ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2704/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 1458/105/2009 la Tribunalul Prahova, reclamanta V.R.

a chemat în judecată pe pârâtul Secretarul General al Guvernului și a solicitat

ca, prin hotărâre judecătorească, să se dispună anularea Ordinului din 17

februarie 2009 emis de Secretarul General al Guvernului, prin care în mod abuziv

s-a dispus încetarea raporturilor de muncă între cele două părți, să se dispună

repunerea părților în situația anterioară emiterii ordinului de concediere, prin

reintegrarea pe postul deținut anterior concedierii, să fie obligat pârâtul la plata

unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte

drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data concedierii până la data reintegrării

efective, obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 80.000

euro și la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă

nr. 250 din 19 februarie 2010, a admis excepția de necompetență teritorială a sa

și a declinat competența soluționării cererii formulată de reclamantă în contradictoriu

cu pârâtul Secretariatul General al Guvernului în favoarea Tribunalului București,

secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale.

La rândul său, Tribunalul București, secția

a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă

nr. 7132 din 13 octombrie 2010, a admis excepția necompetenței teritoriale și a

declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta V.R. în favoarea

Tribunalului Prahova și constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus

înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea

acestuia.

Cauza a fost înregistrată la Înalta Curte

de Casație și Justiție la data de 28 decembrie 2010.

Examinând cauza dedusă judecății, Înalta

Curte constată următoarele:

Prin cererea cu care reclamanta V.R. a

învestit instanța a solicitat anularea ordinului Secretarului General al Guvernului

din 17 februarie 2009 prin care s-a dispus încetarea raporturilor sale de muncă,

repunerea părților în situația anterioară emiterii ordinului de concediere, prin

reintegrarea contestatoarei în muncă pe postul deținut anterior concedierii, obligarea

intimatului la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate,

cât și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data concedierii până

la data reintegrării efective în funcție, la plata sumei de 80.000 euro, sumă ce

reprezintă despăgubiri morale pentru prejudiciile suferite ca urmare a concedierii

și la plata cheltuielilor de judecată.

La data introducerii cererii de chemare

în judecată, 26 martie 2009, reclamanta domicilia în localitatea Băicoi, strada

R., județ Prahova și, ulterior, pe parcursul procesului și-a schimbat domiciliul

în București, strada V.C., sector 6.

Competența instanței de a soluționa cererea

se stabilește în raport de elementele precizate prin acțiunea inițială și nu ca

urmare a întregirii sau a modificării cererii de chemare în judecată.

Este adevărat că reclamanta și-a schimbat

domiciliul pe parcursul derulării procesului în Municipiul București, dar acest

aspect nu are relevanță în cauză, instanța având obligația să țină seamă de domiciliul

stabilit la data învestirii instanței.

Potrivit dispozițiilor art. 284 alin.

(2) C. muncii, cererile privind conflictele de muncă se adresează instanței competente

în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul

reclamantul.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului,

rezultă că reclamanta, la data sesizării instanței, așa cum s-a arătat anterior,

își avea domiciliul în localitatea Băicoi, strada R., județ Prahova, situație în

care competent din punct de vedere teritorial să soluționeze acțiunea este Tribunalul

Prahova și nicidecum Tribunalul București.

Reclamanta și-a schimbat domiciliul în

București pe parcursul derulării procesului, aspect ce nu influențează competența

teritorială a cauzei.

Mai mult decât atât, normele C. muncii,

care reglementează competența teritorială, au un caracter absolut de la care părțile

nu pot deroga.

Prevederile potrivit cărora instanța competentă

este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare

de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea

accesului la justiție al acestuia.

În raport de cele expuse mai sus, constatând

că între Tribunalul București și Tribunalul Prahova s-a ivit un conflict negativ

de competență, în sensul reglementat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., Înalta

Curte va stabili în favoarea Tribunalului Prahova competența soluționării cererii

formulată de reclamanta V.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

martie 2011.