ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 451/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. 103/95/2007 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanții B.N., D.G. și Ș.C. au solicitat obligarea pârâtei SNL Oltenia SA Tg.-Jiu la plata drepturilor de autori ai invenției intitulate „dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat” aferente perioadei 01 iulie 2007 - 22 ianuarie 2009, actualizate cu coeficientul de inflație, precum și plata dobânzilor legale pentru sumele datorate de la data introducerii acțiunii până la data efectuării plății, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt autorii invenției intitulate „dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat” pentru care s-a emis brevetul de invenție nr. 102593 din 30 iunie 1992 Întreprinderii Miniere Rovinari.

S-a mai arătat că prin hotărârea nr. 11 din 28 noiembrie 1999 Consiliul de administrație al C.N.L.O. a aprobat plata drepturilor de autor pentru invenția „dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat”, menționând că SC I. SA Craiova obținuse dreptul de a fabrica și comercializa dispozitivul în temeiul contractului de licență voluntară încheiat cu E. M. Rovinari, contract înregistrat din 17 iulie 1998 la E. M. Rovinari și la SC I. SA Craiova. Reclamanții au mai susținut că prin H.G. nr. 103/2004 s-a înființat SN L.O. SA, în componența căreia a intrat E. M. C. Motru, E. M. Mehedinți, E. M. C. Berbești, Exploatarea Minieră de Carieră Roșia, iar pârâta SN L.O. SA a preluat toate drepturile și și-a asumat toate obligațiile pentru exploatările miniere intrate în componența sa.

Reclamanții au precizat, de asemenea, că celelalte exploatări miniere au plătit din proprie inițiativă drepturile ce se cuveneau pentru folosirea invenției. Au mai arătat că printr-o altă acțiune au chemat în judecată SN L.O. SA pentru plata drepturilor de inventatori rezultând din utilizarea invenției la EMC Roșia în perioada 01 iunie 2006-30 iunie 2007, iar prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, SN L.O. SA a fost obligată să achite drepturile de autor indexate cu coeficientul de inflație plus dobânda legală, sens în care face trimitere la sentința civilă nr. 185/2008 a Tribunalului Gorj și Decizia nr. 174/2009 a Curții de Apel Craiova. Au susținut că eficiența economică obținută de către pârâtă prin folosirea invenției dar și cota de 20% cuvenită autorilor invenției trebuie calculată printr-o expertiză tehnică minieră și contabilă, urmând ca suma datorată să se distribuie conform înțelegerii dintre aceștia.

În apărare, pârâta SN L.O.SA Tg. Jiu a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, arătând că invenția denumită „dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat” nu este folosită de SN L.O. SA Tg. Jiu, ci se folosesc dispozitive asemănătoare denumite convertizoare statice rotrice, achiziționate de la SC I. SA Craiova care produce C.S.R., după o documentație proprie și că reclamanții nu au contribuit cu nimic la realizarea acestui produs. S-a mai solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a E. M. C. Roșia, pe considerentul că această subunitate are mandat din partea SN L.O. SA pentru a sta în nume propriu în fața instanței de judecată. Totodată, pârâta a arătat că nu este succesoarea în drepturi a E. M. Rovinari și că titularul brevetului de invenție - Întreprinderea Minieră Rovinari (E. M. C. Rovinari - preluată de SC C.E.R.

SA) este decăzut din drepturile asupra brevetului pentru neplata taxelor de menținere în vigoare. Pentru ipoteza în care instanța va aprecia că E. M. C. Roșia folosește invenția „dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat”, a invocat că această invenție nu mai este protejată ca urmare a decăderii din drepturi a titularului brevetului de invenție. Pârâta SN L.O. SA a formulat cerere de chemare în garanție a SC I. SA Craiova, solicitând instanței ca în cazul în care va cădea în pretenții, să fie obligată la plata acestor despăgubiri. În motivarea cererii de chemare în garanție, s-a arătat că SN L.O. SA Tg. Jiu folosește dispozitive asemănătoare denumite convertizoare statice rotrice, achiziționate de la SC I. SRL Craiova care produce C.S.R.

după o documentație proprie care are la bază inovația realizată de I.C.M.E.T. Craiova din anul 1986; că principiul tehnic al acestor convertizoare este comun cu cel al invenției în cauză, dar deși se aseamănă, sunt totuși diferite. A apreciat astfel pârâta, că SC I. SA este obligată convențional ca urmare a contractelor de furnizare produse încheiate cu SN L.O. SA Tg. Jiu și, deci, este obligată să garanteze pârâta. Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinarea formulată de SN L.O. SA Oltenia, arătând că se opun introducerii în cauză a pârâtei E. M. C. Roșia, deoarece pârâta SNLO nu are un temei legal pentru a solicita introducerea în cauză a altei pârâte.

Chemata în garanție SC I. SA Craiova a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în garanție, arătând că motivarea cererii susținută de pârâtă este contradictorie, invocând totodată puterea de lucru judecat cu privire la obligația de a plăti drepturile către autorii invenției pentru pârâta SN L.O. SA, respectiv faptul că prin hotărâri judecătorești anterioare, cererea de chemare în garanție a fost respinsă, reținându-se că drepturile derivate din invenție se plătesc de unitatea care utilizează invenția și realizează eficiență economică din exploatarea invenției. Prin încheierea din 01 aprilie 2010, s-a respins cererea de citare în cauză în calitate de pârâtă a E. M. C. Roșia și, referitor la această soluție, s-a reținut că reclamanții au chemat în judecată doar pe SN L.O.

SA Oltenia societate cu personalitate juridică, iar din motivarea cererii de introducere în cauză a E. M. C. Roșia a rezultat, practic, că acesteia i se conferă mandat în vederea reprezentării interesului SN L.O. SA, reprezentare care nu poate fi legală întrucât o unitate cu personalitate juridică nu poate acorda mandat de reprezentare unei subunități care nu se bucură de personalitate juridică. În probațiune, s-a încuviințat în cauză efectuarea unei expertize tehnice și contabile, obiectivele expertizelor fiind stabilite prin încheierea din 13 mai 2010. Prin sentința civilă nr. 211 din 1 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul cu nr. 103/95/2010, s-a admis acțiunea formulată de reclamanții B.N., D.G.

și Ș.C., împotriva pârâtei SN L.O. SA. A fost obligată pârâta SN L.O. SA la 545.130 lei despăgubiri civile pentru reclamantul B.N., la 227.135 lei pentru reclamantul Ș.C. și 136.282 lei pentru reclamantul D.G., despăgubiri reprezentând drept de autor pentru perioada 01 iulie 2007 - 22 ianuarie 2009, actualizate la data plății. A fost obligată aceeași pârâtă la plata dobânzilor legale pentru daunele datorate, începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății. S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de SN L.O. SA față de SC I. SA Craiova. A fost obligă pârâta la 15.000 lei cheltuieli față de reclamantul B.N., la 13.500 lei față de Ș.C. și 8.500 lei față de reclamantul D.G.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în raport de concluziile rapoartelor de expertiză tehnică și contabilă și de înscrisurile depus la dosarul cauzei, că pârâta folosește obiectul invenției reclamanților și obține eficiență economică, astfel că, având în vedere contractul de cesiune încheiat între părți și convenția încheiată între reclamanți privind distribuirea drepturilor bănești rezultate din folosirea invenției, s-a dispus obligarea pârâtei la plata drepturilor de autor actualizate cu indicele de inflație și la plata dobânzilor legale, făcându-se și aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în ce privește cheltuielile de judecată solicitate de reclamanți. Împotriva acestei sentințe civile, în termen legal, a declarat apel pârâta SN L.O.

SA Tg Jiu, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. La data de 25 octombrie 2010, intimatul reclamant B.N. a formulat cerere de aderare la apel, potrivit art. 293 C. proc. civ., în sensul schimbării în parte a sentinței civile și a obligării pârâtei la plata sumei de 34.903 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, având în vedere criteriile prevăzute de art. 274 C. proc. civ. și cotele procentuale convenite între autorii invenției cu privire la acordarea drepturilor de autor, cote care trebuiau aplicate și referitor la cheltuielile de judecată. Prin decizia civilă nr. 477 din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (1) din Legea 64/1991 republicată, brevetul de invenție conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe întreaga durată de protecție a acestuia.

Pe întreaga perioadă de valabilitate a brevetului de invenție, titularul are obligația de a plăti taxele de menținere în vigoare a brevetului, potrivit art. 43 alin. (2) din Legea 64/1991 republicată, beneficiind de un termen de grație, potrivit art. 5 bis alin. (1) al Convenției de la Paris privind protecția proprietății industriale, în forma revizuită la Conferința de la Haga din 1925. Neplata taxei legale de menținere în vigoare a brevetului, se sancționează cu decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet, potrivit art. 43 alin. (3) din Legea 64/1991, sancțiune care se înregistrează în Registrul Național al Brevetelor de Invenție și se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, titularul având la dispoziție un termen de 6 luni de la data publicării decăderii pentru a formula la OSIM cerere pentru revalidarea brevetului.

Decăderea are ca efect pierderea drepturilor titularului de brevet, este totală și produce efecte doar pentru viitor, cu începere de la data publicării în BOPI. Odată ce titularul brevetului de invenție a fost decăzut din drepturile conferite de brevet și nu a intervenit o revalidare a acestuia, invenția poate fi exploatată liber de terți, care nu pot fi obligați la plata vreunei despăgubiri pentru folosirea acesteia. În speță, decăderea nu a fost publicată în BOPI, astfel că nicio terță persoană nu poate exploata liber invenția. De altfel, pârâta SN L.O. SA nu are calitatea de terț față de reclamanți, între părți fiind încheiat anterior contractul de cesiune din 14 martie 2000, cu valabilitate până la 22 ianuarie 2009, în temeiul căruia exploatările miniere care aparțineau de CN L.O.

SA au utilizat invenția s-au obligat să achite autorilor invenției 30% din eficiența economică obținută în primul an de exploatare și 20% pentru următorii 19 ani. Ca atare, răspunderea juridică a pârâtei este una contractuală, întemeiată pe prevederile art. 969 C. civ., convenția părților fiind izvorul obligațiilor asumate de pârâtă. Instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținută susținerea apelantei pârâte potrivit căreia folosește convertizoare statice rotorice, achiziționate de la chemata în garanție, distincte de cele care au făcut obiectul invenției, întrucât este contrazisă de concluziile expertizei tehnice întocmite de expert tehnic I.M.

(filele 136-140, dosar primă instanță), precum și de contractul de licență voluntară, prin care societatea chemată în garanție obținea dreptul de comercializare a obiectului brevetului nr. X. De altfel, acest aspect a fost reținut și prin sentința nr. 320/2006 a Tribunalului Gorj, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului, hotărâri prin care s-a stabilit astfel: convertizoarele comercializate de SC I. SA sunt dispozitive de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat, ce fac obiectul invenției reclamanților, constatări care în prezenta cauză se impun cu putere de lucru judecat, potrivit art. 1200 pct. 4 C. civ. S-a înlăturat ca nefondată și critica vizând nerespectarea dreptului la un proces echitabil, potrivit art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Rapoartele de expertiză tehnică și contabilă dispuse de prima instanță au fost depuse la dosar în termenul procedural prevăzut de art. 209 C. proc. civ., astfel că părțile au avut posibilitatea să îl observe și să formuleze eventuale obiecțiuni, aceasta fiind și rațiunea instituirii acestui termen procedural. Cât privește aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., s-a reținut că prima instanță a făcut în mod corect aplicarea acestui text și a redus onorariul de apărător în raport de complexitatea cauzei, curtea de apel apreciind că modalitatea convenită de autorii invenției cu privire la repartizarea procentuală a drepturilor bănești rezultate din exploatarea invenției, concretizată în înscrisul intitulat „înțelegere între autori”, nu poate fi extinsă și la acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul demarat pentru valorificarea acestora.

În termen legal, împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantul B.N. (acesta indicând și încheierea de ședință din 7 decembrie 2010 ceea ce reprezintă încheierea de dezbateri și de amânare a pronunțării, ce face parte integrantă din decizie instanței de apel, astfel încât nu este necesară analizarea separată a acesteia ca obiect al recursului) și pârâta SN L.O. SA. Recurentul reclamant, în susținerea recursului său, s-a prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a învederat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv, a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, s-a arătat că textul menționat permite judecătorilor să micșoreze onorariile apărătorilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori constată motivat că sunt nepotrivit de mari fată de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

În primul rând, instanța trebuia să-si motiveze diminuarea onorariului pentru apărător ținând seama de onorariile minimale prevăzute în tabloul onorariilor minimale, însă, o asemenea motivare nu există. În lipsa tabloului cu onorariile minimale (care nu la acest moment nu mai există, având în vedere principiul negocierii libere a onorariului între apărător si client), instanța trebuia să se raporteze ori la fostele onorarii minimale, ori să aibă în vedere practica judecătorească, cu privire la onorarii, în spețe similare. În al doilea rând, art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permite instanței să diminueze onorariul apărătorului, numai în două cazuri, limitativ expuse prin lege, respectiv: când sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau când sunt nepotrivit de mari fată de munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, dispozițiile legale menționate nu permiteau instanțelor de fond să procedeze la reducerea onorariului de apărător în „raport de complexitatea cauzei”, deși complexitatea cauzei este unul dintre elementele care se au în vedere la negocierea și stabilirea onorariului, între avocat si client. Pe de altă parte, nu s-au aplicat unitar dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. care impuneau celor două instanțe să aprecieze cuantumul onorariului de apărător în funcție de valoarea pricinii, motiv de recurs ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul reclamant mai arată că onorariul negociat cu apărătorul și pe care l-a achitat, reprezenta circa 5% din drepturile de autor pe care le-au solicitat și obținut fiecare dintre inventatori.

Instanțele de fond au acordat integral cheltuielile de judecată reclamanților Ș.C. si D.G. constând în onorariul pentru apărare (reprezentând circa 5 % din valoarea despăgubirilor acordate acestora), dar a cenzurat cheltuielile pe care recurentul reclamant B.N. le-a făcut cu apărătorul, deși erau raportate tot la valoarea pricinii și reprezentau tot un procent de circa 5 % din despăgubirile ce i-au fost acordate. Recurentul mai susține că diminuarea onorariului pe care l-a achitat s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, motiv de recurs care, de asemenea, se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Textul invocat prevede: „Contractul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului.” Or, prin reducerea cheltuielilor aferente apărătorului, în mod indirect, instanțele de fond și apel au intervenit în contractul dintre apărător și client, cenzurând onorariul pe care l-au negociat. Pe de altă parte, ambele instanțe, procedând la reducerea onorariului pentru apărător, au acordat pârâtei SN L.O. SA, ceea ce nu a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât nu a existat nicio cerere a pârâtei pentru reducerea onorariului achitat de reclamantul B.N.

Recurentul învederează că hotărârile instanțelor de fond cu privire la nerespectarea onorariului apărătorului, în raport cu valoarea pricinii, în cauze similare este contrară practicii judecătorești, consfințită prin hotărâri irevocabile, în care le-au fost acordate integral cheltuielile de judecată (onorariile de avocat) în funcție de valoarea despăgubirilor pe care fiecare inventator le-a primit, chiar dacă respectivele onorarii au fost negociate la un procent de circa 10% din valoarea despăgubirilor solicitate și acordate; în acest sens indică hotărârile judecătorești pe care le-a avut în vedere în sensul indicat. Recurenta pârâtă, prin motivele sale de recurs, se prevalează de ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că decizie recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Legea 64/1991 care prevăd că brevetul de invenție conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe întreaga perioadă de protecție a acestuia. Se arată de recurentă că neplata taxelor legale de menținere în vigoare a brevetului se sancționează cu decăderea titularului din drepturile conferite de brevet, potrivit dispozițiilor art. 43 alin. (3) din Legea 64/1991; or, decăderea are ca efect pierderea drepturilor și obligațiilor ce decurg din acesta. Pe de altă parte, în perioada dintre decăderea din drepturi și revalidarea brevetului, invenția aparține domeniului public și poate fi exploatată liber de terți.

În plus, titulara brevetului de invenție este Întreprinderea Minieră Rovinari, iar nu recurenta SN L.O. SA Tg. Jiu, cea din urmă luând ființă prin H.G. nr. 103/2004, sens în care se indică instanței de recurs observarea dispozițiilor art. 3, 6, 7 și 15 alin. (2) din H.G. nr. 103/2004. Din analiza acestor texte nu rezultă că SNLO Tg. Jiu a preluat brevetele de invenție sau soluțiile tehnice ale fostei CN L.O. SA Tg. Jiu, ci doar activul și pasivul unor subunități din cadrul acesteia, precum și litigiile în curs, conform Protocolului de predare primirea elementelor de activ și pasiv în conformitate cu H.G. nr. 103/2004 încheiat între CN L.O. SA Tg. Jiu și SN L.O. SA. Instanța de apel a motivat decizia plecând de la premisa greșită că recurenta SN L.O.

SA Tg. Jiu nu este terț față de prevederile contractului de cesiune nr. 3999 din 14 martie 2003, cu valabilitate până la 22 ianuarie 2009. Or, acest considerent este eronat întrucât contractul menționat este încheiat între Exploatarea Minieră Rovinari și inventatori, la data când această subunitate era în componența CN L.O. SA Tg. Jiu, iar din anul 2004, ca efect al H.G. nr. 103/2004 a intrat în componența Complexului Energetic Rovinari. În consecință, față de cele arătate, recurenta apreciază că are calitatea de terț față de contractul de cesiune ca și față de brevetul de invenție RO 102590. Totodată, titulara - Întreprinderea Minieră Rovinari a fost decăzută din drepturi, astfel că invenția poate fi exploatată liber de terți, fără să fie obligați la plata vreunei despăgubiri pentru folosirea acesteia.

Pe de altă parte, decizia instanței de apel este nelegală, deoarece s-au încălcat dispozițiile art. 73 din Legea 64/1991 coroborat cu art. 8 din H.G. nr. 1582/2002 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 64/1991, privind determinarea cotei de profit sau a venitului obținut de titularul unui brevet, deoarece nu a fost luat în calcul doar elementul comun, respectiv, principiul de funcționare, astfel cum se precizează în expertiza tehnică. Invenția denumită „Dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat nu este folosită de SN L.O. SA Tg. Jiu, respectiv, de E. M. C. Roșia care folosește dispozitive asemănătoare numite convertizoare statice rotrice tip C.S.R., achiziționate de la SC I. SA sub nr. de marcă x, conform Deciziei nr. 302238 din 23 februarie 1999 a OSIM.

Recurenta solicită instanței de recurs a se observa că deși se aseamănă produsele, ele sunt totuși diferite, convertizoarele statice realizând pornirea motorului cu pierdere de energie, iar dispozitivele electronice de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat, realizând pornirea motoarelor fără pierdere de energie. Conform opiniei expertului I.M. „CSR realizate de SC I. SA Craiova realizează același principiu de funcționare, diferența dintre ele fiind tipul componentelor electronice mai noi și mai profesionale apărute pe piața produselor electronice după 1989”; SC I. SA Craiova produce C.S.R. după o documentație proprie care are la bază inovația realizată de ICMET Craiova din 1986 și precizează că reclamanții nu au contribuit cu nimic la realizarea acestui produs.

Principiul tehnic pe care îl au în comun brevetul de invenție și C.S.R. - urile produse de SC I. SA Craiova era publicat în anul 1976 în manualul Acționări electrice al prof. Dr. Ing. A.K., Ediția a II-a din 1979, cap. 5.4 unde sunt prezentate posibilitățile tehnice de comandă și reglare a vitezei motoarelor asincrone cu rotorul bobinat. Societatea chemată în garanție a obținut de la OSIM nr. de marcă x, atribuit depozitului din 22 septembrie 1997 pentru producerea convertizoarelor statice pentru reglarea curentului rotoric, utilizat la pornirea și reglarea turației motoarelor asincrone cu rotorul bobinat cu puteri cuprinse între 200 și 1000 KW. Recurenta concluzionează că dacă instanța de recurs va ține cont de raportul de expertiză întocmit de expert I.M.

și va aprecia că produsele CSR sunt fabricate pe baza invenției reclamanților, să se aibă în vedere prevederile contractelor de achiziție depuse la dosarul cauzei. Referitor la expertiza contabilă întocmită de expert S.P., recurenta precizează că aceasta nu a ținut cont de dispozițiile art. 8 din H.G. nr. 1585/2002 pentru determinarea cotei de profit sau a venitului obținut de titularul unui brevet, prevăzut de art. 73 din Legea 64/1991, deoarece nu a luat în calcul doar elementul comun (principiul de funcționare).

La fila 40 dosar recurs, s-a depus cerere de renunțare la judecarea recursului promovat împotriva decizie civile nr. 477 din 14 decembrie 2010 și a încheierii de ședință din 7 decembrie 2010 (încheierea de dezbateri și care face parte integrantă din decizie instanței de apel) pretins a fi fost formulată de recurentul reclamant; în cuprinsul acestei cereri s-a susținut că reclamantul nu mai are interes în susținerea recursului întrucât a încheiat cu pârâta cauzei tranzacția nr. 392/19 ianuarie 2011 prin care a recunoscut legalitatea sentinței civile nr. 211/2010 a Tribunalului Gorj ca și a deciziei recurate, nr. 477/2010 a Curții de Apel Craiova, încasând de la SN L.O. SA creanțele acordate prin aceste hotărâri judecătorești.

Totodată, la 31 octombrie 2011 recurentul reclamant împreună cu intimații reclamanți au depus întâmpinare la motivele de recurs ale pârâtei, invocând excepția lipsei de interes a acesteia în susținerea recursului, pe temeiul încheierii aceleiași tranzacții judiciare nr. 392 din 19 ianuarie 2011. Pe fond, s-a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat reclamanții invocând împrejurarea că aceleași susțineri privitoare la lipsa calității lor procesuale active ca și a lipsei calității procesuale pasive decurgând din decăderea titularului din drepturile conferite de brevet, dar și din inopozabilitatea contractului nr. 3999/2000 au fost invocate și de SC C.E.T. SA (care a preluat de la CN L.O.

SA Exploatarea Minieră Jilț prin H.G. nr. 103/2004) în recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 80/2010 a Curții de Apel Craiova în Dosarul nr. 15626/95/2008, dar acestea nu au fost însușite de Înalta Curte de Casație și Justiție care a respins recursul prin Decizia civilă nr. 3292 din 8 aprilie 2011 (depusă la fila 64 dosar recurs); totodată, se invocă o practică judiciară constantă a instanțelor în respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale active și pasive prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, pronunțate în litigiile derulate între părți pentru perioadele anterioare celei valorificate în cauza de față. Și recurenta pârâtă a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale reclamantului, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În ce privește cererea de renunțare la judecarea recursului, manifestare a principiului disponibilității părților în procesul civil, Înalta Curte o va respinge, întrucât recurentul reclamant nefiind prezent la termenul de azi, nu s-a putut realiza verificarea consimțământului său în sensul renunțării la judecarea căii de atac, renunțarea fiind un act de dispoziție procesuală pentru care este necesar consimțământul expres al recurentului; or, cererea depusă la dosar nu este însoțită de verificarea identității și constatarea de către instanță a consimțământului neviciat al titularului cererii, în sensul renunțării la judecarea căii de atac. Pe de altă parte, având în vedere regula instituită prin dispozițiile art. 67 alin. (1) C. proc.

civ. referitoare la posibilitatea părților de a-și exercita drepturile procesuale nu numai personal, dar și prin mandatar, Înalta Curte, la termenul de azi, a solicitat apărătorului recurentului reclamant să precizeze dacă deține procură specială prin care să fie împuternicit să renunțe în numele și pe seama recurentului la judecata căii de atac, sens în care dispune art. 69 alin. (1) C. proc. civ. Cum acesta nu a fost mandatat în acest sens, se va dispune respingerea cererii de renunțare la judecarea recursului. Excepția lipsei de interes a pârâtei în susținerea recursului a fost susținută de intimații reclamanți ca urmare a încheierii între părți a tranzacției judiciare nr. 392 din 19 ianuarie 2011 prin care au convenit cu privire la modalitatea de executare a celor confirmate prin decizia ce formează obiectul prezentului recurs.

Excepția nu va putea fi primită, întrucât conformarea conduitei recurentei pârâte la decizia dată de instanța de apel nu are semnificația anihilării interesului său procesual în susținerea recursului, prin recursul de față invocându-se critici de nelegalitate împotriva hotărârii instanței de apel. O hotărâre judecătorească definitivă, conform art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (ceea ce corespunde unei decizii date în apel), poate fi învestită cu formulă executorie, astfel cum prevede art. 376 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, hotărârea definitivă poartă atributul executorialității, astfel că, dacă ea poate fi învestită cu formulă executorie (în vederea executării silite), în mod simetric, de la aceeași dată, un debitor diligent și de bună credință o poate executa benevol, astfel cum s-a angajat și recurenta pârâtă din cauză prin încheierea tranzacției menționate.

În același timp, decizia instanței de apel este obiect al recursului, astfel cum prevede art. 299 alin. (1) C. proc. civ., iar promovarea și susținerea lui nu este condiționată de neexecutarea (benevolă sau silită) a hotărârii recurate. Dimpotrivă, prin edictarea art. 311 C. proc. civ. legiuitorul admite implicit posibilitatea executării hotărârii recurate până la soluționarea recursului, de vreme ce prin textul invocat se prevede că hotărârea casată nu are nicio putere (alin. (1)), iar actele de executare sunt desființate de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel (alin. (2)), în mod evident, ipoteza fiind incidentă în cazul admiterii recursului. Recursurile formulate sunt nefondate, potrivit celor ce succed.

Recurentul reclamant, prin recursul său, a susținut incidența ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. Astfel cum rezultă din expozeul deciziei de față, se constată că instanța de apel prin decizia recurată a respins ca nefondate ambele apeluri, atât apelul principal al pârâtei, cât și a celui incident formulat de reclamantul B.N., prin care solicitase schimbarea sentinței tribunalului în ce privește cheltuielile de judecată ce i-au fost acordate de prima instanță prin aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., sens în care a dispus reducerea acestora de la 34.900 (din care 32.000 lei onorariu avocat) lei la 15.000 lei.

Prima instanță a apreciat că stabilirea unui onorariu de avocat la nivelul sumei achitate de reclamant este disproporționată în raport cu complexitatea cauzei și volumul de activitate al apărătorului, acesta fiind apărătorul care l-a asistat pe reclamant și în litigiile în care au fost reclamate remunerațiile corespunzătoare perioadelor anterioare celei din prezenta cauză, astfel că dosarul de față nu a presupus altă stare de fapt și alte probleme de drept decât cele deja dezbătute. Față de aceste constatări, întrucât în apel reclamantul B.N. nu a solicitat și, prin urmare, nu i-au fost acordate cheltuieli de judecată cu privire la care curtea de apel să fi făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte va înlătura incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanța de apel nefiind învestită cu vreo cerere accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată corespunzătoare etapei procesuale a apelului. Nici criticile susținute din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi reținute, întrucât instanța de apel a constatat atât legalitatea cât și temeinicia soluției primei instanțe în ce privește aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., relativ la reducerea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant, în partea referitoare la onorariul de avocat. Înalta Curte constată că dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. permit instanțelor să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori vor constata motivat, că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Instanța de fond a făcut uz de aceste dispoziții, ceea ce a permis instanței de apel constatarea aplicării criteriilor legale în sensul reducerii cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant cu plata onorariului de avocat, confirmând, totodată și temeinicia soluției din perspectiva proporției de reducere aplicate. Aceste din urmă evaluări însă nu pot fi cenzurate de instanța de recurs care exercită exclusiv un control de legalitate pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Contrar celor susținute de către recurent, contractul de asistență juridică încheiat între reclamant și apărătorul său nu poate fi modificat ca urmare a aplicării acestei dispoziții procedurale, contract care își păstrează forța obligatorie pentru părțile lui, potrivit art. 969 C. civ. și care pentru ceilalți rămâne res inter alios acta aliis necque nocere, neque prodesse potest (art. 973 C. civ.). Așa fiind, dispozițiile de la art. 34 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat nu sunt înfrânte, deoarece aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu reprezintă o ingerință în mecanismul încheierii contractului dintre avocat și clientul său, contract care își produce pe deplin efectele între părțile lui, având caracter executoriu în condițiile clauzelor convenite de părți.

Recursul formulat de pârâtă este și el nefondat. Recurenta pârâtă, prin motivele de recurs, a reluat criticile formulate în apel privind excepția lipsei calității sale procesuale pasive în raportul juridic dedus judecății, pretinzând că nu are calitatea de titular al brevetului de invenție și că este de terț față de contractul de cesiune nr. 3999 din 14 martie 2000, cu valabilitate până la 22 ianuarie 2009, susținând și încălcarea dispozițiilor art. 32 alin. (1), art. 43 alin. (3) din Legea 64/1991, referitoare la decăderea titularului din drepturile conferite de brevet; în același timp, a invocat critici și pe fondul pretențiilor formulate de reclamanți. Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost în mod legal dezlegată de instanța de apel.

Brevetului de invenție RO 102593 din 23 ianuarie 1989 - data depozitului național reglementar, a fost eliberat în favoarea fostei Întreprinderi Miniere Rovinari la data de 30 iunie 1992. Prin reorganizarea parțială a CNL Oltenia, a fost înființată societatea pârâtă, SN L.O. SA, prin H.G.

nr. 103/2004 privind unele măsuri pentru restructurarea activității de producere a energiei electrice și termice pe bază de lignit, aceasta preluând capitalul social aferent exploatărilor miniere de carieră și subteran Motru, E. M. Mehedinți, E. M. Roșia, E. M. Berbești, etc. Invenția în discuție, în perioada corespunzătoare acestui litigiu (1 iulie 2007 - 22 ianuarie 2009), a fost utilizată de către Exploatarea Minieră Roșia, astfel cum au reținut instanțele de fond și cum reiese din probele cauzei (fila 147 dosar primă instanță), constatare ce se impune, de altfel, și cu puterea lucrului judecat, pe baza celor reținute în litigiile derulate între părți privind plata drepturilor bănești cuvenite inventatorilor pentru perioade anterioare (ex.

Decizia civilă nr. 4141 din 22 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală - fila 26 dosar fond). Pe de altă parte, în baza art. 1200 pct. 4 C. civ., instanțele anterioare au confirmat calitatea procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății prin stabilirea identității între pârâtă și unitatea care utilizează invenția și realizează eficiența economică din exploatarea ei, sens în care sunt dispozițiile art. 71 alin. (2) din Legea 64/1991 („unitatea care a aplicat invenția”). Cum unitatea care a exploatat invenția este E. M. Roșia, fără personalitate juridică și al cărei capital social este deținut de recurenta pârâtă SN L.O. SA, conform art. 6 din H.G.

nr. 103/2004, rezultă că în mod legal a fost confirmată în cauză, din acest punct de vedere, calitatea procesuală pasivă a pârâtei. Excepția lipsei calității procesuale pasive a fost susținută de aceeași recurentă pârâtă, întemeindu-se și pe calitatea sa de terț în contractul de cesiune nr. 3999 din 14 martie 2000 încheiat între CN L.O. SA și intimații reclamanți, în calitate de inventatori, angajați la E. M. Rovinari. Asupra acestei chestiuni instanța de apel a reținut că SN L.O. SA nu are calitatea de terț întrucât între părți a fost încheiat anterior contractul de cesiune din 14 martie 2000, cu valabilitate până la 22 ianuarie 2009, în temeiul căruia exploatările miniere care aparțineau de CN L.O.

SA au utilizat invenția s-au obligat să achite autorilor invenției 30% din eficiența economică obținută în primul an de exploatare și 20% pentru următorii 19 ani. În acest context, s-a apreciat că răspunderea juridică a pârâtei este una contractuală, întemeiată pe prevederile art. 969 C. civ., convenția părților fiind izvorul obligațiilor asumate de pârâtă.

Pe de altă parte, se impune precizarea că, potrivit aceleiași situații de fapt, s-au pronunțat anterior hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamanți a drepturilor bănești derivate din calitatea de inventatori, drepturi aferente perioadei 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2005 (sentința civilă nr. 320 din 29 iunie 2006 a Tribunalului Gorj, Decizia civilă nr. 869/2006 a Curții de Apel Craiova și Decizia civilă nr. 4141/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) și perioadei 1 ianuarie 2006 - 30 iunie 2007 (Sentința civilă nr. 185/2008 a Tribunalului Gorj, Decizia civilă nr. 174/2009 a Curții de Apel Craiova și Decizia civilă nr. 2551 din 27 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Prin urmare, pentru identitate de rațiune, în considerarea unei situații de fapt neschimbate, ca și având în vedere garanțiile unui proces echitabil, astfel cum este garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (ce impune imperativul unei practici unitare în cazurile identice sau similare), în prezentul litigiu nu se poate ajunge la o altă concluzie privind calificarea și efectele generate de contractul de cesiune nr. 3999 din 14 martie 2000, întrucât în cauza de față circumstanța factuală diferită este doar perioada (1 iulie 2007 - 22 ianuarie 2009) pentru care se pretinde plata drepturilor de către inventatori decurgând din exploatarea la E. M. Roșia a invenției ai cărei autori sunt; se constată că și prin decizia civilă nr. 2551 din 27 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a reținut că recurenta pârâtă SN L.O.

SA „este continuatoarea Întreprinderii Miniere Rovinari, titulara brevetului” - fila 9 decizie.

În ce privește efectele decăderii titularului de brevet din drepturile conferite de titlul reprezentat de brevetul potrivit art. 43 alin. (2) din Legea 64/1991 ca și cu privire la forța obligatorie a contractului de cesiune nr. 3999 din 14 martie 2000, intimații reclamanți s-au prevalat în mod corect în cuprinsul întâmpinării formulate la motivele de recurs ale pârâtei de puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 3292 din 8 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, (fila 64 dosar recurs), decizie prin care a fost dezlegată această problemă de drept, astfel: „În condițiile în care valabilitatea contractului nu este afectată de cea a brevetului de invenție, acesta prevăzând în mod expres la art. 1 pct. j că încetează fără nicio notificare la data de 22 ianuarie 2009 sau la data la care una dintre părți notifică în scris producerea vreunui eveniment legat de exploatarea invenției care conduce la reducerea sau anularea profitului, iar acesta nu a fost desființat în vreun fel, justifică pretențiile reclamanților împotriva pârâtei, în temeiul art. 969 C. civ.” Înalta Curte va înlătura ca nefondate și criticile formulate de recurentă privind dezlegarea dată de instanța de apel asupra fondului pretențiilor deduse judecății,

sens în care recurenta a susținut încălcarea dispozițiilor art. 73 din Legea nr. 64/1991 și art. 8 din H.G. nr. 1582/2002 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 64/1991. Astfel, curtea de apel a observat concluziile raportului de expertiză efectuat la prima instanță de expert I.M. coroborându-le cu cele convenite cu Exploatarea Minieră Rovinari prin contractul de licență voluntară, prin care societatea chemată în garanție (SC I. SA Craiova) obținea dreptul de fabricație și comercializare a obiectului brevetului cu titlul „Dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat”.

În consecință, în mod legal instanța de apel a înlăturat susținerea pârâtei în sensul că la E. M. Roșia se folosesc convertizoare statice rotorice tip CSR, achiziționate de la chemata în garanție, distincte de cele care au făcut obiectul invenției, câtă vreme SC I. SA Craiova însăși, le produce pe baza licenței acordate de titularul brevetului de invenție. Pe de altă parte, și asupra acestei dezlegări de fapt, în temeiul art. 1200 pct. 4 C. civ., instanța de apel a observat cele deja statuate prin sentința civilă nr. 320/2006 a Tribunalului Gorj, confirmată în apel și recurs, după cum deja s-a arătat. Totodată, nu vor putea fi analizate nici cele susținute de recurentă în sensul că principiul tehnic pe care îl au în comun brevetul de invenție și CSR - urile produse de SC I. SA Craiova era publicat încă din anul 1976 în manualul Acționări electrice al prof.

Dr. Ing. A.K., Ediția a II-a din 1979, cap. 5.4, întrucât o atare susținere este incompatibilă cu cererea dedusă judecății în pricina de față care nu privește anularea brevetului pentru lipsa caracterului de noutate a soluției tehnice brevetate (condiție de brevetabilitate prevăzută de art. 7 din lege), pârâta neformulând o atare cerere în cauză și, mai mult decât atât, această apărare este invocată pentru prima dată în recurs, contrar prevederilor art. 316 rap. la art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Nici criticile formulate cu privire la cele stabilite de expertul contabil desemnat de prima instanță nu pot fi analizate, întrucât aspectele de netemeinicie a deciziei recurate nu pot face obiectul evaluării instanței de recurs, nefiind o critică de nelegalitate susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea reclamantului B.N. de a se lua act de renunțarea la judecarea recursului. Respinge excepția lipsei de interes a pârâtei SN L.O. SA în susținerea recursului, invocată de reclamanții B.N., D.G. și Ș.C. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.N. și de pârâta SN L.O. SA, împotriva deciziei nr. 477 din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2012.