ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 122/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul C.C., în

contradictoriu cu pârâții M.A.N., Statul Major al Forțelor Armate Terestre,

Unitatea Militară nr. 02490, Unitatea Militară nr. 02180, Comandamentul

Teritorial Sector 3 București și Unitatea Militară nr. 02515 B, a solicitat:

- obligarea pârâților la comunicarea

Ordinului DP nr. 228 din 18 septembrie 1998;

- să se constate că efectele Ordinului

Șefului Direcției Personal și Evidență Resurse Umane DP 228 din 18 septembrie 1998

nu s-au produs fată de reclamant;

- să se constate că perioada 20

septembrie 1998 până la comunicarea ordinului reprezintă vechime în muncă a

reclamantului în cadrul armatei;

- obligarea pârâților în solidar la

plata unor despăgubiri civile constând în drepturi salariale indexate,

majorate, reactualizate, precum și a celorlalte drepturi de care ar fi

beneficiat reclamantul în perioada 18 septembrie 1998 până la momentul

comunicării ordinului de trecere în rezervă;

- obligarea pârâților în solidar, la

plata sumei de 200.000 lei reprezentând daune morale pentru prejudiciul ce i-a

fost cauzat de abuzurile săvârșite cu ocazia trecerii în rezervă;

- obligarea pârâților la reprimirea

reclamantului la serviciu, respectiv să îi permită accesul în UM nr. 02180

București și îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, până la comunicarea ordinului

de trecere în rezervă; - obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

redat situația de fapt potrivit căreia, în anul 1979, a fost legitimat ca

sportiv al Clubului S.B. și pentru merite deosebite în această activitate a

fost decorat cu Meritul Militar clasa a II, iar din anul 1982, a fost cadru

militar activ cu grad de sergent major, în conformitate cu Ordinul Ministrului nr.

409 din 09 noiembrie 1982 prin care a fost angajat în armată. în anul 1998, a

precizat reclamantul, a solicitat trecerea sa în rezervă în conformitate cu

dispozițiile O.G. nr. 7 din 26 ianuarie 1998, iar în anul 2009, reclamantul a

solicitat eliberarea unei adeverințe din care să reiasă perioada lucrată în

cadrul armatei, precum și temeiul legal al trecerii sale în rezervă și,

întrucât, în cuprinsul răspunsului primit, a identificat nereguli cu privire la

temeiul de drept al trecerii sale în rezervă, a solicitat pârâților să îi

comunice ordinul de trecere în rezervă, însă autoritățile pârâte au refuzat

comunicarea ordinului.

La termenul de judecată din data de 15

februarie 2011, pârâții au invocat excepția tardivității acțiunii, solicitând

admiterea acesteia și respingerea acțiunii ca tardiv formulată, iar pe fondul

cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1788 din 08

martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ

și fiscal a respins excepția tardivității și a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea formulată de reclamantul C.C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Apărării Naționale, Statul Major al Forțelor Armate Terestre, Unitatea Militară

nr. 02490, Unitatea Militară nr. 02180 (fosta B265 Poliție Militară),

Comandamentul Teritorial Sector 3 București și Unitatea Militară nr. 02515 B.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond, examinând cu prioritate excepția tardivității, a reținut că

cererea de comunicare a unui act nu este supusă unui anumit termen, partea

putând să solicite, oricând, autorității emitente, comunicarea actului, iar în

caz de refuz de comunicare, persoana nemulțumită poate formula acțiune în justiție

într-un termen care se calculează de la data la care trebuia soluționată

cererea de comunicare a actului și nu de la data emiterii respectivului act.

Cu privire la fondul cauzei, Curtea a

reținut împrejurarea potrivit căreia, pentru a beneficia de dispozițiile art. 8

alin. (1) din O.G. nr. 7/1998, reclamantul a solicitat, prin nota din 07 iulie 1998,

trecerea în rezervă, iar cererea reclamantului a fost soluționată pozitiv prin

emiterea ordinului DP 228 din 18 septembrie 1998 care, în acord cu prevederile

în vigoare la data emiterii, a fost clasificat secret de serviciu. Totodată,

reclamantului i s-a comunicat faptul că a fost trecut în rezervă și acesta a

încasat plățile compensatorii.

Prima instanță a reținut că, deși

reclamantului nu i s-a comunicat o copie a ordinului de trecere în rezervă, în

considerarea nivelului de clasificare acordat actului, în fapt, acestuia i s-au

adus la cunoștință toate elementele ordinului, respectiv faptul trecerii în

rezervă și condițiile acestei treceri în rezervă (cu achitarea plăților

compensatorii).

Pe de altă parte, instanța de fond a

apreciat că atitudinea reclamantului este edificatoare, întrucât, până în anul

2009, acesta nu a manifestat nicio nemulțumire privitor la faptul că „nu mai

trebuie să se prezinte la unitate" și nu a avut nicio nelămurire cu

privire la motivul pentru care i se acordă plăți compensatorii, care se cuvin

doar persoanelor trecute în rezervă, astfel încât, chiar dacă din punct de

vedere formal, reclamantului nu i s-a comunicat o copie a ordinului de trecere

în rezervă sau numărul acestui act, Curtea a reținut că reclamantului i s-a

comunicat actul de trecere în rezervă prin comunicarea tuturor elementelor

relevante ale respectivului act, cu respectarea dreptului la apărare al părții,

aceasta având posibilitatea, în caz de nemulțumire, să conteste în fața

instanțelor de judecată legalitatea actului.

Cu privire la capetele de cerere

accesorii, instanța de fond a apreciat că acestea sunt neîntemeiate, pe de o

parte întrucât însuși capătul principal de cerere este neîntemeiat, iar, pe de

altă parte, deoarece, chiar dacă s-ar fi constatat neîndeplinirea obligației de

comunicare a actului de trecere în rezervă, acest fapt nu ar fi dus în mod

automat la reintegrarea reclamantului ci, eventual, s-ar fi putut solicita

repunerea în termen pentru contestarea legalității actului. 3. Calea de atac

exercitată în cauză.

Împotriva sentinței civile nr. 1788

din 08 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Ciulei Constantin, care

a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304

pct. 5, 7, 8 și 9 și ale art. 3041 C. proc. civ.

Recurentul afirmă că hotărârea primei

instanțe este motivată sumar, contrar dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ. în cuprinsul acestui motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a reținut că instanța de fond nu a motivat

îndepărtarea apărărilor sale ce vizau neaplicarea art. 139 și 174 C. proc. civ.,

inexistența în fapt, a unui ordin de trecere în rezervă și existența a patru

variante prezentate de pârât ca fiind ordinul său de trecere în rezervă.

În motivarea căii de atac, încadrată

în drept în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se arată că, deși a

respinsă excepția tardivității cererii de chemare în judecată, instanța de fond

motivează hotărârea prin raportare la un anumit termen, respectiv anul 2009,

când în urma demersurilor efectuate a constatat că pârâții nu i-au comunicat

ordinul de trecere în rezervă, deoarece acesta nu există.

Recurentul susține că instanța de fond

a schimbat natura juridică a actului dedus judecății prin interpretarea

înscrisului de la fila 54, respectiv Ordinul DP 228 din 18 septembrie 1998 care

nu face referire la trecerea sa în rezervă, motiv încadrat în art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

Subsumat acestui motiv de recurs,

recurentul arată că raportul prin care a solicitat trecerea în rezervă nu a

fost soluționat, astfel că trecerea sa în rezervă nu a operat.

Un ultim motiv de recurs, încadrat în art.

304 pct. 9 C. proc. civ., vizează încălcareadispozițiilor art. 129 alin. (5) art.

139 alin. (1) teza finală, art. 174 teza finală C. proc. civ., art. 43 alin. (1)

lit. c) și art. 85 alin. (3) ultima teză din Legea nr. 80/1995.

Prin întâmpinarea depusă la dosar

intimatul M.A.N. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, insistând

asupra faptului că recurentul-reclamant a cunoscut baza legală a ordinului de

trecere în rezervă însuși recurentul-reclamant o indică în raportul personal și

a luat la cunoștință de prevederile acestuia prin semnarea statelor de plată

pentru primirea drepturilor bănești.

asupra recursului.

Examinând sentința atacată prin prisma

motivelor de recurs, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și în temeiul art.

3041 C. proc. civ. sub toate aspectele, Înalta Curte constată că este legală,

așa încât va fi menținută.

relevante.

Recurentul-reclamant a solicitat

trecerea în rezervă prin raport personal la data de 07 iulie 1998 pentru a

beneficia de prevederile art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 7/1998.

Conform înscrisului de la fila 69

dosar fond, acesta a beneficiat de plățile compensatorii, achitate la trecerea

în rezervă adică echivalentul a 20 de solde lunare brute, plățile fiind

achitate cu ordinul de plată nr. 174 din 29 septembrie 1998.

De altfel, recurentul-reclamant

recunoaște că a primit „plățile compensatorii" stipulate în O.G. nr. 7/1998,

corespunzătoare vechimii în muncă, însă contestă că cererea sa de trecere în

rezervă a fost soluționată favorabil, prin emiterea Ordinului nr. DP 228 din 18

septembrie 1998 care în acord cu prevederile legale în vigoare la data

emiterii, a fost clasificat secret de serviciu.

Prima instanță, în mod corect a

reținut că, deși reclamantului nu i s-a comunicat o copie a ordinului de

trecere în rezervă, în considerarea nivelului de clasificare acordat actului

menționat, în fapt, acestuia i s-au adus la cunoștință toate elementele acestui

act, ce a avut ca efect trecerea în rezervă cu achitarea plăților compensatorii

conform O.G. nr. 7/1998.

Scopul comunicării unui act de

autoritate este acela a producerii de efecte, ceea ce în cazul

recurentului-reclamant s-au produs, acesta fiind trecut în rezervă și încasând

plățile compensatorii corespunzătoare vechimii în serviciu, ca militar activ cu

grad de sergent major.

Comunicarea este operațiunea prin care

organul emitent aduce la cunoștința celui interesat actul administrativ

individual pentru ca acesta să poată produce efecte juridice obligatorii.

În cauză efectele juridice ale

emiterii ordinului de trecere în rezervă s-au produs, recurentul-reclamant

fiind în totală cunoștință de cauză de toate elementele ordinului, acesta fiind

cel care a formulat raportul și a încasat plățile compensatorii.

Instanța de control judiciar apreciază

că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ., întrucât prima instanță a expus în mod convingător argumentele

care au determinat formarea convingerii sale.

Mai precis, judecătorul fondului a

prezentat în cuprinsul hotărârii toate elementele care au condus la concluzia

că deși din punct de vedere formal reclamantului nu i s-a comunicat o copie a

ordinului de trecere în rezervă din anul 1998 acestuia i s-a adus la cunoștință

cuprinsul actului juridic unilateral. In concluzie primul capăt de cerere este

neîntemeiat și ca o consecință au fost respinse și cererile accesorii vizând

reîncadrarea în serviciu, cu plata de despăgubiri materiale și morale,

menționate în acțiune.

Din conținutul hotărârii recurate se

constată că prima instanță a analizat toate motivele invocate de parte prin

acțiune găsindu-le nefondate. Neexaminarea în detaliu a fiecărui argument

indicat în acțiune sau gruparea argumentelor și cercetarea lor printr-un

considerent comun, exprimat sintetic, nu pot fi considerate omisiuni de

cercetare a fondului cauzei, de natură sa atrage nulitatea sentinței conform art.

304 pct. 5 C. proc. civ., așa cum susține recurentul-reclamant.

În speță, este nefondat și motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care se referă la cazul în

care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Într-adevăr, este corectă afirmația

recurentului în sensul că prima instanță a respins excepția tardivității

acțiunii, însă considerațiile de ordin teoretic privind instituția comunicării

și atitudinea manifestată de reclamant care până în anul 2009 nu a manifestat

nici o nemulțumire pentru faptul că nu a mai activat ca militar, au fost făcute

prin raportare la baza factuală existentă în speță în analizarea temeiniciei

pretențiilor deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, în sensul art.

l din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

de recurs.

Pentru considerentele expuse la pct. II.l

din decizie, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul formulat de reclamant

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.C.

împotriva sentinței civile nr. 1788 din 08 martie 2011 a Curții de Apel

București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 ianuarie 2012.