ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 636/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Reclamanta SC G.C.N. SA a solicitat în contradictoriu

cu pârâta SC M. SA recunoașterea hotărârii judecătorești pronunțată de Înalta

Curte de Justiție, curtea comercială din Marea Britanie, la data de 17 ianuarie

2003 prin care pârâta a fost obligată la plata debitului în sumă de

4.561.990,08 dolari S.U.A., a hotărârii judecătorești pronunțată la data de 5

ianuarie 2005 de Oficiul de Costuri al Înaltei Curți de Justiție din Marea

Britanie prin care pârâta a fost obligată la plata sumei de 109.801,73 lire

sterline și a dobânzilor precum și a hotărârii judecătorești din 19 aprilie 2005

a aceleiași instanțe, încuviințarea executării silite a acestora și cheltuieli

de judecată.

Tribunalul București prin

sentința comercială nr. 6027 din 11 iulie 2006 a respins ca neîntemeiată

acțiunea.

Instanța de fond a reținut

în esență că, prin decizia nr. 950 din 10 martie 1998 Curtea Supremă de

Justiție a României a statuat irevocabil că hotărârea arbitrală din 1983,

pronunțată de Arbitrajul din Londra, în baza căreia au fost pronunțate hotărârile

judecătorești a căror recunoaștere și executare se cere, era prescrisă la data

solicitării recunoașterii ei pe teritoriul României.

Astfel hotărârea din 17

ianuarie 2003 precum și ordinele din 5 ianuarie 2005 și 19 aprilie 2005

pronunțate ulterior hotărârii Curții Supreme de Justiție din 10 martie 1998

sunt contrare acesteia și nu pot fi recunoscute pentru că sunt ireconciliabile

cu hotărârea instanței române.

Curtea de Apel București,

prin decizia comercială nr. 133 din 14 martie 2007 a admis apelul reclamantei,

a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a recunoscut hotărârile judecătorești

pronunțate la 5 ianuarie 2005 și 19 aprilie 2005 de Oficiul de Costuri al

Curții Supreme a Înaltei Curți de Justiție din Marea Britanie și a încuviințat

executarea acestora, a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate și a

obligat pe pârâtă la 32 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a

considerat că ordinul din 17 ianuarie 2003 dă permisiunea de executare pe

teritoriul Marii Britanii a hotărârii arbitrale pronunțată de Curtea de

Arbitraj din Londra în 1983, executare pe care instanța supremă a României a

caracterizat-o prescrisă prin decizia nr. 950/1998. Însă hotărârile

judecătorești privind cheltuielile de judecată pronunțate în cadrul unei

proceduri simplificate declanșate în anul 2002 și care au caracter executoriu

nu sunt ireconciliabile cu decizia 950/1998 a Curții Supreme de Justiție a

României.

Împotriva deciziei astfel

pronunțate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că

instanța de apel a apreciat greșit că hotărârea judecătorească nu îndeplinește

condițiile legale pentru a fi recunoscută în România întrucât este

ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior de Curtea Supremă de Justiție

(decizia nr. 950/1998). Hotărârea judecătorească nu e ireconciliabilă cu

decizia sus menționată întrucât Curtea Supremă de Justiție a României s-a

pronunțat în cadrul unei proceduri de încuviințare a hotărârii arbitrale în

temeiul Legii nr. 105/1992.

Hotărârea judecătorească (de

respingere a apelului împotriva ordinului emis la 25 ianuarie 1993) a

reprezentat penalități și daune pentru staționare și dobânzi calculate până în

anul 1999, având drept cauză nerespectarea convenției arbitrale în temeiul

căreia s-a dat hotărârea arbitrală, îndeplinind cerințele art. 34 din

Regulament.

Hotărârea judecătorească din

17 ianuarie 2003 a fost pronunțată ca urmare a unei încălcări a convenției de

arbitraj inițială, de a respecta hotărârea arbitrală și a obligat pe pârâtă la

dobânzi aferente și cheltuieli de judecată în temeiul hotărârii arbitrale.

Astfel cele două acțiuni au obiecte și cauze diferite.

Decizia Curții de Apel încalcă

prevederile art. 34 și

art.

36

din Regulament întrucât prin hotărârea judecătorească ce se cere a fi

recunoscută și executorie a fost obținut un nou titlu reprezentând suma principală

și dobânzile până la 25 ianuarie 1999.

Mai consideră recurenta că

instanța de apel a schimbat natura și înțelesul hotărârii judecătorești pe care

a considerat-o pronunțată într-o cale de atac a hotărârii arbitrale. Potrivit

secțiunii 26 a Legii 1950 privind Arbitrajul în Marea Britanie, instanța poate

dispune, în ipoteza nerespectării de către o parte a hotărârii arbitrale,

punerea în executare a acesteia, pronunțând o hotărâre distinctă de cea

arbitrală.

Critica deciziei atacate se

referă și la susținerea străină de natura pricinii, instanța de apel

argumentând soluția numai pe caracterul ireconciliabil al hotărârii

judecătorești cu Decizia nr.  950/1998 a Curții Supreme de Justiție, deși

hotărârea a cărei recunoaștere și executare se cere nu a fost pronunțată

împotriva hotărârii arbitrale ci a ordinului emis de judecător la 25 ianuarie 1993.

Recursul este nefondat și va

fi respins pentru considerentele ce se vor expune.

Existența unor împrejurări

care aduc raportul juridic în legătură cu mai multe sisteme de drept, pune în

discuție problema domeniului de aplicare a dreptului străin.

Dacă determinarea dreptului

aplicabil se realizează prin aplicarea normei conflictuale, rămân totuși

problemele legate de legea aplicabilă la chestiunile prealabile sau la cele de

procedură. În Decizia nr. 950/1998 a Curții Supreme de Justiție a României,

considerând chestiunea prealabilă a prescripției extinctive ca având caracter

procedural a tratat-o în afara legii aplicabilă fondului și a constatat

prescrisă executarea obligației având ca izvor hotărârea din 1983 a

Arbitrajului din Londra.

Instanța de apel, prin

decizia atacată a abordat într-o motivare, este adevărat, sintetică situația

actului jurisdicțional a cărui recunoaștere se cere.

Considerată, judicios,

ireconciliabilă cu decizia nr. 950/1998 a instanței supreme române, hotărârea

judecătorească din 17 ianuarie 2003 pronunțată de Înalta Curte de Justiție, curtea

comercială din Marea Britanie, a cărei recunoaștere și executare se cere, are

ca obiect pretențiile decurgând din contractul de navlosire la care se adaugă

alte daune accesorii obligației inițiale, considerată irevocabil prescrisă de

către instanțele române.

Raționamentul deductiv expus

sintetic de instanța de apel, nu naște controverse: cât timp obligația

principală este prescrisă nici accesoriile acesteia nu mai pot fi executate folosind

forța publică statală.

Este adevărat că în anul

1993, judecătorul englez pronunță un ordin care este validat de instanța

supremă a Marii Britanii la 17 ianuarie 2003 și care ar constitui, aparent, o

nouă obligație de executat.

Însă ordinul sus menționat

nu face decât să adauge obligației inițiale, stabilită prin hotărârea arbitrală

din 15 iunie 1983 a Arbitrajului Maritim din Londra penalități și daune până la

data de 25 ianuarie 1999.

Astfel, fără a considera Decizia

nr. 950/1998 a instanțelor române, ce a caracterizat prescrisă obligația inițială,

instanțele engleze la 17 ianuarie 2003 au adăugat debitului inițial

contravaloarea altor penalități și dobânzi; hotărârea astfel pronunțată

devenind ireconciliabilă cu aceea a instanțelor române.

Instanța de apel a aplicat art.

34 -

art.

36 din Regulament

echivalente prevederilor art. 35 -

art.

37 din Legea nr. 187/2003, neputând recunoaște o hotărâre

ireconciliabilă pronunțată într-un litigiu purtat între aceleași părți.

În mod greșit recurenta

susține că cele două acțiuni înaintate în fața instanțelor engleze au obiecte

și cauze diferite, când în realitate ele privesc același izvor: obligația de

plată a penalităților, daunelor de staționare și dobânzile pentru staționarea

prelungită, considerată prescrisă în România.

Chiar în cuprinsul hotărârii

pronunțate la 17 ianuarie 2003 se face mențiune că „pârâta va plăti reclamantei

suma de 4.561.990,08 dolari S.U.A. reprezentând suma principală și dobânzile

până la 25 ianuarie 1999”.

Numai în condițiile în care

nu s-ar fi împlinit termenul de prescripție creditorul își putea constitui un

nou titlu executoriu. Însă chestiunea prescripției este caracterizată o

problemă de procedură reglementată de lex fori cu un domeniu de aplicare

distinct de lex causae.

Așa fiind, în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va

respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei comerciale nr. 133

din 14 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta SC G.C.N. SA Grecia împotriva deciziei

comerciale nr. 133 din 14 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 februarie 2008.