ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3384/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Sub număr Dosar 712/59/2008 a fost înregistrată la Curtea de Apel Timișoara plângerea petentului M.M. împotriva rezoluției din 20 mai 2008 dată în Dosar nr. 641/P/2007 și a rezoluției din 30 iunie 2008 dată în Dosar nr. 635/II/2/2008 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, solicitând admiterea plângerii, desființarea rezoluțiilor menționate mai sus, reținerea cauzei spre judecare în vederea pronunțării unei soluții de condamnare a făptuitorului K.F., pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri, uz de fals, sustragere de înscrisuri, având în vedere că sunt întrunite cerințele art. 278 1 pct. 8 lit. c) C. proc.

pen., iar în subsidiar trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva făptuitorului pentru aceleași fapte.

În motivarea plângerii formulate în cauză s-a arătat că rezoluțiile atacate au caracterul unor pledoarii în apărarea făptuitorului deoarece cercetarea a fost plasată în planuri fără nici o legătură de cauzalitate cu faptele săvârșite și mobilul acestora, s-a făcut o greșită interpretare a probelor administrate și ignorarea acelora care dovedesc fără tăgadă faptele, s-au emis raționamente greșite și legături de cauzalitate ciudate, neverosimile în scopul de a justifica o stare de dubiu care să profite făptuitorului, neclarificarea și necercetarea aprofundată prin administrarea de noi probe privitor la acele situații care au părut îndoielnice, deși nu se epuizase posibilitatea de investigație, s-a făcut o greșită interpretare a prevederilor legale în materia comunicării actelor de procedură, înlăturarea legăturii de cauzalitate între fapta de reținere de înscrisuri săvârșită de K.F., respectiv de sustragere din Dosarul Tribunalului Timiș nr. 9183/C/2005 a procedurilor de comunicare ale Deciziei nr. 36/A din 16 ianuarie 2006 cu fapta imediat următoare de transmitere a căii de atac a recursului prin antedatarea faxului, nepronunțarea în rezoluție cu privire la cele două infracțiuni de uz de fals, pronunțarea soluției de neîncepere a urmăririi penale cu privire la o infracțiune față de care nu s-a făcut plângere, fals în declarații,

în contextul în care nici organul de urmărire penală nu se sesizase din oficiu privitor la această faptă, respectiv refuzul de a se abține procurorul de caz de la cercetare în contextul în care se mai pronunțase printr-o soluție de neîncepere a urmăririi penale împotriva aceluiași făptuitor în Dosarul nr. 323/P/2007. Petentul a mai criticat faptul că temeiul de drept folosit de către procurorul de caz este art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), în condițiile în care reține și motivează dubiul ce ar plana asupra persoanei făptuitorului, ori dacă nu există faptă, nu se mai poate discuta despre dubiul asupra persoanei făptuitorului, iar dacă există fapta, atunci trebuie identificat făptuitorul și dispusă urmărirea penală împotriva sa.

Cu privire la rezoluția din data de 30 iunie 2008 dată în Dosar nr. 635/II/2/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, situația de fapt reținută este eronată parțial, chiar alta decât cea despre care se face vorbire în Rezoluția nr. 641/P/2007, nu s-a răspuns punctual la criticile formulate împotriva acestei rezoluții, fiind ignorate, respectiv nu s-a arătat care este legătura de cauzalitate între modul de comunicare a hotărârilor judecătorești în cauză și falsificarea datelor de transmitere prin fax a celor două căi de atac, din moment ce s-a reținut această interdependență, nu s-a motivat de ce faptele de fals nu pot fi cercetate chiar în situația în care nu făptuitorul K.F.

ar fi autorul sustragerii dovezilor de comunicare din Dosarul nr. 9183/2005 al Tribunalului Timiș, se susține în continuare eronat și nelegal greșita comunicare a hotărârilor judecătorești către C.H.F. și SC R. SRL, nu s-a dispus continuarea cercetărilor pentru stabilirea cu exactitate a împrejurărilor în care au fost sustrase din Dosarul nr. 9183/2005 cele două comunicări a hotărârii Tribunalului Timiș pentru identificarea autorului. S-a mai arătat de către petent că: declarația martorei N.L., arhivar la arhiva Tribunalului Timiș, dovada din registrul arhivei privitor la consultarea dosarului în cauză de către K.F.

în ziua dispariției înscrisurilor, dovada declarării în a doua zi a recursului prin antedatarea faxului, dovada că petentul a studiat dosarul în aceeași zi, înainte de K.F., dovada că a solicitat petentul definitivarea sentinței în a doua zi după ce constatase existența la dosar a dovezilor de comunicare, cercetarea administrativă a președintelui Tribunalului Timiș care a constatat indicii cu privire la comiterea infracțiunii de sustragere de înscrisuri, dovezile concrete cu alte cinci faxuri expediate de K.F. prin antedatare sau modificare a datei de transmitere, sunt elemente care conduc la răsturnarea prezumției de nevinovăție în ceea ce-l privește pe intimatul K.F. Cu privire la infracțiunea prev. de art. 292 C. pen., s-a arătat de către petent că este eronată motivația procurorului de a se pronunța și cu privire la această faptă, deoarece nu s-a plâns cu privire la această infracțiune.

În cauză au fost atașate Dosarele nr. 641/P/2007 și nr. 635/II/2/2008 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele: Prin rezoluția din 20 mai 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, dată în Dosar nr. 641/P/2007 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de avocatul K.F. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 290, 272 și 292 C. pen. În motivarea rezoluției s-a arătat că petentul M.M. a sesizat organele judiciare că au dispărut dovezile de comunicare către părți a hotărârii pronunțate în Dosarul civil nr. 9183/2005 al Tribunalului Timiș, acesta bănuindu-l de sustragere pe avocatul K.F., petentul acuzând aceeași persoană și pentru faptele de a fi antedatat prin reprogramarea faxului recursurile declarate în Dosarele civile nr. 9183/2005 al Tribunalului Timiș și nr. 12244/2005 al Judecătoriei Timișoara, pentru a nu fi decăzut din termen.

S-a mai arătat că avocatul K.F. este acuzat și pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prev. de art. 292 C. pen., constând în aceea că a susținut în fața instanței de recurs în ambele cazuri că declarațiile de recurs au fost făcute în termen. Procurorul a arătat că din actele dosarului rezultă că plângerea este nefondată, motiv pentru care se va dispune neînceperea urmăririi penale deoarece în ceea ce privește infracțiunile prev. de art. 290 și 292 C. pen. nu sunt întrunite elementele constitutive prevăzute de lege pentru aceste infracțiuni, iar în ceea ce privește infracțiunea prev. de art. 272 C. pen. s-a apreciat că fapta nu există.

În expozitivul stării de fapt s-a arătat că prin Decizia civilă nr. 36/A din 16 ianuarie 2006, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 9183/C/2005, a fost respins apelul declarat de apelanta CHF Internațional împotriva Sentinței civile nr. 6147 din 09 iunie 2005, pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. 16337/2004, în contradictoriu cu intimata SC A.S. SRL, iar împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta CHF Internațional. La termenul de judecată din 4 mai 2006 al Dosarului nr. 2440/C/2006 al Curții de Apel Timișoara având ca obiect judecarea recursului, pârâta-intimată SC A.S.

SRL a ridicat excepția tardivității recursului, susținând că acesta a fost transmis printr-un fax care a fost reprogramat privitor la data de transmitere astfel încât să apară ca fiind declarat în termenul legal, respectiv 10 martie 2006, ora 13:00, deși în realitate transmiterea s-a făcut la data de 22 martie 2006, ora 13:00 când a fost pusă rezoluția de primire de către președintele Tribunalului Timiș, iar prin Decizia nr. 1133 din 11 mai 2006 a Curții de Apel Timișoara a fost admis recursul pârâtei CHF Internațional, s-a casat decizia recurată și s-a trimis dosarul la Tribunalul Timiș pentru soluționare, fără a mai pune în discuție excepția tardivității invocată anterior, apreciindu-se că nu este competentă în ceea ce privește soluționarea recursului, fiind prioritară problema competenței materiale.

S-a mai menționat că prin Decizia civilă nr. 116/R din 27 martie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 4270/30/2006 al Tribunalului Timiș, s-a respins excepția tardivității recursului ca inadmisibilă și s-a respins recursul declarat de recurenta CHF Internațional împotriva Sentinței civile nr. 6147 din 09 mai 2005 a Judecătoriei Timișoara, în contradictoriu cu intimata SC A.S. SRL. Cu privire la aspectul sustragerii dovezilor de comunicare a Deciziei civile nr. 36/A din 16 ianuarie 2006 din dosarul Tribunalului Timiș nr. 9183/C/2005, procurorul a arătat că în favoarea numitului K.F. operează principiul de drept „in dubio pro reo”, care în conexiune cu principiul prezumției de nevinovăție exclud în contextul de față posibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 272 C. pen.

Astfel, s-a arătat că din registrul de termene pentru arhivă al Tribunalului Timiș rezultă că la data de 21 martie 2006 Dosarul civil nr. 9183/C/2005 a fost luat la studiu de către avocatul K.F., iar din declarația arhivarei N.L. rezultă că pe faxul instanței la data de 22 martie 2006 s-a primit un recurs declarat de avocatul K.F. împotriva hotărârii Tribunalului Timiș, pe care era imprimată o altă dată calendaristică și că tot atunci s-a constatat lipsa dovezilor de comunicare. Procurorul a menționat că existența dubiului privind natura comunicării este dovedit prin însuși faptul verificărilor efectuate de către Tribunalul Timiș, deoarece nu rezultă din documente precizarea esențială a felului comunicării.

În ceea ce privește depunerea prin fax a recursului la Tribunalul Timiș la data de 22 martie 2006, procurorul a arătat că acesta este un fapt evident, care rezultă atât din rezoluția pusă de președintele instanței cât și din listingul transmiterilor de acest gen, precum și din registrul de evidență ținut la acest organ judiciar, iar mai mult decât atât, avocatul K.F. nu a exclus posibilitatea ca vreunul din colaboratorii săi să fi trimis faxul către instanța de recurs la data respectivă. Procurorul de caz a arătat că nu sunt întrunite din punct de vedere obiectiv și subiectiv elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 290 și 292 C. pen., iar infracțiunea prev. de art. 272 C. pen.

nu există. Cu privire la infracțiunea prev. de art. 292 C. pen. s-a mai arătat că avocatul K.F. și-a exercitat în fața instanțelor de judecată atribuțiile specifice profesiei sale și nu a dat declarații de genul acelora la care face referire textul incriminator. Cu privire la cealaltă infracțiune prev. de art. 290 C. pen. s-a arătat că prin Sentința civilă nr. 11487 din 20 decembrie 2005 pronunțată în Dosar nr. 12244/2005, Judecătoria Timișoara a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.S.

SRL împotriva pârâtei SC R. SRL, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare marfă încheiat între părți; apelul împotriva acestei hotărâri, redactat cu data 10 martie 2006 a fost expediat pe faxul Tribunalului Timiș la data de 23 martie 2006 și a fost înregistrat a doua zi, 24 martie 2006, orele 7:30; prin Decizia civilă nr. 11/A din 12 mai 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 5314/COM/2006 a fost declarat nul apelul pârâtei SC R. SRL, iar recursul împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Timișoara prin Decizia civilă nr. 1317 din 06 noiembrie 2006, dispunându-se casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În continuare s-a menționat că prin Decizia nr. 12/A din 03 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a respins apelul ca tardiv introdus, reținându-se că hotărârea atacată a fost comunicată la 28 februarie 2006 iar apelul a fost transmis prin fax la un organ judiciar necompetent, astfel că nu mai putea fi luat în calcul ca fiind introdus în termen la organul judiciar competent. Procurorul, în final, a arătat că apelul fiind declarat nul și apoi respins ca tardiv, soluția rămânând definitivă, face ca în speța de față să nu fie întrunite, cel puțin din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 290 C. pen., iar cu privire la infracțiunea prev. de art. 292 C. pen.

a fost reiterată ideea că avocatul K.F. și-a exercitat în fața instanței de judecată atribuțiile specifice profesiei sale și nu a dat declarații de genul acelora la care face referire textul incriminator. Împotriva acestei rezoluții a formulat plângere petentul M.M., care a fost respinsă prin rezoluția din 30 iunie 2008 dată în Dosarul nr. 635/II/2/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Împotriva acestor rezoluții a formulat plângere petentul M.M., care a fost respinsă, ca nefondată, de Curtea de Apel Timișoara prin Sentința penală nr. 77 din 18 martie 2010. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petiționarul M.M., în nume propriu și „ca asociat unic al SC A.S.” SRL Timișoara, solicitând casarea acesteia și, pe fond, admiterea plângerii.

Examinând recursul conform art. 385 14 C. proc. pen. pe baza actelor și înscrisurilor existente la dosarul cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat pentru următoarele motive. Potrivit art. 200 C. proc. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.” Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, legea procesual penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Astfel, organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală în succesiunea determinată de lege, iar atunci când datele infirmă existența infracțiunii devin incidente dispozițiile art. 10 C. proc.

pen. în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În cauza de față, organele judiciare nu au avut suficiente dovezi pentru înfrângerea prezumției de nevinovăție și pentru a dispune începerea urmăririi penale, ceea ce înseamnă că soluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale față de avocatul K.F. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev.de art. 272, 290 și 292 C. pen., este temeinică și legală. În acest sens, apare ca fiind corectă reținerea faptului că infracțiunea prev. de art. 272 C. pen. nu s-a dovedit în mod cert ca fiind săvârșită de avocatul K.F. deoarece nu s-a probat în nici un fel că acesta, studiind dosarul cu o zi înainte de a se constata că dovezile de comunicare către părți a hotărârii pronunțate au dispărut, ar fi reținut înscrisurile.

Referitor la săvârșirea infracțiunii prev. de art. 290 C. pen., Înalta Curte constată că procurorul a reținut corect incidența dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. deoarece antedatarea recursurilor de către intimat, astfel cum afirmă petentul, cu ajutorul reprogramării faxului, nu are vreo relevanță juridică, în condițiile în care termenul de declarare a unei căi de atac este calculat de la data înregistrării la instanță în cazul transmiterii prin fax a cererilor de declarare a căii de atac. Cu privire la critica petentului în sensul nepronunțării asupra a două infracțiuni de uz de fals, Curtea apreciază că procurorul în mod corect, nu a reținut în concurs infracțiunea prev. de art. 290 C. pen.

și infracțiunea prev. de art. 291 C. pen. deoarece falsul în înscrisuri sub semnătură privată include și uzul de fals, potrivit practicii juridice în materie. În consecință, neexistând probe pentru a se dispune începerea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 272, 290 și 292 C. pen., corect instanța de fond a respins cererea petentului de a fi trimisă cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. De asemenea, nici solicitarea formulată de petent în sensul reținerii cauzei spre judecată pe fond nu putea fi admisă în condițiile în care împotriva făptuitorului s-a dispus soluția neînceperii urmăririi penale de către procuror. Pe cale de consecință, atât rezoluția procurorului, cât și sentința pronunțată de instanța de fond sunt legale, împrejurare față de care Înalta Curte, în conformitate cu disp.

art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.M. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.M., în nume propriu și ca asociat unic la SC A.S. SRL Timișoara, împotriva Sentinței penale nr. 77/P din 18 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul la 200 RON cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 29 septembrie 2010. Procesat de GGC - NN