ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2907/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții D.A. și D.Ș. au

chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia

la plata diferenței dintre prețul actualizat încasat și prețul de piață al

imobilului din București, str. P., sector 1 (diferență evaluată la 600.000

RON).

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că au cumpărat apartamentul menționat în baza

Legii nr. 112/1995, la 17 ianuarie 1997. Că, ulterior, întreg imobilul în care

este situat și acest apartament a fost revendicat de foștii proprietari, iar

prin Decizia civilă nr. 588/A/l din 1 octombrie 2000 a Curții de Apel București

(irevocabilă prin Decizia nr. 2414 din 30 martie 2005 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție) a fost admisă acțiunea. S-a mai arătat că, printr-un

demers în justiție anterior reclamanții au chemat în judecată Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând restituirea prețului actualizat, acțiunea fiind

admisă conform Sentinței civile nr. 2643 din 19 februarie 2007 a Judecătoriei

sector 1.

Având în vedere că au

fost evinși de foștii proprietari, reclamanții au susținut că sunt întrunite

cerințele răspunderii pentru evicțiune, întemeindu-și în drept cererea pe disp.

art. 1337 C. civ., art. 50 și următoarele din Legea nr. 10/2001, modificată

prin Legea nr. 1/2009.

Soluționând cauza,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă a pronunțat Sentința civilă nr. 526

din 26 aprilie 2010, prin care a admis excepția dreptului material la acțiune

și a respins acțiunea ca prescrisă.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că acțiunea promovată este una prescriptibilă

și că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este cel al

rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii prin care s-a admis acțiunea ce

a avut ca efect deposedarea cumpărătorului de bunul care a făcut obiectul

contractului de vânzare-cumpărare.

În speță, reclamanții

au fost evinși ca urmare a soluției de admitere a acțiunii în revendicare,

rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2414 din 30 martie 2005 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, astfel încât raportat la momentul pronunțării acestei din

urmă hotărâri, promovarea prezentei acțiuni la 5 mai 2009, apare ca fiind în

afara termenului de prescripție.

S-a apreciat

totodată, că nu poate fi reținută drept cauză de întrerupere a termenului de prescripție

introducerea acțiunii anterioare, referitoare la restituirea prețului

actualizat, deoarece dreptul subiectiv dedus judecății în acel proces izvorăște

dintr-un alt raport juridic.

Totodată, s-a

considerat că dispozițiile Legii nr. 1/2009 - cu referire la art. 50

1

alin. (1) introdus de acest act normativ în Legea nr. 10/2001 - nu pot valora

cauză de repunere în termenul de prescripție.

Aceasta, deoarece de

fiecare dată legiuitorul a prevăzut expres repunerea în termen a persoanelor

cărora le este adresată norma juridică, ceea ce nu este cazul în privința

actului normativ menționat.

Reclamanții au

exercitat apel împotriva sentinței, susținând o greșită aplicare a

dispozițiilor legale referitoare la prescripția extinctivă.

Prin Decizia civilă

nr. 450/A din 2 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat că prin Sentința civilă nr. 2634/2007 a

Judecătoriei sector 1, reclamanților le-au fost acordate despăgubiri la nivelul

prețului actualizat.

Ulterior acestei

sentințe, prin Legea nr. 1/2009 a fost modificată Legea nr. 10/2001,

introducându-se un nou text (art. 50

1

) prin care persoanelor aflate

în situația reclamanților - evinși de foștii proprietari - li s-a recunoscut

dreptul de a cere, cu respectarea anumitor condiții, despăgubiri la valoarea de

piață a imobilului de care au fost evinși.

Astfel fiind, s-a

concluzionat că dreptul reclamanților de a cere despăgubiri s-a născut la

momentul publicării Legii nr. 1/2009 și nu în anul 2005, așa încât cererea

acestora a fost formulată în cadrul termenului general de prescripție de 3 ani.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care a susținut

următoarele aspecte de nelegalitate:

- Hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) întrucât

nu conține răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările

formulate, pe baza tuturor probelor administrate în cauză.

- Hotărârea este

nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), apreciind greșit că dreptul

reclamanților de a cere despăgubiri la valoarea de piață a imobilului s-a

născut la momentul publicării Legii nr.  1/2009.

Cererea reclamanților

se întemeiază pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, fiind invocate

disp. art. 1337 C. civ. și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel

cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, iar în speță, evicțiunea s-a produs

ca urmare a Deciziei nr. 2414 din 30 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Raportat la data

pronunțării acestei hotărâri irevocabile, termenul de prescripție era împlinit

la data promovării acțiunii, reclamanții neputând invoca drept cauză de

repunere în termen apariția Legii nr. 1/2009.

Intimații-reclamanți

nu au formulat întâmpinare potrivit art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând criticile

deduse judecății Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora,

potrivit următoarelor considerente:

- Decizia din apel

conține argumentele justificative ale soluției adoptate, nefiind date cerințele

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocate de recurent.

Astfel, problema de

drept care s-a impus analizei, raportat la datele speței și la conținutul

hotărârii de primă instanță, a fost cea a prescripției extinctive.

Or, acest aspect al

litigiului este tranșat de instanța de apel, care indică, motivat, care este

momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție și de ce, în

funcție de acest moment, el nu poate fi considerat ca împlinit, în speță, la

data promovării prezentei acțiuni.

De altfel, invocând

acest motiv de recurs, pârâtul arată în mod eronat că instanța nu ar fi dat

"răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările

formulate", în condițiile în care, astfel cum s-a arătat, singura problemă

de drept care a trebuit analizată în apel a fost cea referitoare la instituția

prescripției extinctive și incidența sau nu a acesteia în cauză.

- Aspectul de

nelegalitate invocat cu referire la modalitatea în care s-a făcut aplicarea

normelor vizând prescripția extinctivă este, de asemenea, nefondat.

Astfel, recurentul

însuși arată că temei juridic al pretențiilor reclamanților l-au reprezentat,

în afara dispozițiilor art. 1336 și următoarele C. civ., prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, introduse prin Legea nr. 1/2009.

Raportat la aceste

din urmă dispoziții cuprinse în legea specială - care reglementează

posibilitatea obținerii, în anumite condiții, a prețului de piață al imobilelor

ce au făcut obiectul evicțiunii - nu se poate susține că dreptul la acțiune

s-ar fi născut în anul 2005, când s-a produs deposedarea prin hotărâre

irevocabilă.

În realitate,

dispozițiile legale menționate reglementează un drept subiectiv nou, al cărui

conținut este diferit de cel existent anterior în actul normativ special care

permitea (conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001) obținerea doar a

prețului actualizat.

Noua reglementare,

adoptată prin Legea nr. 1/2009, nu a adus modificări doar în privința

modalităților și a persoanei obligate la plata despăgubirilor, ci a dat

conținut unui drept subiectiv inexistent anterior și ca atare, nesusceptibil de

sancțiunea prescripției înainte de a avea existență juridică.

Contrar susținerii

recurentului, prescripția nu putea începe să curgă din anul 2005, adică

înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, întrucât prescripția nu curge

înainte de nașterea dreptului și nu curge contra celui care nu poate acționa

(contra non valentem agerre non currit praescriptio).

De aceea, în cauză

nici nu se punea problema examinării vreunei cauze de întrerupere a cursului

prescripției extinctive, având în vedere intervalul de timp scurs între

momentul adoptării Legii nr. 1/2009 și cel al promovării acțiunii, care

situează demersul reclamanților înăuntrul termenului de prescripție extinctivă.

În plus, în mod

eronat recurentul-pârât susține, prin criticile formulate, că Legea nr. 1/2009

nu poate valora o repunere în termenul de prescripție extinctivă, întrucât

instanța de apel nu a făcut o astfel de evaluare și interpretare, ci a reținut

în mod corect că actul normativ menționat reprezintă în realitate, momentul de

la care a început să curgă termenul de prescripție.

Față de toate

considerentele expuse, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite nefondate,

recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București împotriva

Deciziei nr. 450A din 2 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 mai 2012.

Procesat

de GGC - NN