ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2704/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 1458/105/2009 la Tribunalul Prahova, reclamanta V.R. a chemat în judecată pe pârâtul Secretarul General al Guvernului și a solicitat ca, prin hotărâre judecătorească, să se dispună anularea Ordinului din 17 februarie 2009 emis de Secretarul General al Guvernului, prin care în mod abuziv s-a dispus încetarea raporturilor de muncă între cele două părți, să se dispună repunerea părților în situația anterioară emiterii ordinului de concediere, prin reintegrarea pe postul deținut anterior concedierii, să fie obligat pârâtul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data concedierii până la data reintegrării efective, obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 80.000 euro și la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 250 din 19 februarie 2010, a admis excepția de necompetență teritorială a sa și a declinat competența soluționării cererii formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul General al Guvernului în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale. La rândul său, Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 7132 din 13 octombrie 2010, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta V.R. în favoarea Tribunalului Prahova și constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Cauza a fost înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 28 decembrie 2010. Examinând cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea cu care reclamanta V.R. a învestit instanța a solicitat anularea ordinului Secretarului General al Guvernului din 17 februarie 2009 prin care s-a dispus încetarea raporturilor sale de muncă, repunerea părților în situația anterioară emiterii ordinului de concediere, prin reintegrarea contestatoarei în muncă pe postul deținut anterior concedierii, obligarea intimatului la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate, cât și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data concedierii până la data reintegrării efective în funcție, la plata sumei de 80.000 euro, sumă ce reprezintă despăgubiri morale pentru prejudiciile suferite ca urmare a concedierii și la plata cheltuielilor de judecată.

La data introducerii cererii de chemare în judecată, 26 martie 2009, reclamanta domicilia în localitatea Băicoi, strada R., județ Prahova și, ulterior, pe parcursul procesului și-a schimbat domiciliul în București, strada V.C., sector 6. Competența instanței de a soluționa cererea se stabilește în raport de elementele precizate prin acțiunea inițială și nu ca urmare a întregirii sau a modificării cererii de chemare în judecată. Este adevărat că reclamanta și-a schimbat domiciliul pe parcursul derulării procesului în Municipiul București, dar acest aspect nu are relevanță în cauză, instanța având obligația să țină seamă de domiciliul stabilit la data învestirii instanței. Potrivit dispozițiilor art. 284 alin. (2) C. muncii, cererile privind conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantul.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că reclamanta, la data sesizării instanței, așa cum s-a arătat anterior, își avea domiciliul în localitatea Băicoi, strada R., județ Prahova, situație în care competent din punct de vedere teritorial să soluționeze acțiunea este Tribunalul Prahova și nicidecum Tribunalul București. Reclamanta și-a schimbat domiciliul în București pe parcursul derulării procesului, aspect ce nu influențează competența teritorială a cauzei. Mai mult decât atât, normele C. muncii, care reglementează competența teritorială, au un caracter absolut de la care părțile nu pot deroga. Prevederile potrivit cărora instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al acestuia.

În raport de cele expuse mai sus, constatând că între Tribunalul București și Tribunalul Prahova s-a ivit un conflict negativ de competență, în sensul reglementat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili în favoarea Tribunalului Prahova competența soluționării cererii formulată de reclamanta V.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2011.