ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 397/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 397/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului

civil de față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Brașov, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâtul T.I., solicitând

recunoașterea în România a hotărârii judecătorești pronunțate la data de 6

septembrie 2006 în dosarul judiciar și de caz nr. 31 - 428790 al Curții

Superioare de Justiție Ontario.

Tribunalul Brașov,

prin Sentința civilă nr. 55/S din 4 martie 2013 a respins excepțiile

autorității de lucru judecat și de litispendență, invocate de pârât și a

respins cererea formulată de reclamant.

Cu privire la

excepțiile invocate, prima instanță a reținut că inexistența aceluiași obiect

al celor două cereri determină lipsa îndeplinirii condițiilor intervenirii

puterii lucrului judecat ca și a celor ce vizează litispendență, nefiind

îndeplinită condiția triplei identități de parte, obiect și cauză, în

condițiile unui obiect distinct al dosarelor menționate.

Pe fond, instanța a

reținut că potrivit art. 165 din Legea nr. 105/1992 termenul de hotărâri

străine se referă la actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești,

notariatelor sau oricăror autorități competente dintr-un alt stat, hotărârea a

cărei recunoaștere se solicită îndeplinind această condiție.

Potrivit art. 167 din

aceeași lege, hotărârile referitoare la alte procese decât cele privind

statutul civil arătate în art. 166, pot fi recunoscute în România, spre a

beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ

următoarele condiții:

- hotărârea este

definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată;

- instanța care a

pronunțat-o a avut, potrivit legii menționate, competența să judece procesul;

- există

reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România și

statul instanței care a pronunțat hotărârea.

În speță, primele

două condiții legale care să atragă recunoașterea hotărârii străine sunt

îndeplinite, nefiind îndeplinită cea de-a treia condiție care vizează

reciprocitatea, întrucât în dreptul românesc nu este reglementat falimentul

persoanei fizice, astfel că nu poate fi reținută reciprocitatea efectelor unor

astfel de hotărâri între România și statul canadian în care a fost pronunțată

hotărârea.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului

se susține că instanța de prim grad â interpretat în mod eronat dispozițiile

art. 167 lit. c) din Legea nr. 105/1992.

Reciprocitatea nu

înseamnă existența în dreptul nostru a instituției falimentului persoanei

fizice ci susceptibilitatea unei hotărâri străine de a atrage efectele juridice

în România.

Actele de jurisdicție

ale instanțelor judecătorești, notarilor și ale oricăror autorități competente

din Canada sunt recunoscute în România.

Tribunalul Brașov nu

a luat în seamă dispozițiile art. 166 teza I din Legea nr. 105/1992, potrivit

cărora hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România dacă se

referă la statutul civil al cetățenilor statului unde au fost pronunțate.

Recunoașterea

hotărârii străine poate fi refuzată în România doar în ipotezele menționate de

art. 168 din Legea nr. 105/1992, ceea ce nu este cazul în speță.

Ca urmare, apelantul

solicită schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii

sale.

Examinând cu

precădere excepțiile invocate prin întâmpinare, Curtea de apel a reținut că

acestea sunt neîntemeiate.

S-a reținut că

ordinul de stingere al obligațiilor este opozabil tuturor creditorilor și,

deci, în cadrul unui proces de recunoaștere a acestui ordin într-un stat străin

calitatea procesuală pasivă poate aparține oricărui creditor care a participat

la procedura falimentului.

De asemenea, s-a

apreciat că interesul de recunoaștere a hotărârii este evident având în vedere

faptul că prin această recunoaștere reclamantul nu ar mai putea fi urmărit

pentru aceleași obligații financiare pe teritoriul României.

S-a constatat și că,

potrivit art. 87 alin. (7) din Legea canadiană a falimentului și insolvenței,

ordinele pronunțate de instanță în această materie pot fi puse în executare ca

orice hotărâre judecătorească, deci sunt asimilate hotărârilor judecătorești.

Ca urmare, cele trei

excepții au fost respinse.

Cu privire la fondul

cauzei, Curtea a redat dispozițiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 și art. 171

alin. (1) din aceeași lege.

Instanța de apel a

stabilit că nu a fost dovedită îndeplinirea condiției prevăzute de art. 167

alin. (2) din Legea nr. 105/2006.

Astfel, din

conținutul hotărârii a cărei recunoaștere se solicită, nu rezultă că intimatul

ar fi fost prezent la dezbateri și nu s-a făcut dovada că ar fi fost citat

pentru termenul din 6 septembrie 2006 sau că i s-ar fi acordat termen în cunoștință.

De asemenea, nu s-a

făcut dovada comunicării Ordinului din 6 septembrie 2006 către intimat, pentru

a i se da posibilitatea de a exercita calea de atac. De remarcat în acest sens

și că din conținutul Ordinului nu rezultă că nu ar fi supus vreunei căi de

atac. De altfel, apelantul nici nu a susținut această ipoteză.

Având în vedere că

pentru admiterea cererii de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești străine

este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art.

165 din Legea nr. 105/2006, neîndeplinirea unei sigure condiții are ca efect

respingerea cererii.

Dispozițiile art. 166

teza I din Legea nr. 105/1992, invocate de apelant, nu au aplicabilitate în

cauză întrucât hotărârea a cărei recunoaștere s-a solicitat nu se referă la

statutul civil al persoanei.

Instanța de apel a

stabilit că, deși greșit motivată, soluția primei instanțe, de respingere a

cererii este corectă, motiv pentru care, în baza art. 296 C. proc. civ., a

respins apelul și a obligat apelantul la plata către intimat a cheltuielilor de

judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul care a solicitat

admiterea recursului și modificarea hotărârii într-un prim memoriu de recurs,

recurentul a invocat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 167 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 105/1992 și a arătat că hotărârea instanței de apel nu

este motivată sub aspectul înlăturării dispozițiilor art. 166 teza I din Legea

nr. 195/1992.

În opinia sa, hotărârea

străină trebuie recunoscută de drept în România întrucât se referă la statutul

civil al persoanei, conform art. 11 din Legea nr. 105/1992.

S-au invocat

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În cel de-al doilea

memoriu de recurs, recurentul a învederat că, deși instanța de apel ar fi

trebuit să repună cauza pe rol pentru a pune în discuția părților aspectele

legate de îndeplinirea condiției legale prevăzute de art. 167 alin. (2) din

Legea nr. 105/1992, urmând a solicita părților lămuririle necesare, a pronunțat

o soluție nelegală, întrucât nu a observat că intimatul a fost prezent la

ședința din 31 mai 2006 care, conform procedurii canadiene, era ultima ședință

la care s-au citat creditorii.

Pe baza dezbaterilor

din ședința din 31 mai 2006 și a ordinului pronunțat cu acea ocazie, a fost

emis ordinul din 6 septembrie 2006 care este absolut, fără cale de atac și care

nu se dă în urma unor noi dezbateri, căci dezbaterile au avut loc la data de 31

mai 2006, ci constată dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile stabilite prin

ordinul intermediar.

S-a învederat și că

instanța de apel, în mod eronat, nu a observat că intimatul a fost citat și

chiar prezent personal la dezbateri și că și-a exercitat drepturile procesuale

în limita în care legislația canadiană le stabilește.

De altfel, recurentul

a arătat că în apel s-a reținut neîndeplinirea condiției prevăzută de lege

pentru considerente pe care însuși pârâtul nu le invocă în apărarea sa și nici

nu le probează nici la fond și nici în apel.

În drept s-au invocat

prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865.

Prin întâmpinare,

intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 este neîntemeiat întrucât

dispozițiile art. 166 teza I din Legea nr. 105/1992 nu au aplicabilitate în

cauză. în ceea ce privește celelalte motive de recurs, s-a învederat că Ordinul

din 31 mai 2006 nu este depus la dosar, ci doar procesul-verbal din 31 mai 2006

care nu este un ordin, ci consemnează rezultatele întâlnirii între creditor și

debitor în fața administratorului judiciar (trustee), scris de mână și semnat

de un avocat.

Întrucât la data

depunerii cererii de cesiune falimentară, intimatul obținuse obligarea

recurentului la plata unei sume de bani prin hotărârea judecătorească

pronunțată de Curtea Superioară de Justiție Ontario din data de 30 mai 2003,

conform art. 178 din legea canadiană, ordinul de descărcare falimentară nu se

poate aplica unei hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea unei sume

de bani și a dobânzilor aferente acesteia.

Cu privire la Ordinul

a cărui recunoaștere se cere, s-a arătat că acesta nu prevede părțile cu

privire la care este opozabil conform Legii curților de Justiție din Ontario

R.R.O. 1990, Reg. 194, art. 4.02(1)., nu este pronunțat și semnat de un

judecător, nu prevede dacă soluția are sau nu cale de atac și face referire la

3 înscrisuri în care nu apare numele creditorului T.I.

În cauză, ambele

părți au administrat proba cu înscrisuri, probă încuviințată de instanță.

Analizând decizia

recurată sub aspectul motivelor de nelegalitate invocate, se constată mai întâi

că în recurs nu pot fi repuse în discuție aspectele legate de lipsa

caracterului de hotărâre a ordinului care se solicită a fi recunoscut sau de neîndeplinirea

condiției reciprocității legislative, diplomatice sau de fapt întrucât în apel

s-a constatat că aceste condiții prevăzute de Legea nr. 105/1992 sunt

îndeplinite, iar reclamantul este singurul recurent în cauză, astfel că

situația acestuia nu poate fi agravată în propriul recurs.

Din perspectiva

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că

acesta nu poate fi reținut întrucât hotărârea recurată cuprinde motivele pe

care se sprijină, iar împrejurarea că asupra unui argument invocat de parte

instanța de apel nu s-a pronunțat decât pe scurt nu justifică invocarea

nemotivării hotărârii.

Motivele de recurs

invocate de recurent, care pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 166 teza I din

Legea nr. 105/1992 (față de susținerea că hotărârea a cărei recunoaștere se

solicită privește statutul civil al recurentului) și îndeplinirea condiției

prevăzută de art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992.

De asemenea,

recurentul a invocat faptul că instanța de apel, în situația în care ar fi

solicitat lămuriri părților, legate de îndeplinirea condiției prevăzută de art.

165 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, în virtutea rolului său activ sau dacă ar

fi repus dosarul pe rol pentru a pune în discuția părților aspectele

nelămurite, ar fi soluționat corect cauza.

Instanța supremă

apreciază că această critică se subsumează motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

Critica recurentului

referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 166 teza I din Legea

nr. 105/1992 nu poate fi primită. Astfel, hotărârea a cărei recunoaștere se

solicită nu face parte din categoria hotărârilor străine recunoscute de plin

drept în România întrucât nu privește statutul civil al cetățeanului statului

unde a fost pronunțată.

Conform definiției

statutului civil al unei persoane, acesta reprezintă totalitatea atributelor și

calităților prin care o persoană este individualizată în societate și familie,

fiind inseparabil de noțiunea de personalitate, este unic și indivizibil.

Elementele care determină statutul juridic civil sunt: cetățenia;

naționalitatea; capacitatea juridică; starea civilă.

Întrucât hotărârea

judecătorească a cărei recunoaștere se solicită privește obligațiile financiare

ale recurentului, persoană în stare de faliment, rezultă în mod evident că

hotărârea a cărei recunoaștere se solicită nu face parte din categoria

hotărârilor străine recunoscute de plin drept în România.

În ceea ce privește

îndeplinirea condiției prevăzută de art. 165 alin. (2) din Legea nr. 105/1992,

recurentul invocă în principal faptul că intimatul a fost prezent la ședința

din 31 mai 2006 care, conform procedurii canadiene, era ultima ședință la care

s-au citat creditorii, iar pe baza dezbaterilor din ședința din 31 mai 2006 și

a ordinului pronunțat cu acea ocazie, a fost emis Ordinul din 6 septembrie 2006

care este absolut, fără cale de atac și care nu se dă în urma unor noi

dezbateri, ci constată dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile stabilite prin

ordinul intermediar.

Așa cum rezultă din

hotărârea judecătorească de descărcare financiară a falitului din data de 31

mai 2006, depusă în traducere legalizată, s-a dovedit, conform art. 173 alin.

(1) din lege, că averea falitului nu ajunge nici la jumătate din suma de bani

datorată de acesta, astfel că instanța a hotărât descărcarea financiară a

falitului cu condiția ca acesta să plătească administratorului suma de 5.000

dolari SUA, în rate de 400 dolari SUA pe lună, cu începere de la data de 1

septembrie 2006.

Din conținutul

adresei emisă de administratorul patrimoniului falitului, în traducere

certificată, emisă la 25 iulie 2014 rezultă că la ședința de audiere din data

de 31 mai 2006 descărcarea falitului a fost condiționată de plata către

administrator a sumei de 5.000 dolari SUA. Deoarece falitul a îndeplinit

exigențele hotărârii judecătorești din 31 mai 2006, judecătoria a eliberat o

hotărâre finală de descărcare la data de 6 septembrie 2006.

Nici Hotărârea din 31

mai 2006 și nici cea a cărei recunoaștere se solicită în prezenta cauză nu

cuprind numele părților prezente la audieri, dacă acestea au fost sau nu citate

sau calea de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii.

Aspectele invocate

sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 167 alin. (2) din Legea

nr. 105/1992 de recurent presupun examinarea în concret a documentelor emise de

autoritățile judiciare canadiene competente pentru a observa caracterul

ordinelor în discuție (absolut sau intermediar), necesitatea citării părților

în procedură și calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor

conform procedurii canadiene.

Aceste aspecte nu au

fost însă supuse dezbaterii în calea de atac a apelului, iar apelantul, în

susținerea căii sale de atac, a invocat numai aspecte legate de existența

reciprocității în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România

și statul instanței care a pronunțat hotărârea și de recunoașterea de drept a

executării hotărârii.

Prin urmare, Înalta

Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 este

întemeiat, întrucât instanța de apel nu a respectat principiul

contradictorialității, invocând în considerentele deciziei recurate aspecte

care nu au fost supuse dezbaterii părților în condițiile în care s-a pronunțat

asupra apelului reclamantului fără a evoca fondul cauzei în urma anulării

sentinței apelate.

Mai mult decât atât,

conform art. 314 C. proc. civ., instanța supremă hotărăște asupra fondului

pricinii numai în cazul în care casează hotărârea atacată în scopul aplicării

corecte a legii unor împrejurări de fapt care au fost cu certitudine stabilite.

În condițiile în care

situația de fapt nu a fost deplin stabilită pentru a se examina dacă

dispozițiile Legii nr. 105/1992 au fost corect aplicate, soluția de excepție a

casării cu reținere nu poate fi aplicată, fiind necesară o reevaluare a

probatoriilor.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului de a cere recunoașterea hotărârii, invocată de

intimat, instanța supremă apreciază că aceasta vizează fondul cauzei, urmând a

fi analizată de instanța de apel.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurentul-reclamant C.C. împotriva Deciziei nr. 146/Ap din 4

aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, casează

decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2015.

Procesat de GGC - LM