ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4371/2011

Asupra recursului de față,

În

baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

încheierea din 23 decembrie 2011 Curtea de Apel București, secția

I

penală, a admis propunerea formulată

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, și în temeiul art. 155 și urm. C. proc. pen. a dispus

prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaților M.Ș., A.L., A.V., A.G.,

G.C., G.Co. și M.T. pe o perioadă de 30 de zile, de la data de 30 decembrie 2011

la data de 28 ianuarie 2012, inclusiv.

De asemenea au fost respinse ca neîntemeiate

cererile de luare a măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, formulate

de inculpații G.C. și A.G.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel

a reținut că temeiurile de fapt și de drept care au determinat arestarea preventivă

a inculpaților M.Ș., A.L., A.V., G.C., A.G., G.Co. și M.T. - art. 148 lit. f)

și art 143 C. proc. pen., se mențin și justifică în continuare privarea de libertate

a acestora.

Curtea a constatat că probele administrate

în faza de urmărire penală relevă indicii temeinice, din care rezultă presupunerea

rezonabilă că cei șapte inculpați au săvârșit infracțiunile în legătură cu care

sunt cercetați.

Pentru a se dispune arestarea preventivă

a unei persoane și prelungirea măsurii arestării preventive, legiuitorul nu a prevăzut

obligativitatea existenței unor probe certe că persoana respectivă a săvârșit fapta

prevăzută de legea penală pentru care este cercetată, fiind suficient să existe

fapte sau informații apte să convingă un observator obiectiv și imparțial că este

posibil ca persoana în cauză să fi săvârșit infracțiunea.

Or, în prezenta cauză, în opinia Curții

probele anterior specificate sunt în măsură să conducă la concluzia că indiciile

temeinice, astfel cum au fost definite în art. 68 C. proc. pen. și prin raportare

la sensul oferit de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, există,

fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 143 C. pen.

De asemenea, Curtea a constatat că sunt

îndeplinite cumulativ și condițiile impuse de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., atât în ceea ce privește pedeapsa prevăzută de lege pentru faptele comise,

mai mare de 4 ani, cât și sub aspectul existenței probelor că lăsarea în libertate

a inculpaților M.Ș., A.L., A.V., G.C., A.G., G.Co. și M.T. prezintă și la acest

moment un pericol concret pentru ordinea publică.

La aprecierea acestei ultime condiții,

Curtea a avut în vedere natura și gravitatea infracțiunilor presupus a fi fost comise

de fiecare dintre inculpații M.Ș., A.L., A.V., G.C., A.G., G.Co. și M.T. (infracțiuni

contra libertății persoanei, infracțiuni contra vieții, infracțiuni care împiedică

înfăptuirea justiției), modalitatea și împrejurările concrete de săvârșire a acestora,

astfel cum au fost descrise iar în cazul inculpatului G.Co., calitatea sa de comisar

șef, lucrător al poliției judiciare, calitate în care avea obligația să asigure

respectarea legii și a ordinii de drept și nicidecum să favorizeze pe autorul unei

fapte de furt calificat cu scopul de a asigura înlăturarea răspunderii penale a

acestuia. În cazul inculpaților A.L., A.V. și M.T., Curtea a avut în vedere împrejurarea

că nu sunt la prima încălcare a legii penale, fiind anterior condamnați de mai multe

ori atât în România cât și în Franța, aspecte care denotă o periculozitate sporită

și care impun și justifică o reacție fermă din partea autorităților statului. În

contextul dat, s-a apreciat că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă în mod

cert un pericol concret pentru ordinea publică.

Curtea a considerat că infracțiunile, astfel

cum au fost reținute în sarcina fiecăruia dintre inculpații prin gravitatea acestora

și reacția publicului creează o stare de neliniște capabilă să justifice prelungirea

măsurii arestării preventive, fiind satisfăcute astfel și cerințele art. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În

opinia Curții datele favorabile ce caracterizează persoana

fiecărui inculpat precum și perioada de timp ce a trecut de la comiterea faptelor

pentru care sunt cercetați, nu sunt în măsură să justifice lăsarea în libertate

a inculpaților cu atât mai mult cu cât prezentul dosar penal s-a format ca urmare

a sesizării la data de 27 aprilie 2011 a Inspectoratului General al Poliției Române

- Direcția Investigații Criminale de către părțile vătămate L.P. și L.G., preluării

mai multor cauze de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, de la Parchetul de pe lângă Judecătoria

Urziceni ce îi priveau pe inculpații arestați preventiv și alte persoane cercetate

în această cauză, în care fuseseră adoptate soluții de netrimitere în judecată ce

au fost infirmate sau se aflau în curs de cercetare, existând serioase indicii că

organele judiciare locale au asigurat protecție inculpaților.

În

consecință Curtea a apreciat că se impune prelungirea măsurii

arestării preventive a inculpaților pentru buna desfășurarea a urmăririi penale.

Împotriva acestei încheieri au declarat

recurs inculpații solicitând admiterea recursurilor, casarea încheierii și rejudecând

să se respingă propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive cu consecința

lăsării inculpaților în libertate. Motivele de recurs au fost prezentate în partea

introductivă a prezentei hotărâri fapt pentru care ele nu vor mai fi reluate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând

hotărârea atacată în conformitate cu dispozițiile art. 385

14

C. proc.

pen. și art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., constată că recursurile sunt

nefondate pentru considerentele ce urmează:

Conform art. 155 alin. (1) C. proc. pen.,

„arestarea inculpatului dispusă de instanță poate fi prelungită în cursul urmăririi

penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în

continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea

de libertate".

Analizând legalitatea și temeinicia încheierii

penale recurate Înalta Curte apreciază că în mod judicios s-a prelungit măsura arestării

preventive a inculpaților, în deplină concordanță cu dispozițiile art. 159 C.

proc. pen. precum și art. 5 din Convenția Europene a Drepturilor Omului.

Din probatoriul administrat în cauză până

în acest moment procesual se constată că temeiurile faptice ce au fost avute în

vedere la luarea măsurii arestării preventive față de inculpați, continuă să subziste,

acestea nefiind înlăturate de actele depuse la dosar și declarațiile martorilor.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține și

că potrivit dispozițiilor art. 68

1

C. proc. pen. măsurile preventive

necesită existența presupunerii rezonabile privind săvârșirea faptelor imputate

inculpaților, iar față de probatoriul administrat până în acest moment nu există

date care să conducă la concluzia că măsura arestării preventive dispusă față de

inculpați ar fi fost luată cu încălcarea prevederilor legale.

Totodată, împotriva inculpaților continuă

să își găsească incidența dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. (acuzele ce

planează asupra acestora vizează infracțiuni ce sunt sancționate cu pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea acestora în libertate prezintă pericol

concret pentru ordinea publică).

Analizând posibilitatea luării unei măsuri

alternative, Înalta Curte constată că, la acest moment procesual nu se identifică

vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpaților, ci apreciază că

întregul material probator administrat în cauză, impune privarea de libertate, în

continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura

aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Tot astfel, se apreciază că măsura arestării

preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag.

3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul la libertate

al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica.

Pertinența și suficiența acestor motive

se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și

prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpaților

fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate

toate garanțiile procesuale.

În

ce privește respectarea dreptului la libertate al inculpaților,

este adevărat că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea

de libertate fiind starea normală - și ea nefiind admis să se prelungească dincolo

de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă,

însă în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea

limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare

circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii

precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adus atingere prezumției

de

nevinovăție, are o pondere mai mare decât

cea a regulii generale a judecării în stare de libertate".

Prin urmare, instanța este obligată să

vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte și

interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave,

dedus din modul de săvârșire al faptelor cu privire la care există indicii că au

avut loc cu participarea inculpaților și din consecințele acestora.

În

condițiile speței, la acest moment interesul general prevalează

în raport cu interesul inculpaților de a fi puși în stare de libertate.

Ținându-se seama de scopul măsurilor preventive,

de gradul de pericol social al infracțiunilor, sănătatea, vârsta, antecedentele

personale ale inculpaților, Înalta Curte consideră justificată dispoziția instanței

de fond de prelungire a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispozițiile

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate vor fi

respinse ca nefondate.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenții inculpați

vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariile

apărătorului din oficiu să fie avansate din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de inculpații M.Ș., A.L., A.V., A.G., G.C., G.Co. și M.T. împotriva încheierii din

23 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția

I

penală, pronunțată în Dosarul nr. 10932/2/2011.

Obligă recurentul inculpat M.T. la plata

sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100

RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Obligă recurenții inculpați M.Ș., A.L.,

A.V., A.G., G.C. și G.Co. la plata sumei de câte 125 RON cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de câte 25 RON, reprezentând onorariul pentru

apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 29 decembrie 2011.