ÎCCJ, decizie (scj.ro #119916)

Cerere de recunoaștere a unei hotărâri străine. Neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992. Consecințe

Cuprins pe materii : Drept comercial. Alte materii

Index alfabetic : cerere de recunoaștere a unei hotărâri străine

falimentul persoanei fizice

Legea nr. 105/1992, art. 165 alin. (2), art. 166 teza I, art. 167 alin. (2)

C. proc. civ. din 1865, art. 304 pct. 5, art. 314

În conformitate cu dispozițiile art. 167 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992, hotărârile referitoare la alte procese decât cele privind statutul civil arătate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.

O hotărâre judecătorească pronunțată de statul canadian, care privește obligațiile financiare ale reclamantului, persoană în stare de faliment, nu face parte din categoria hotărârilor străine recunoscute de plin drept în România întrucât nu privește statutul civil al cetățeanului statului unde a fost pronunțată, astfel că nu poate fi reținută reciprocitatea efectelor unor astfel de hotărâri între România și statul canadian în care a fost pronunțată hotărârea.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, aspectele invocate presupun examinarea în concret a documentelor emise de autoritățile judiciare canadiene competente pentru a observa caracterul hotărârii pronunțate, necesitatea citării părților în procedură și calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor conform procedurii canadiene, aspecte care atrag casarea cu trimitere.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 397 din 10 februarie 2015

Notă

: Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat a fost abrogată de Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brașov, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâtul T.I., solicitând recunoașterea în România a hotărârii judecătorești pronunțate la data de 6.09.2006 în dosarul judiciar și de caz nr. 31 - 428790 al Curții Superioare de Justiție Ontario.

Tribunalul Brașov, prin sentința civilă nr. 55/S/4.03.2013, a respins excepțiile autorității de lucru judecat și de litispendență invocate de pârât și a respins cererea formulată de reclamant.

Cu privire la excepțiile invocate, prima instanță a reținut că inexistența aceluiași obiect al celor două cereri determină lipsa îndeplinirii condițiilor intervenirii puterii lucrului judecat ca și a celor ce vizează litispendența, nefiind îndeplinită condiția triplei identități de parte, obiect și cauză, în condițiile unui obiect distinct al dosarelor menționate.

Pe fond, instanța a reținut că potrivit art. 165 din Legea nr. 105/1992 termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești, notariatelor sau oricăror autorități competente dintr-un alt stat, hotărârea a cărei recunoaștere se solicită îndeplinind această condiție.

Potrivit art. 167 din aceeași lege, hotărârile referitoare la alte procese decât cele privind statutul civil arătate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

- hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată;

- instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii menționate, competența să judece procesul;

- există reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.

În speță, primele două condiții legale care să atragă recunoașterea hotărârii străine sunt îndeplinite, nefiind îndeplinită cea de-a treia condiție care vizează reciprocitatea, întrucât în dreptul românesc nu este reglementat falimentul persoanei fizice, astfel că nu poate fi reținută reciprocitatea efectelor unor astfel de hotărâri între România și statul canadian în care a fost pronunțată hotărârea.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului se susține că instanța de prim grad a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 167 lit. c) din Legea nr. 105/1992.

Reciprocitatea nu înseamnă existența în dreptul nostru a instituției falimentului persoanei fizice, ci susceptibilitatea unei hotărâri străine de a atrage efectele juridice în România.

Actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești, notarilor și ale oricăror autorități competente din Canada sunt recunoscute în România.

Tribunalul Brașov nu a luat în seamă dispozițiile art. 166 teza I-a din Legea nr. 105/1992, potrivit cărora hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România dacă se referă la statutul civil al cetățenilor statului unde au fost pronunțate.

Recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată în România doar în ipotezele menționate de art. 168 din Legea nr. 105/1992, ceea ce nu este cazul în speță.

Ca urmare, apelantul a solicitat schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii sale.

Examinând cu precădere excepțiile invocate prin întâmpinare, Curtea de apel a reținut că acestea sunt neîntemeiate.

S-a reținut că ordinul de stingere al obligațiilor este opozabil tuturor creditorilor și, deci, în cadrul unui proces de recunoaștere a acestui ordin într-un stat străin calitatea procesuală pasivă poate aparține oricărui creditor care a participat la procedura falimentului.

De asemenea, s-a apreciat că interesul de recunoaștere a hotărârii este evident având în vedere faptul că prin această recunoaștere reclamantul nu ar mai putea fi urmărit pentru aceleași obligații financiare pe teritoriul României.

S-a constatat și că, potrivit art. 87 alin. 7 din Legea canadiană a falimentului și insolvenței, ordinele pronunțate de instanță în această materie pot fi puse în executare ca orice hotărâre judecătorească, deci sunt asimilate hotărârilor judecătorești.

Ca urmare, cele trei excepții au fost respinse.

Cu privire la fondul cauzei, Curtea a redat dispozițiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 și art. 171 alin. (1) din aceeași lege.

Instanța de apel a stabilit că nu a fost dovedită îndeplinirea condiției prevăzute de art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992.

Astfel, din conținutul hotărârii a cărei recunoaștere se solicită nu rezultă că intimatul ar fi fost prezent la dezbateri și nu s-a făcut dovada că ar fi fost citat pentru termenul din 6.09.2006 sau că i s-ar fi acordat termen în cunoștință.

De asemenea, nu s-a făcut dovada comunicării Ordinului din 6.09.2006 către intimat, pentru a i se da posibilitatea de a exercita calea de atac. De remarcat în acest sens și că din conținutul Ordinului nu rezultă că nu ar fi supus vreunei căi de atac. De altfel, apelantul nici nu a susținut această ipoteză.

Având în vedere că pentru admiterea cererii de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești străine este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art. 165 din Legea nr. 105/1992, neîndeplinirea unei sigure condiții are ca efect respingerea cererii.

Dispozițiile art. 166 teza I-a din Legea nr. 105/1992, invocate de apelant, nu au aplicabilitate în cauză întrucât hotărârea a cărei recunoaștere s-a solicitat nu se referă la statutul civil al persoanei.

Instanța de apel a stabilit că, deși greșit motivată, soluția primei instanțe, de respingere a cererii, este corectă, motiv pentru care, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul și a obligat apelantul la plata către intimat a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul care a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii

Într-un prim memoriu de recurs, recurentul a invocat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 167 alin. (1) și (2) din Legea nr. 105/1992 și a arătat că hotărârea instanței de apel nu este motivată sub aspectul înlăturării dispozițiilor art. 166 teza I din Legea nr. 105/1992.

În opinia sa, hotărârea străină trebuie recunoscută de drept în România întrucât se referă la statutul civil al persoanei, conform art. 11 din Legea nr. 105/1992.

S-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În cel de-al doilea memoriu de recurs, recurentul a învederat că, deși instanța de apel ar fi trebuit să repună cauza pe rol pentru a pune în discuția părților aspectele legate de îndeplinirea condiției legale prevăzute de art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, urmând a solicita părților lămuririle necesare, a pronunțat o soluție nelegală, întrucât nu a observat că intimatul a fost prezent la ședința din 31.05.2006 care, conform procedurii canadiene, era ultima ședință la care s-au citat creditorii.

Pe baza dezbaterilor din ședința din 31.05.2006 și a ordinului pronunțat cu acea ocazie, a fost emis ordinul din 6.09.2006 care este absolut, fără cale de atac și care nu se dă în urma unor noi dezbateri, căci dezbaterile au avut loc la data de 31.05.2006, ci constată dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile stabilite prin ordinul intermediar.

S-a învederat și că instanța de apel, în mod eronat, nu a observat că intimatul a fost citat și chiar prezent personal la dezbateri și că și-a exercitat drepturile procesuale în limita în care legislația canadiană le stabilește.

De altfel, recurentul a arătat că în apel s-a reținut neîndeplinirea condiției prevăzută de lege pentru considerente pe care însuși pârâtul nu le invocă în apărarea sa și nici nu le probează nici la fond și nici în apel.

În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865.

Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 este neîntemeiat întrucât dispozițiile art. 166 teza I din Legea nr. 105/1992 nu au aplicabilitate în cauză. În ceea ce privește celelalte motive de recurs, s-a învederat că Ordinul din 31.05.2006 nu este depus la dosar, ci doar procesul-verbal din 31.05.2006 care nu este un ordin, ci consemnează rezultatele întâlnirii între creditor și debitor în fața administratorului judiciar (trustee), scris de mână și semnat de un avocat.

Întrucât la data depunerii cererii de cesiune falimentară, intimatul obținuse obligarea recurentului la plata unei sume de bani prin hotărârea judecătorească pronunțată de Curtea Superioară de Justiție Ontario din data de 30.05.2003, conform art. 178 din legea canadiană, ordinul de descărcare falimentară nu se poate aplica unei hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea unei sume de bani și a dobânzilor aferente acesteia.

Cu privire la Ordinul a cărui recunoaștere se cere, s-a arătat că acesta nu prevede părțile cu privire la care este opozabil conform Legii curților de Justiție din Ontario R.R.O.1990, Reg. 194, art. 4.02n(1), nu este pronunțat și semnat de un judecător, nu prevede dacă soluția are sau nu cale de atac și face referire la 3 înscrisuri în care nu apare numele creditorului T.I.

În cauză, ambele părți au administrat proba cu înscrisuri, probă încuviințată de instanță.

Analizând decizia recurată sub aspectul motivelor de nelegalitate invocate, se constată mai întâi că în recurs nu pot fi repuse în discuție aspectele legate de lipsa caracterului de hotărâre a ordinului care se solicită a fi recunoscut sau de neîndeplinirea condiției reciprocității legislative, diplomatice sau de fapt întrucât în apel s-a constatat că aceste condiții prevăzute de Legea nr. 105/1992 sunt îndeplinite, iar reclamantul este singurul recurent în cauză, astfel că situația acestuia nu poate fi agravată în propriul recurs.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că acesta nu poate fi reținut întrucât hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, iar împrejurarea că asupra unui argument invocat de parte instanța de apel nu s-a pronunțat decât pe scurt nu justifică invocarea nemotivării hotărârii.

Motivele de recurs invocate de recurent, care pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 166 teza I din Legea nr. 105/1992 (față de susținerea că hotărârea a cărei recunoaștere se solicită privește statutul civil al recurentului) și îndeplinirea condiției prevăzută de art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992.

De asemenea, recurentul a invocat faptul că instanța de apel, în situația în care ar fi solicitat lămuriri părților, legate de îndeplinirea condiției prevăzută de art. 165 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, în virtutea rolului său activ sau dacă ar fi repus dosarul pe rol pentru a pune în discuția părților aspectele nelămurite, ar fi soluționat corect cauza.

Instanța supremă apreciază că această critică se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

Critica recurentului referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 166 teza I din Legea nr. 105/1992 nu poate fi primită. Astfel, hotărârea a cărei recunoaștere se solicită nu face parte din categoria hotărârilor străine recunoscute de plin drept în România întrucât nu privește statutul civil al cetățeanului statului unde a fost pronunțată.

Conform definiției statutului civil al unei persoane, acesta reprezintă totalitatea atributelor si calităților prin care o persoană este individualizată în societate și familie, fiind inseparabil de noțiunea de personalitate, este unic si indivizibil. Elementele care determină statutul juridic civil sunt: cetățenia; naționalitatea; capacitatea juridică; starea civilă.

Întrucât hotărârea judecătorească a cărei recunoaștere se solicită privește obligațiile financiare ale recurentului, persoană în stare de faliment, rezultă în mod evident că hotărârea a cărei recunoaștere se solicită nu face parte din categoria hotărârilor străine recunoscute de plin drept în România.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției prevăzută de art. 165 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, recurentul invocă, în principal, faptul că intimatul a fost prezent la ședința din 31.05.2006 care, conform procedurii canadiene, era ultima ședință la care s-au citat creditorii, iar pe baza dezbaterilor din ședința din 31.05.2006 și a ordinului pronunțat cu acea ocazie, a fost emis ordinul din 6.09.2006 care este absolut, fără cale de atac și care nu se dă în urma unor noi dezbateri, ci constată dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile stabilite prin ordinul intermediar.

Așa cum rezultă din hotărârea judecătorească de descărcare financiară a falitului din data de 31.05.2006, depusă în traducere legalizată, s-a dovedit, conform art. 173 alin. (1) din lege, că averea falitului nu ajunge nici la jumătate din suma de bani datorată de acesta, astfel că instanța a hotărât descărcarea financiară a falitului cu condiția ca acesta să plătească administratorului suma de 5000 USD, în rate de 400 USD pe lună, cu începere de la data de 1.09.2006.

Din conținutul adresei emisă de administratorul patrimoniului falitului, în traducere certificată, emisă la 25.07.2014 rezultă că la ședința de audiere din data de 31.05.2006 descărcarea falitului a fost condiționată de plata către administrator a sumei de 5000 USD. Deoarece falitul a îndeplinit exigențele hotărârii judecătorești din 31.05.2006, judecătoria a eliberat o hotărâre finală de descărcare la data de 6.09.2006.

Nici hotărârea din 31.05.2006 și nici cea a cărei recunoaștere se solicită în prezenta cauză nu cuprind numele părților prezente la audieri, dacă acestea au fost sau nu citate sau calea de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii.

Aspectele invocate sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 de recurent presupun examinarea în concret a documentelor emise de autoritățile judiciare canadiene competente pentru a observa caracterul ordinelor în discuție (absolut sau intermediar), necesitatea citării părților în procedură și calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor conform procedurii canadiene.

Aceste aspecte nu au fost, însă, supuse dezbaterii în calea de atac a apelului, iar apelantul, în susținerea căii sale de atac, a invocat numai aspecte legate de existența reciprocității în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea și de recunoașterea de drept a executării hotărârii.

Prin urmare, Înalta Curte a apreciat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 este întemeiat, întrucât instanța de apel nu a respectat principiul contradictorialității, invocând în considerentele deciziei recurate aspecte care nu au fost supuse dezbaterii părților în condițiile în care s-a pronunțat asupra apelului reclamantului fără a evoca fondul cauzei în urma anulării sentinței apelate.

Mai mult decât atât, conform art. 314 C. proc. civ., instanța supremă hotărăște asupra fondului pricinii numai în cazul în care casează hotărârea atacată în scopul aplicării corecte a legii unor împrejurări de fapt care au fost cu certitudine stabilite.

În condițiile în care situația de fapt nu a fost deplin stabilită pentru a se examina dacă dispozițiile Legii nr. 105/1992 au fost corect aplicate, soluția de excepție a casării cu reținere nu poate fi aplicată, fiind necesară o reevaluare a probatoriilor.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a cere recunoașterea hotărârii, invocată de intimat, instanța supremă a apreciat că aceasta vizează fondul cauzei, urmând a fi analizată de instanța de apel.

În consecință, în baza art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.