ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5615/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta J.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii S., anularea hotărârii din 12 decembrie 2008 emisă de pârâtă, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000 și plata drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a suferit din cauza persecuțiilor din motive etnice, în contextul în care familia sa a fost nevoită să se refugieze din localitatea de domiciliu.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea contestației, motivat de faptul că reclamanta nu se încadrează în cazurile de persecuție din motive etnice, situație prevăzută de art. 1 din O.G. nr. 105/1999, declarațiile martorilor neputând conduce la concluzia existenței persecuției asupra familiei. Prin sentința civilă nr. 285 din 11 iunie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta J.F., în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii S., a anulat hotărârea din 12 decembrie 2008 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada 15 octombrie 1940 - 15 noiembrie 1944 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 01 septembrie 2008. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență următoarele: Prin hotărârea din 12 decembrie 2008 emisă de Comisia de Aplicare a Legii nr. 189/1999, a fost respinsă cererea reclamantei J.F. Din conținutul actului emis rezultă că la baza respingerii stă faptul că reclamanta nu se încadrează în prevederile O.G. nr. 105/1999, respectiv, nu a fost persecutată etnic. În raport cu dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, din probele administrate: actele de stare civilă ale reclamantei și declarațiile martorilor I.I.

și G.T., rezultă că familia reclamantei s-a refugiat în octombrie 1940 din localitatea de domiciliu D., județul Sălaj, în localitatea B., județul Bihor, ca urmare a persecuțiilor din motive etnice, iar reîntoarcerea a avut loc în cursul lunii noiembrie 1944. Instanța a apreciat declarațiile martorilor ca fiind pertinente și concludente, întrucât relatează detalii ale refugiului familiei reclamantei, prin prezentarea unor fapte pe care martorii le-au cunoscut în mod direct. Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Județeană de Pensii S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. (9), art. 304 1 din C. proc.

civ. și art. 1191 alin. (1) C. civ. Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii S. invocă, pe de-o parte, incidența prevederilor art. 1191 alin. (1) C. civ. și susține că, în speța de față, valoarea obiectului este calitatea de „refugiat'' care dă dreptul la o indemnizație lunară de până la 500 RON, pe lângă celelalte drepturi, în această situație, dovada actelor juridice al căror obiect are o valoarea ce depășește suma de 250 ROL, neputându-se face decât prin act autentic sau prin înscris sub semnătură privată. Pe de altă parte, susține că instanța de fond în mod greșit a acordat reclamantei drepturile solicitate, întrucât Comisia pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, modificată și completată, a considerat necesar a fi prezentate și alte documente pe baza cărora să se dovedească forma de persecuție, pentru a se stabili calitatea de refugiat a reclamantei.

Or, în cauza de față, documentele solicitate și prevăzute de lege nu au putut fi prezentate de contestatoare. Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a precizat că întrunește condițiile legale de încadrare în categoria de refugiat și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, precum și cu jurisprudența în materie a Instanței Supreme, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Cu privire la primul motiv de recurs, prin care recurenta invocă incidența prevederilor art. 1191 alin. (1) C. civ., instanța de control judiciar apreciază că este o chestiune fără relevanță juridică concretă în speța de față, actul normativ incident speței fiind O.G.

nr. 105/1999 aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare și nu C. civ., motiv pentru care urmează a fi înlăturat. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate". Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori". Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege". Potrivit dispozițiilor susmenționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declarații de martori în situația în care lipsesc actele oficiale. În cauză, instanța de fond a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispozițiilor legale incidente. Este de reținut faptul că, în mod constant, în jurisprudența Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești" (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005).

În speță, reclamanta a depus diligențe necesare pentru a obține acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, așa cum rezultă din adeverința eliberată de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale. Astfel fiind, instanța, cu respectarea dispozițiilor citate, a avut în vedere declarațiile martorilor I.I. și G.T. din care rezultă, cu caracter unitar, că familia reclamantei s-a refugiat în octombrie 1940, în localitatea B., județul Bihor, din cauza persecuțiilor din motive etnice exercitate în localitatea de domiciliu. Întemeiat, instanța a avut în vedere și faptul că ambilor martori le-a fost recunoscută calitatea de beneficiari ai Legii nr. 189/2000, în calitate de refugiați.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată prin prevederile O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. Astfel fiind, instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală cu respectarea cadrului legal instituit de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare și în raport cu jurisprudența Instanței Supreme, precum și a normelor și principiilor de procedură civilă referitoare la administrarea și analiza mijloacelor de probă. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică și în temeiul art. 312 alin. (1) teza a-II-a din C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Casa Județeană de Pensii S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii S. împotriva sentinței civile nr. 285 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 decembrie 2009.