ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 122/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura în primă instanță Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul C.C., în contradictoriu cu pârâții M.A.N., Statul Major al Forțelor Armate Terestre, Unitatea Militară nr. 02490, Unitatea Militară nr. 02180, Comandamentul Teritorial Sector 3 București și Unitatea Militară nr. 02515 B, a solicitat: - obligarea pârâților la comunicarea Ordinului DP nr. 228 din 18 septembrie 1998; - să se constate că efectele Ordinului Șefului Direcției Personal și Evidență Resurse Umane DP 228 din 18 septembrie 1998 nu s-au produs fată de reclamant; - să se constate că perioada 20 septembrie 1998 până la comunicarea ordinului reprezintă vechime în muncă a reclamantului în cadrul armatei; - obligarea pârâților în solidar la plata unor despăgubiri civile constând în drepturi salariale indexate, majorate, reactualizate, precum și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul în perioada 18 septembrie 1998 până la momentul comunicării ordinului de trecere în rezervă; - obligarea pârâților în solidar, la plata sumei de 200.000 lei reprezentând daune morale pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat de abuzurile săvârșite cu ocazia trecerii în rezervă; - obligarea pârâților la reprimirea reclamantului la serviciu,

respectiv să îi permită accesul în UM nr. 02180 București și îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, până la comunicarea ordinului de trecere în rezervă; - obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a redat situația de fapt potrivit căreia, în anul 1979, a fost legitimat ca sportiv al Clubului S.B. și pentru merite deosebite în această activitate a fost decorat cu Meritul Militar clasa a II, iar din anul 1982, a fost cadru militar activ cu grad de sergent major, în conformitate cu Ordinul Ministrului nr. 409 din 09 noiembrie 1982 prin care a fost angajat în armată. în anul 1998, a precizat reclamantul, a solicitat trecerea sa în rezervă în conformitate cu dispozițiile O.G.

nr. 7 din 26 ianuarie 1998, iar în anul 2009, reclamantul a solicitat eliberarea unei adeverințe din care să reiasă perioada lucrată în cadrul armatei, precum și temeiul legal al trecerii sale în rezervă și, întrucât, în cuprinsul răspunsului primit, a identificat nereguli cu privire la temeiul de drept al trecerii sale în rezervă, a solicitat pârâților să îi comunice ordinul de trecere în rezervă, însă autoritățile pârâte au refuzat comunicarea ordinului. La termenul de judecată din data de 15 februarie 2011, pârâții au invocat excepția tardivității acțiunii, solicitând admiterea acesteia și respingerea acțiunii ca tardiv formulată, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

2. Hotărârea Curții de apel Prin sentința civilă nr. 1788 din 08 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul C.C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale, Statul Major al Forțelor Armate Terestre, Unitatea Militară nr. 02490, Unitatea Militară nr. 02180 (fosta B265 Poliție Militară), Comandamentul Teritorial Sector 3 București și Unitatea Militară nr. 02515 B. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond, examinând cu prioritate excepția tardivității, a reținut că cererea de comunicare a unui act nu este supusă unui anumit termen, partea putând să solicite, oricând, autorității emitente, comunicarea actului, iar în caz de refuz de comunicare, persoana nemulțumită poate formula acțiune în justiție într-un termen care se calculează de la data la care trebuia soluționată cererea de comunicare a actului și nu de la data emiterii respectivului act.

Cu privire la fondul cauzei, Curtea a reținut împrejurarea potrivit căreia, pentru a beneficia de dispozițiile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 7/1998, reclamantul a solicitat, prin nota din 07 iulie 1998, trecerea în rezervă, iar cererea reclamantului a fost soluționată pozitiv prin emiterea ordinului DP 228 din 18 septembrie 1998 care, în acord cu prevederile în vigoare la data emiterii, a fost clasificat secret de serviciu. Totodată, reclamantului i s-a comunicat faptul că a fost trecut în rezervă și acesta a încasat plățile compensatorii. Prima instanță a reținut că, deși reclamantului nu i s-a comunicat o copie a ordinului de trecere în rezervă, în considerarea nivelului de clasificare acordat actului, în fapt, acestuia i s-au adus la cunoștință toate elementele ordinului, respectiv faptul trecerii în rezervă și condițiile acestei treceri în rezervă (cu achitarea plăților compensatorii).

Pe de altă parte, instanța de fond a apreciat că atitudinea reclamantului este edificatoare, întrucât, până în anul 2009, acesta nu a manifestat nicio nemulțumire privitor la faptul că „nu mai trebuie să se prezinte la unitate" și nu a avut nicio nelămurire cu privire la motivul pentru care i se acordă plăți compensatorii, care se cuvin doar persoanelor trecute în rezervă, astfel încât, chiar dacă din punct de vedere formal, reclamantului nu i s-a comunicat o copie a ordinului de trecere în rezervă sau numărul acestui act, Curtea a reținut că reclamantului i s-a comunicat actul de trecere în rezervă prin comunicarea tuturor elementelor relevante ale respectivului act, cu respectarea dreptului la apărare al părții, aceasta având posibilitatea, în caz de nemulțumire, să conteste în fața instanțelor de judecată legalitatea actului.

Cu privire la capetele de cerere accesorii, instanța de fond a apreciat că acestea sunt neîntemeiate, pe de o parte întrucât însuși capătul principal de cerere este neîntemeiat, iar, pe de altă parte, deoarece, chiar dacă s-ar fi constatat neîndeplinirea obligației de comunicare a actului de trecere în rezervă, acest fapt nu ar fi dus în mod automat la reintegrarea reclamantului ci, eventual, s-ar fi putut solicita repunerea în termen pentru contestarea legalității actului. 3. Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva sentinței civile nr. 1788 din 08 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Ciulei Constantin, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 și ale art. 3041 C. proc.

civ. Recurentul afirmă că hotărârea primei instanțe este motivată sumar, contrar dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în cuprinsul acestui motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a reținut că instanța de fond nu a motivat îndepărtarea apărărilor sale ce vizau neaplicarea art. 139 și 174 C. proc. civ., inexistența în fapt, a unui ordin de trecere în rezervă și existența a patru variante prezentate de pârât ca fiind ordinul său de trecere în rezervă. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se arată că, deși a respinsă excepția tardivității cererii de chemare în judecată, instanța de fond motivează hotărârea prin raportare la un anumit termen, respectiv anul 2009, când în urma demersurilor efectuate a constatat că pârâții nu i-au comunicat ordinul de trecere în rezervă, deoarece acesta nu există.

Recurentul susține că instanța de fond a schimbat natura juridică a actului dedus judecății prin interpretarea înscrisului de la fila 54, respectiv Ordinul DP 228 din 18 septembrie 1998 care nu face referire la trecerea sa în rezervă, motiv încadrat în art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul arată că raportul prin care a solicitat trecerea în rezervă nu a fost soluționat, astfel că trecerea sa în rezervă nu a operat. Un ultim motiv de recurs, încadrat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează încălcareadispozițiilor art. 129 alin. (5) art. 139 alin. (1) teza finală, art. 174 teza finală C. proc. civ., art. 43 alin. (1) lit. c) și art. 85 alin. (3) ultima teză din Legea nr. 80/1995.

3. Apărarea intimatului M.A.N. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul M.A.N. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, insistând asupra faptului că recurentul-reclamant a cunoscut baza legală a ordinului de trecere în rezervă însuși recurentul-reclamant o indică în raportul personal și a luat la cunoștință de prevederile acestuia prin semnarea statelor de plată pentru primirea drepturilor bănești. 11. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și în temeiul art. 3041 C. proc. civ. sub toate aspectele, Înalta Curte constată că este legală, așa încât va fi menținută. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Recurentul-reclamant a solicitat trecerea în rezervă prin raport personal la data de 07 iulie 1998 pentru a beneficia de prevederile art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 7/1998. Conform înscrisului de la fila 69 dosar fond, acesta a beneficiat de plățile compensatorii, achitate la trecerea în rezervă adică echivalentul a 20 de solde lunare brute, plățile fiind achitate cu ordinul de plată nr. 174 din 29 septembrie 1998. De altfel, recurentul-reclamant recunoaște că a primit „plățile compensatorii" stipulate în O.G. nr. 7/1998, corespunzătoare vechimii în muncă, însă contestă că cererea sa de trecere în rezervă a fost soluționată favorabil, prin emiterea Ordinului nr. DP 228 din 18 septembrie 1998 care în acord cu prevederile legale în vigoare la data emiterii, a fost clasificat secret de serviciu.

Prima instanță, în mod corect a reținut că, deși reclamantului nu i s-a comunicat o copie a ordinului de trecere în rezervă, în considerarea nivelului de clasificare acordat actului menționat, în fapt, acestuia i s-au adus la cunoștință toate elementele acestui act, ce a avut ca efect trecerea în rezervă cu achitarea plăților compensatorii conform O.G. nr. 7/1998. Scopul comunicării unui act de autoritate este acela a producerii de efecte, ceea ce în cazul recurentului-reclamant s-au produs, acesta fiind trecut în rezervă și încasând plățile compensatorii corespunzătoare vechimii în serviciu, ca militar activ cu grad de sergent major. Comunicarea este operațiunea prin care organul emitent aduce la cunoștința celui interesat actul administrativ individual pentru ca acesta să poată produce efecte juridice obligatorii.

În cauză efectele juridice ale emiterii ordinului de trecere în rezervă s-au produs, recurentul-reclamant fiind în totală cunoștință de cauză de toate elementele ordinului, acesta fiind cel care a formulat raportul și a încasat plățile compensatorii. Instanța de control judiciar apreciază că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanță a expus în mod convingător argumentele care au determinat formarea convingerii sale. Mai precis, judecătorul fondului a prezentat în cuprinsul hotărârii toate elementele care au condus la concluzia că deși din punct de vedere formal reclamantului nu i s-a comunicat o copie a ordinului de trecere în rezervă din anul 1998 acestuia i s-a adus la cunoștință cuprinsul actului juridic unilateral.

In concluzie primul capăt de cerere este neîntemeiat și ca o consecință au fost respinse și cererile accesorii vizând reîncadrarea în serviciu, cu plata de despăgubiri materiale și morale, menționate în acțiune. Din conținutul hotărârii recurate se constată că prima instanță a analizat toate motivele invocate de parte prin acțiune găsindu-le nefondate. Neexaminarea în detaliu a fiecărui argument indicat în acțiune sau gruparea argumentelor și cercetarea lor printr-un considerent comun, exprimat sintetic, nu pot fi considerate omisiuni de cercetare a fondului cauzei, de natură sa atrage nulitatea sentinței conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ., așa cum susține recurentul-reclamant. În speță, este nefondat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Într-adevăr, este corectă afirmația recurentului în sensul că prima instanță a respins excepția tardivității acțiunii, însă considerațiile de ordin teoretic privind instituția comunicării și atitudinea manifestată de reclamant care până în anul 2009 nu a manifestat nici o nemulțumire pentru faptul că nu a mai activat ca militar, au fost făcute prin raportare la baza factuală existentă în speță în analizarea temeiniciei pretențiilor deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, în sensul art. l din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru considerentele expuse la pct. II.l din decizie, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul formulat de reclamant va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.C. împotriva sentinței civile nr. 1788 din 08 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2012.