeze de calea de atac a acțiunii în anulare și dacă respectiva cale de atac nu suspendă executarea. În contra acestei decizii a declarat recurs S.C. I.W.L.I. susținând în esență că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 370 1 și 2 din C. proc. civ., respectiv prevederile art. 167 lit. a) din Legea nr. 105/1992. Astfel, recurenta a învederat că în speță, caracterul definitiv al sentinței din 6 martie 2001 a Camerei de Comerț și Industrie Paris, rezultă cu prisosință din însăși convenția părților V-51 potrivit căreia toate disputele ce decurg din contractul încheiat vor fi soluționate definitiv în conformitate cu Regulile de conciliere și Arbitraj ale Camerei Internaționale de Comerț de către un arbitru numit potrivit regulilor menționate, locul arbitrajului fiind la Paris.

Caracterul definitiv al sentinței a fost precizat și în anexa la sentință ca și în dispozițiile art. 28 alin. (6) din Regulile de Arbitraj. Recurenta a susținut că au fost respectate dispozițiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 în sensul că a probat caracterul definitiv al sentinței, a făcut dovada competenței materiale a instanței sesizate potrivit clauzelor contractuale, a existenței convenției de reciprocitate între România și Franța, iar judecarea pricinii s-a făcut cu citarea și participarea efectivă a părților. De asemenea, conform art. 370 1 C. proc. civ. hotărârile arbitrale străine pot fi recunoscute în România spre a beneficia de puterea lucrului judecat prin aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 166-172 din Legea nr. 105/1992, iar potrivit art. 370 2 C. proc.

civ. dacă respectivele hotărâri nu sunt aduse la îndeplinire de bună voie de către cei obligați a le executa pot fi puse în executare silită pe teritoriul României prin aplicarea în mod corespunzător a dispozițiilor art. 173-177 din Legea nr. 105/1992. În consecință, acțiunea formulată a fost corect admisă, de către instanța de fond, cea care a greșit fiind instanța de apel a cărei hotărâre se impunea a fi desființată. Recursul este fondat. Din dosar a rezultat că între părți a intervenit contractul de publicitate nr.98/001320/6 mai 1999 care la capitolul V intitulat „Jurisdicție și soluționarea amiabilă a disputelor” la pct.51 stipulează expres că „ toate disputele ce decurg din prezentul contract vor fi soluționate definitiv în conformitate cu Regulile de Conciliere și Arbitraj ale Camerei Internaționale de Comerț, de către un (1) arbitru numit în conformitate cu Regulile mai sus menționate.

Locul arbitrajului va fi Paris”. În conformitate cu această clauză contractuală respectiv și a dispozițiilor pct. 52 din contract litigiul ivit între părți privind plata prețului pentru activitatea de publicitate prestată de reclamantă a fost soluționat de Curtea Internațională de Arbitraj, Camera de Comerț și Industrie din Paris prin sentința din 6 martie 2001 dată în dosarul 10772/DB de către arbitrul unic numit de curte și acceptat de părți care a acționat ca mediator pe cale amiabilă. Conform clauzelor contractului deja evidențiate și a prevederilor art. 28 alin. (6) din Regulile de Arbitraj sentința din 6 martie 2001 era definitivă și obligatorie pentru părți. Caracterul definitiv al sentinței rezultă și din „Anexa la sentința definitivă” pronunțată în conformitate cu Regulile Curții Internaționale de Arbitraj a Camerei Internaționale de Comerț.

Din această perspectivă argumentarea instanței de apel potrivit căreia probele dosarului nu atestau caracterul definitiv al sentinței a cărei recunoaștere s-a solicitat era greșită și contrar dovezilor menționate. În recurs a fost depusă și precizarea făcută de Camera Internațională de Comerț prin consilier juridic responsabil în sensul că sentința definitivă din 6 martie 2001 emisă de către un arbitru unic și anexa la sentința definitivă din 11 iunie 2001 se supun prevederilor art. 28 alin. (6) al regulilor. Textul invocat stabilește că „fiecare sentință va fi obligatorie pentru părți. Prin trimiterea litigiului spre arbitraj în baza acestor reguli, părțile se angajează să pună în aplicare orice sentință fără întârziere și se va considera că acestea au renunțat la dreptul lor de a recurge la orice formă de apel în măsura în care o astfel de renunțare se poate face în mod valabil”.

Așadar, în raport de înscrisurile invocate, reclamanta a probat caracterul definitiv și obligatoriu al hotărârii a cărei recunoaștere a fost solicitată. Tot astfel, reclamanta recurentă a dovedit și îndeplinirea cerințelor art. 167 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, în sensul că hotărârea era definitivă, instanța care a pronunțat-o a avut potrivit legii străine competența să judece procesul și exista reciprocitate între România și Franța pe acest aspect, iar procesul s-a derulat în prezența părților legal citate. În schimb pârâta nu a probat existența vreunei situații prev. de art. 168 din Legea nr. 105/1992 care fac ca recunoașterea hotărârii străine să fie refuzată.

Pe de altă parte, încuviințarea de către instanța de fond a executării sentinței arbitrale în discuție este în acord cu mențiunile din contractul de publicitate intervenit între părți potrivit cărora sentința are caracter definitiv și obligatoriu pentru acestea și respectiv cu art. 28 alin. (6) al Regulilor Curții Internaționale de Arbitraj a Camerei Internaționale de Comerț deja evidențiate și se încadrează în prevederile art. 173-177 din Legea nr. 105/1992, respectiv art. 370 2 C. proc. civ. În fine, pârâta nu a probat exercitarea vreunei forme de apel în contra menționatei sentințe cu eventuale consecințe asupra sentinței a cărei recunoaștere a fost solicitată. Față de cele ce preced, recursul urmează a fi admis și a modifica hotărârea atacată în sensul respingerii apelului declarat de S.C.

E.D. S.A. Oradea cu consecința menținerii sentinței instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta S.C. I.W.L.I. împotriva deciziei nr. 40 A din 16 decembrie 2002 a Curții de Apel Oradea, secția civilă, pe care o modifică în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de S.C. E.D. SA Oradea împotriva sentinței nr. 353 din 26 iunie 2002 a Tribunalului Bihor, secția civilă, pe care o menține. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2003.