ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3701/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal

reclamanta SC „D.P.” SRL a chemat în judecată pe pârâta A.P.D.R.P. solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună suspendarea

executării procesului-verbal de constatare din 26 martie 2010 emis de pârâtă

până la pronunțarea unei hotărâri definitive în cauză.

În motivarea în fapt

a acțiunii, reclamanta a arătat că prin actul administrativ contestat, în mod

nelegal și abuziv, a fost obligată la restituirea sumei de 1.019.387,65 RON,

reprezentând sprijin financiar nerambursabil, acordat pentru contractul de

furnizare din 6 aprilie 2006, în conformitate cu contractul cadru din 12

septembrie 2005 pentru acordarea sprijinului financiar nerambursabil, în

condițiile Programului special de Preaderare pentru Agricultură și Dezvoltare

Rurală SAPARD România.

Reclamanta a susținut

că prin punerea în executare a actului administrativ dedus judecății instanței

de contencios administrativ i se vor crea prejudicii grave, imposibil de

reparat la o dată ulterioară.

În drept, reclamanta

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004,

modificată.

În întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca

inadmisibilă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, cu motivarea că argumentele

prezentate de reclamantă în susținerea acțiunii nu sunt de natură să justifice

suspendarea executării actului de impunere contestat în cauză.

Curtea de Apel

Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin

Sentința nr. 154 din 16 iunie 2010, a respins ca neîntemeiată acțiunea

reclamantei.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Dispozițiile art. 14

din Legea nr. 554/2004, modificată, impun îndeplinirea a două condiții

cumulative pentru a se putea dispune suspendarea unui act administrativ:

existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

În speța de față,

reclamanta nu a motivat existența unui caz bine justificat, iar din actele

depuse la dosar nu se poate concluziona în sensul dovedirii unor împrejurări

legate de starea de fapt și de drept care să creeze o îndoială serioasă în

privința legalității procesului-verbal de constatare din 26 martie 2010.

Reclamanta a motivat

și a dovedit numai îndeplinirea condiției referitoare la prevenirea pagubei

iminente.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta SC „D.P.” SRL, care a solicitat

modificarea sa și admiterea acțiunii.

În motivarea căii de

atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs, după cum impun

prevederile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recurenta a

formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la sentința atacată:

Prin actele

prezentate la dosarul cauzei, societatea a probat existența unui caz bine

justificat care să determine măsura suspendării executării procesului-verbal de

constatare din 26 martie 2010.

Prin actul

administrativ contestat, în mod nelegal, autoritatea publică emitentă a reținut

că societatea a încălcat dispozițiile generale din contractul de finanțare,

urmare a faptului că a existat un conflict de interese între societățile care

au participat la licitația privind atribuirea contractului de furnizare de echipamente,

în sensul că SC „R.K.G.” Germania este acționar cu o cotă de participare la

beneficii și pierderi de 50% la G.K&M G. SRL Glina Ilfov, alături de

numitul M.Ș.

Recurenta a prezentat

în detaliu în cererea de recurs argumentele care, în opinia sa, infimă

concluzia autorității intimate pe acest aspect.

Pe de altă parte,

recurenta a arătat că autoritatea fiscală și-a întemeiat actul administrativ pe

o bază legală care nu era în vigoare la momentul derulării contractului de

finanțare.

În dovedirea cererii

de recurs au fost depuse la dosar înscrisuri de către recurentă.

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

În prezenta cauză, se

pune problema temeiniciei cererii de suspendare a procesului-verbal de

constatare din 26 martie 2010 emis de A.P.D.R.P., în baza art. 14 din Legea nr.

554/2004, modificată.

Potrivit textului

normativ anterior individualizat, în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a

autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de

fond.

Din lecturarea

textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerință pentru a interveni

această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ

este aceea de a fi în prezența unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de act

administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ

emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă

naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În mod evident,

procesului-verbal de constatare din 26 martie 2010 emis de A.P.D.R.P. -

solicitat a fi suspendat - întrunește condițiile legale pentru a fi considerat

un act administrativ.

Pe de altă parte,

trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un

instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a

instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta

timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de

evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca

acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

După cum se cunoaște,

suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a

efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși,

formal-juridic, el există.

Actul administrativ

se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe

prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe

prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea

emitentă).

De aici rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este

el însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a

nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică,

într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv,

suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție,

la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când

sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit

mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este

aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1)

lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se

regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea

actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un

principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în

respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetățeanul și statul).

În sistemul juridic

românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin.

(2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că,

în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul actelor

administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al

actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de

legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile

publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în

concret trebuie să o realizeze.

Cu alte cuvinte,

între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de

subordonare.

În speța de față,

Înalta Curte, în acord cu opinia primei instanțe, constată că

recurenta-reclamantă nu a prezentat în acțiunea dedusă judecății argumentele

juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ

contestat.

Prezentarea acestor

motive de nelegalitate ale actului administrativ în cererea de recurs nu

prezintă nicio relevanță juridică, întrucât, în raport de dispozițiile art. 294

alin. (1) și art. 316 C. proc. civ., în calea extraordinară de atac nu se poate

modifica sau completa acțiunea dedusă judecății.

Pe de altă parte,

potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin

noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și

previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei

autorități publice sau a unui serviciu public.

În concepția

instanței de control judiciar, nu mai este relevantă întrunirea cerinței

pagubei iminente, întrucât art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, impune,

pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ unilateral,

întrunirea cumulativă a celor 2 condiții: existența unui caz bine justificat și

prevenirea unei pagube iminente.

În consecință, în

raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a

II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului

administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC „D.P.” SRL Măgureni împotriva Sentinței nr. 154 din 16 iunie

2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 septembrie 2010.