ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3384/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3384/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Sub număr Dosar 712/59/2008 a fost

înregistrată la Curtea de Apel Timișoara plângerea petentului M.M. împotriva

rezoluției din 20 mai 2008 dată în Dosar nr. 641/P/2007 și a rezoluției din 30

iunie 2008 dată în Dosar nr. 635/II/2/2008 ale Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Timișoara, solicitând admiterea plângerii, desființarea rezoluțiilor

menționate mai sus, reținerea cauzei spre judecare în vederea pronunțării unei

soluții de condamnare a făptuitorului K.F., pentru săvârșirea infracțiunilor de

fals în înscrisuri, uz de fals, sustragere de înscrisuri, având în vedere că

sunt întrunite cerințele art. 278

1

pct. 8 lit. c) C. proc. pen., iar

în subsidiar trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi

penale împotriva făptuitorului pentru aceleași fapte.

În motivarea

plângerii formulate în cauză s-a arătat că rezoluțiile atacate au caracterul

unor pledoarii în apărarea făptuitorului deoarece cercetarea a fost plasată în

planuri fără nici o legătură de cauzalitate cu faptele săvârșite și mobilul

acestora, s-a făcut o greșită interpretare a probelor administrate și ignorarea

acelora care dovedesc fără tăgadă faptele, s-au emis raționamente greșite și

legături de cauzalitate ciudate, neverosimile în scopul de a justifica o stare

de dubiu care să profite făptuitorului, neclarificarea și necercetarea

aprofundată prin administrarea de noi probe privitor la acele situații care au

părut îndoielnice, deși nu se epuizase posibilitatea de investigație, s-a făcut

o greșită interpretare a prevederilor legale în materia comunicării actelor de

procedură, înlăturarea legăturii de cauzalitate între fapta de reținere de

înscrisuri săvârșită de K.F., respectiv de sustragere din Dosarul Tribunalului

Timiș nr. 9183/C/2005 a procedurilor de comunicare ale Deciziei nr. 36/A din 16

ianuarie 2006 cu fapta imediat următoare de transmitere a căii de atac a

recursului prin antedatarea faxului, nepronunțarea în rezoluție cu privire la

cele două infracțiuni de uz de fals, pronunțarea soluției de neîncepere a

urmăririi penale cu privire la o infracțiune față de care nu s-a făcut

plângere, fals în declarații, în contextul în care nici organul de urmărire

penală nu se sesizase din oficiu privitor la această faptă, respectiv refuzul

de a se abține procurorul de caz de la cercetare în contextul în care se mai

pronunțase printr-o soluție de neîncepere a urmăririi penale împotriva

aceluiași făptuitor în Dosarul nr. 323/P/2007.

Petentul a mai

criticat faptul că temeiul de drept folosit de către procurorul de caz este

art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), în condițiile în care reține

și motivează dubiul ce ar plana asupra persoanei făptuitorului, ori dacă nu

există faptă, nu se mai poate discuta despre dubiul asupra persoanei

făptuitorului, iar dacă există fapta, atunci trebuie identificat făptuitorul și

dispusă urmărirea penală împotriva sa.

Cu privire la

rezoluția din data de 30 iunie 2008 dată în Dosar nr. 635/II/2/2008 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, situația de fapt reținută

este eronată parțial, chiar alta decât cea despre care se face vorbire în

Rezoluția nr. 641/P/2007, nu s-a răspuns punctual la criticile formulate

împotriva acestei rezoluții, fiind ignorate, respectiv nu s-a arătat care este

legătura de cauzalitate între modul de comunicare a hotărârilor judecătorești

în cauză și falsificarea datelor de transmitere prin fax a celor două căi de

atac, din moment ce s-a reținut această interdependență, nu s-a motivat de ce

faptele de fals nu pot fi cercetate chiar în situația în care nu făptuitorul

K.F. ar fi autorul sustragerii dovezilor de comunicare din Dosarul nr.

9183/2005 al Tribunalului Timiș, se susține în continuare eronat și nelegal

greșita comunicare a hotărârilor judecătorești către C.H.F. și SC R. SRL, nu

s-a dispus continuarea cercetărilor pentru stabilirea cu exactitate a

împrejurărilor în care au fost sustrase din Dosarul nr. 9183/2005 cele două

comunicări a hotărârii Tribunalului Timiș pentru identificarea autorului.

S-a mai arătat de

către petent că: declarația martorei N.L., arhivar la arhiva Tribunalului Timiș,

dovada din registrul arhivei privitor la consultarea dosarului în cauză de

către K.F. în ziua dispariției înscrisurilor, dovada declarării în a doua zi a

recursului prin antedatarea faxului, dovada că petentul a studiat dosarul în

aceeași zi, înainte de K.F., dovada că a solicitat petentul definitivarea

sentinței în a doua zi după ce constatase existența la dosar a dovezilor de

comunicare, cercetarea administrativă a președintelui Tribunalului Timiș care a

constatat indicii cu privire la comiterea infracțiunii de sustragere de

înscrisuri, dovezile concrete cu alte cinci faxuri expediate de K.F. prin

antedatare sau modificare a datei de transmitere, sunt elemente care conduc la

răsturnarea prezumției de nevinovăție în ceea ce-l privește pe intimatul K.F.

Cu privire la

infracțiunea prev. de art. 292 C. pen., s-a arătat de către petent că este

eronată motivația procurorului de a se pronunța și cu privire la această faptă,

deoarece nu s-a plâns cu privire la această infracțiune.

În cauză au fost

atașate Dosarele nr. 641/P/2007 și nr. 635/II/2/2008 ale Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara.

Analizând actele și

lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:

Prin rezoluția din 20

mai 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, dată în Dosar nr.

641/P/2007 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de avocatul K.F. sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 290, 272 și 292 C. pen.

În motivarea

rezoluției s-a arătat că petentul M.M. a sesizat organele judiciare că au

dispărut dovezile de comunicare către părți a hotărârii pronunțate în Dosarul

civil nr. 9183/2005 al Tribunalului Timiș, acesta bănuindu-l de sustragere pe

avocatul K.F., petentul acuzând aceeași persoană și pentru faptele de a fi

antedatat prin reprogramarea faxului recursurile declarate în Dosarele civile

nr. 9183/2005 al Tribunalului Timiș și nr. 12244/2005 al Judecătoriei

Timișoara, pentru a nu fi decăzut din termen.

S-a mai arătat că

avocatul K.F. este acuzat și pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații

prev. de art. 292 C. pen., constând în aceea că a susținut în fața instanței de

recurs în ambele cazuri că declarațiile de recurs au fost făcute în termen.

Procurorul a arătat

că din actele dosarului rezultă că plângerea este nefondată, motiv pentru care

se va dispune neînceperea urmăririi penale deoarece în ceea ce privește

infracțiunile prev. de art. 290 și 292 C. pen. nu sunt întrunite elementele

constitutive prevăzute de lege pentru aceste infracțiuni, iar în ceea ce

privește infracțiunea prev. de art. 272 C. pen. s-a apreciat că fapta nu

există.

În expozitivul stării

de fapt s-a arătat că prin Decizia civilă nr. 36/A din 16 ianuarie 2006,

pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 9183/C/2005, a fost respins

apelul declarat de apelanta CHF Internațional împotriva Sentinței civile nr.

6147 din 09 iunie 2005, pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr.

16337/2004, în contradictoriu cu intimata SC A.S. SRL, iar împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta CHF Internațional.

La termenul de

judecată din 4 mai 2006 al Dosarului nr. 2440/C/2006 al Curții de Apel

Timișoara având ca obiect judecarea recursului, pârâta-intimată SC A.S. SRL a

ridicat excepția tardivității recursului, susținând că acesta a fost transmis

printr-un fax care a fost reprogramat privitor la data de transmitere astfel

încât să apară ca fiind declarat în termenul legal, respectiv 10 martie 2006,

ora 13:00, deși în realitate transmiterea s-a făcut la data de 22 martie 2006,

ora 13:00 când a fost pusă rezoluția de primire de către președintele

Tribunalului Timiș, iar prin Decizia nr. 1133 din 11 mai 2006 a Curții de Apel

Timișoara a fost admis recursul pârâtei CHF Internațional, s-a casat decizia

recurată și s-a trimis dosarul la Tribunalul Timiș pentru soluționare, fără a mai

pune în discuție excepția tardivității invocată anterior, apreciindu-se că nu

este competentă în ceea ce privește soluționarea recursului, fiind prioritară

problema competenței materiale.

S-a mai menționat că

prin Decizia civilă nr. 116/R din 27 martie 2007 pronunțată în Dosarul nr.

4270/30/2006 al Tribunalului Timiș, s-a respins excepția tardivității

recursului ca inadmisibilă și s-a respins recursul declarat de recurenta CHF

Internațional împotriva Sentinței civile nr. 6147 din 09 mai 2005 a Judecătoriei

Timișoara, în contradictoriu cu intimata SC A.S. SRL.

Cu privire la

aspectul sustragerii dovezilor de comunicare a Deciziei civile nr. 36/A din 16

ianuarie 2006 din dosarul Tribunalului Timiș nr. 9183/C/2005, procurorul a

arătat că în favoarea numitului K.F. operează principiul de drept „in dubio pro

reo”, care în conexiune cu principiul prezumției de nevinovăție exclud în

contextul de față posibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 272 C. pen.

Astfel, s-a arătat că

din registrul de termene pentru arhivă al Tribunalului Timiș rezultă că la data

de 21 martie 2006 Dosarul civil nr. 9183/C/2005 a fost luat la studiu de către

avocatul K.F., iar din declarația arhivarei N.L. rezultă că pe faxul instanței

la data de 22 martie 2006 s-a primit un recurs declarat de avocatul K.F.

împotriva hotărârii Tribunalului Timiș, pe care era imprimată o altă dată

calendaristică și că tot atunci s-a constatat lipsa dovezilor de comunicare.

Procurorul a

menționat că existența dubiului privind natura comunicării este dovedit prin

însuși faptul verificărilor efectuate de către Tribunalul Timiș, deoarece nu

rezultă din documente precizarea esențială a felului comunicării.

În ceea ce privește

depunerea prin fax a recursului la Tribunalul Timiș la data de 22 martie 2006,

procurorul a arătat că acesta este un fapt evident, care rezultă atât din

rezoluția pusă de președintele instanței cât și din listingul transmiterilor de

acest gen, precum și din registrul de evidență ținut la acest organ judiciar,

iar mai mult decât atât, avocatul K.F. nu a exclus posibilitatea ca vreunul din

colaboratorii săi să fi trimis faxul către instanța de recurs la data

respectivă.

Procurorul de caz a

arătat că nu sunt întrunite din punct de vedere obiectiv și subiectiv

elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 290 și 292 C. pen.,

iar infracțiunea prev. de art. 272 C. pen. nu există.

Cu privire la

infracțiunea prev. de art. 292 C. pen. s-a mai arătat că avocatul K.F. și-a

exercitat în fața instanțelor de judecată atribuțiile specifice profesiei sale

și nu a dat declarații de genul acelora la care face referire textul

incriminator.

Cu privire la

cealaltă infracțiune prev. de art. 290 C. pen. s-a arătat că prin Sentința

civilă nr. 11487 din 20 decembrie 2005 pronunțată în Dosar nr. 12244/2005,

Judecătoria Timișoara a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.S. SRL

împotriva pârâtei SC R. SRL, a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare marfă încheiat între părți; apelul împotriva acestei

hotărâri, redactat cu data 10 martie 2006 a fost expediat pe faxul Tribunalului

Timiș la data de 23 martie 2006 și a fost înregistrat a doua zi, 24 martie

2006, orele 7:30; prin Decizia civilă nr. 11/A din 12 mai 2006 pronunțată de

Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 5314/COM/2006 a fost declarat nul apelul

pârâtei SC R. SRL, iar recursul împotriva acestei hotărâri a fost admis de

Curtea de Apel Timișoara prin Decizia civilă nr. 1317 din 06 noiembrie 2006,

dispunându-se casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

În continuare s-a

menționat că prin Decizia nr. 12/A din 03 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul

Timiș, s-a respins apelul ca tardiv introdus, reținându-se că hotărârea atacată

a fost comunicată la 28 februarie 2006 iar apelul a fost transmis prin fax la

un organ judiciar necompetent, astfel că nu mai putea fi luat în calcul ca

fiind introdus în termen la organul judiciar competent.

Procurorul, în final,

a arătat că apelul fiind declarat nul și apoi respins ca tardiv, soluția

rămânând definitivă, face ca în speța de față să nu fie întrunite, cel puțin

din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii prev. de

art. 290 C. pen., iar cu privire la infracțiunea prev. de art. 292 C. pen. a

fost reiterată ideea că avocatul K.F. și-a exercitat în fața instanței de

judecată atribuțiile specifice profesiei sale și nu a dat declarații de genul

acelora la care face referire textul incriminator.

Împotriva acestei

rezoluții a formulat plângere petentul M.M., care a fost respinsă prin

rezoluția din 30 iunie 2008 dată în Dosarul nr. 635/II/2/2008 al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Împotriva acestor

rezoluții a formulat plângere petentul M.M., care a fost respinsă, ca

nefondată, de Curtea de Apel Timișoara prin Sentința penală nr. 77 din 18

martie 2010.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petiționarul M.M., în nume propriu

și „ca asociat unic al SC A.S.” SRL Timișoara, solicitând casarea acesteia și,

pe fond, admiterea plângerii.

Examinând recursul

conform art. 385

14

C. proc. pen. pe baza actelor și înscrisurilor

existente la dosarul cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

acesta este nefondat pentru următoarele motive.

Potrivit art. 200 C.

proc. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu

privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la

stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să

se dispună trimiterea în judecată.”

Pentru realizarea

obiectului urmăririi penale, legea procesual penală a determinat precis și

coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal.

Astfel, organul

competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală în succesiunea

determinată de lege, iar atunci când datele infirmă existența infracțiunii

devin incidente dispozițiile art. 10 C. proc. pen. în care punerea în mișcare

sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În cauza de față,

organele judiciare nu au avut suficiente dovezi pentru înfrângerea prezumției

de nevinovăție și pentru a dispune începerea urmăririi penale, ceea ce înseamnă

că soluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale față de avocatul K.F.

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev.de art. 272, 290 și 292 C. pen.,

este temeinică și legală.

În acest sens, apare

ca fiind corectă reținerea faptului că infracțiunea prev. de art. 272 C. pen.

nu s-a dovedit în mod cert ca fiind săvârșită de avocatul K.F. deoarece nu s-a

probat în nici un fel că acesta, studiind dosarul cu o zi înainte de a se

constata că dovezile de comunicare către părți a hotărârii pronunțate au

dispărut, ar fi reținut înscrisurile.

Referitor la

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 290 C. pen., Înalta Curte constată că

procurorul a reținut corect incidența dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc.

pen. deoarece antedatarea recursurilor de către intimat, astfel cum afirmă

petentul, cu ajutorul reprogramării faxului, nu are vreo relevanță juridică, în

condițiile în care termenul de declarare a unei căi de atac este calculat de la

data înregistrării la instanță în cazul transmiterii prin fax a cererilor de

declarare a căii de atac.

Cu privire la critica

petentului în sensul nepronunțării asupra a două infracțiuni de uz de fals, Curtea

apreciază că procurorul în mod corect, nu a reținut în concurs infracțiunea

prev. de art. 290 C. pen. și infracțiunea prev. de art. 291 C. pen. deoarece

falsul în înscrisuri sub semnătură privată include și uzul de fals, potrivit

practicii juridice în materie.

În consecință,

neexistând probe pentru a se dispune începerea urmăririi penale sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 272, 290 și 292 C. pen., corect

instanța de fond a respins cererea petentului de a fi trimisă cauza la

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

De asemenea, nici

solicitarea formulată de petent în sensul reținerii cauzei spre judecată pe

fond nu putea fi admisă în condițiile în care împotriva făptuitorului s-a

dispus soluția neînceperii urmăririi penale de către procuror.

Pe cale de

consecință, atât rezoluția procurorului, cât și sentința pronunțată de instanța

de fond sunt legale, împrejurare față de care Înalta Curte, în conformitate cu

disp. art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.M.

În temeiul art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționarul M.M., în nume propriu și ca asociat

unic la SC A.S. SRL Timișoara, împotriva Sentinței penale nr. 77/P din 18

martie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul la

200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 29 septembrie 2010.

Procesat

de GGC - NN