ÎCCJ, decizie (scj.ro #81754)

Apel declarat tardiv. Comunicarea hotărârii judecătorești prin afișare la sediul societății. Cerere de repunere în termen motivată de lipsa tuturor salariaților de la sediu ca urmare a acordării unor zile libere. Cerere de înscriere în fals prin formularea plângerii penale împotriva agentului procedural. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul. Index alfabetic : cerere de repunere în termen - cerere de înscriere în fals - excepția tardivității C.proc.civ., art. 100, art. 103, art. 180, art. 183, art. 184 Cererea de repunere în termen nu poate fi admisă decât în cazul în care partea dovedește că o împrejurare mai presus de voința sa a împiedicat-o să declare calea de atac în termenul imperativ prevăzut de art. 284 alin. (1) C.proc.civ.

Or, faptul că în perioada 24.12.2010 – 2.01.2011 personalul societății nu a lucrat, conform unui protocol încheiat între administrație și sindicatele reprezentative din unitate, nu poate fi calificat drept o împrejurare mai presus de voința părții, de vreme ce activitatea societății nu a fost suspendată în mod oficial și public, astfel încât agentul procedural să fi trebuit să aibă cunoștință despre acest aspect. În aceste condiții, în mod legal agentul procedural a procedat la afișarea procedurii de comunicare la sediul societății, astfel cum dispune art. 100 alin.(1) pct. 4 C.proc.civ., constatări care fac dovada până la înscrierea în fals [art. 100 alin. (4)], în sensul de pronunțare a unei hotărâri definitive de condamnare pentru infracțiunea de fals intelectual cu privire la cele consemnate cu titlu de constatări personale ale agentului procedural în cuprinsul procesului verbal de comunicare a hotărârii instanței de fond.

Împrejurarea că hotărârea judecătorească a fost ridicată de către registratorul societății de la oficiul poștal, după reluarea activității, nu poate fi opusă unui înscris autentic (procesul verbal de comunicare) care nu poate fi răsturnat prin proba contrară, date fiind dispozițiile art. 100 alin. (4) C.proc.civ. Astfel că, în condițiile în care cererea de înscriere în fals a fost valorificată de parte prin formularea plângerii penale împotriva agentului procedural care a efectuat actul de procedură al comunicării sentinței apelate, plângere înregistrată la organele de cercetare penală competente, nu se poate imputa instanței de apel neaplicarea dispozițiilor art. 180 – 184 C.proc.civ., în mod legal fiind analizată cererea de repunere în termenul de declarare a apelului și, consecutiv, excepția tardivității declarării apelului.

Secția I civilă, decizia nr. 2662 din 6 aprilie 2012 Reclamanții B.N., D.G. și Ș.C. au chemat în judecată pe pârâta SC C.E. Rovinari SA, solicitând să fie obligată să le plătească drepturile de autor ai invenției „dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu motor bobinat”, aferente perioadei 01.07.2007 -22.01.2009, actualizate cu indicele de inflație de la data când trebuiau achitate până la data plății, dobânzile legale aferente de la data introducerii acțiunii până la data plății. În motivare, reclamanții au menționat că sunt autorii invenției mai sus menționate, pentru care s-a emis brevetul de invenție nr.120593 din 30.06.1992 Întreprinderii Miniere Rovinari, dispozitiv executat de producătorul I.-E.

Craiova, fiind montat și funcționând la EMC Rovinari, Peșteana, Pinoasa, Motru, Jilț. În baza HG nr. 103/2004, s-a înființat SC C.E. Rovinari SA, în componența căreia a intrat Exploatarea Minieră Rovinari, ce aparține CNL Oltenia SA și pentru folosirea invenției reclamanții au încheiat cu aceasta și cu EM Roșia contractul nr. 3999/2000 pentru perioada 01.04.1998 – 22.01.2009. După înființare, pârâta a preluat pentru EM Rovinari, intrată în componența sa, dreptul de a folosi invenția reclamanților și obligațiile aferente contractului nr. 3999/2000, însă, a refuzat să acorde drepturile de autor, motiv pentru care reclamanții le-au obținut în instanță prin sentințe irevocabile, până la data de 01.07.2007.

Prin sentința civilă nr. 416 din 24 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Gorj, s-a admis acțiunea, a fost obligată pârâta să plătească reclamanților drepturile de autor după cum urmează: B.N. - 538.156 lei; Ș.C. – 224.232 lei; D.G. - 134.539 lei, ce au fost reactualizate la data efectuării expertizei, urmând a fi reactualizate la data plății, drepturi pentru perioada 01.07.2007 - 22.01.2009, precum și dobânda legală aferentă acestor sume, începând cu data de 06.01.2010 până la data efectuării plății.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a avut în vedere următoarele : Reclamanții sunt autorii invenției „dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu motor bobinat” pentru care s-a emis brevetul de invenție nr.102593 din 30.06.1992, dispozitivul fiind executat sub denumirea de controler static al curentului rotoric CSR 630 de către producătorul I. – E. Craiova, el fiind folosit de către pârâtă, principiul de funcționare al produsului în procesul de pornire al motoarelor fiind cel prevăzut în brevetul de invenție, însă, datorită dezvoltării componentelor electronice și scoaterii din fabricație al unora dintre ele, au intervenit modificări și modernizări ale instalației, fără însă a fi afectată în sine invenția.

Acest aspect a rezultat cu certitudine și din raportul de expertiză întocmit de ing. I.M., care concluzionează că dispozitivul folosit de pârâtă, ce face obiectul cererii de realizare tehnică nr. 7107/1998 cu titlul „modernizarea acționărilor electrice de la transportoarele de mare capacitate din carierele de lignit” se execută conform brevetului de invenție RO102593, sub denumirea de controler static al curentului rotoric CSR 630 OP. Tot din raportul de expertiză a rezultat că între dispozitivul prezentat în acest brevet de invenție și echipamentul folosit la pornirea motoarelor în cadrul C. E. Rovinari există identitate, pârâta recunoscând că folosește invenția brevetului de invenție.

A fost înlăturată apărarea pârâtei, în sensul că nu mai datorează drepturile de autor cuvenite reclamanților, întrucât aceștia, neachitând taxa anuală titularul de brevet este decăzut din drepturi, deoarece decăderea din drepturi vizează strict brevetul de invenție în sine și nu plata drepturilor de autor cuvenite în baza unui contract încheiat între autori și CNL Oltenia, contract preluat de pârâtă din momentul înființării sale, prin HG nr.103/2004, având în vedere că în urma înființării a primit în componență Exploatarea Minieră Rovinari, ce folosește soluția brevetată și care anterior a aparținut părții contractante CNL Oltenia SA, conform contractului nr. 3999/14.03.2000.

Față de această situație, în baza art. 32, 34 și 39 din Legea nr. 64/1991, modificată și completată prin Legea nr. 203/2002, art. 79 alin.(1) lit. a) și c) din Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 64/1991, art.969, 970, 1088 C.civ., tribunalul a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamanților drepturile de autor, astfel cum au fost stabilite prin raportul de expertiză, astfel încât să se realizeze o reparare integrală a prejudiciului cauzat reclamanților prin neachitarea la termen a sumelor reprezentând drepturile de autor. În baza prevederilor O.G. nr.9/2000, instanța a obligat pârâta să plătească reclamanților și dobânda legală aferentă acestor sume, începând cu data formulării acțiunii și până la data efectuării plății.

Referitor la cheltuielile de judecată, instanța a obligat pârâta să plătească reclamanților integral onorariile pentru experți, însă a făcut aplicarea dispozițiile art. 274 alin. (3) C.proc.civ., în privința onorariilor pentru avocat, apreciind că, față de munca îndeplinită de avocat în cauză, aceste onorarii sunt nepotrivit de mari, ele urmând a fi reduse, cu luarea în considerare și a valorii cauzei, sens în care a dispus obligarea pârâtei la 3.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantul B.N., 2.000 lei către Ș.C. și 3.203 lei către D.G. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, doar în ce privește soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată.

De asemenea, în cauză a formulat apel Complexul Energetic Rovinari SA, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinice, pe fondul soluției adoptate de prima instanță. Prin motivele sale de apel, pârâta a arătat că soluția primei instanțe este nelegală, deoarece nu s-a avut în vedere faptul că brevetul de invenție nr. RO 102590 nu mai este legal protejat, întrucât taxa de menținere în vigoare a acestuia nu a fost achitată. Conform legii, perioada de valabilitate a brevetului, adică durata de protecție a acestuia este de 20 de ani, cu începere de la data de depozit, sub condiția plății taxelor de menținere în vigoare. În aceste condiții, greșit a reținut instanța că intimații au calitate procesuală activă și după data decăderii pentru perioada recurată.

La termenul de judecată din data de 10 martie 2010, instanța de apel a admis cererea formulată de către SC C. E. Rovinari SA, pentru a face dovada că apelul său a fost declarat în termen. În acest sens, la data de 31 martie 2011, a fost formulată cerere de repunere în termenul de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 103 alin. (1) și (2) C.proc.civ., având în vedere că între data de 24 decembrie 2010 și, respectiv, 02 ianuarie 2011, personalul unității nu a lucrat și că, în data de 24 decembrie 2010, un factor poștal al Of. Poștal a precizat în mod nereal pe dovada de comunicare că a procedat la afișarea comunicării hotărârii apelate la sediul societății pârâte. S-a mai precizat că în data de 04 ianuarie 2011, a fost ridicată comunicarea sentinței civile de la sediul oficiului poștal.

Apelanta pârâtă a anexat cererii plângerea penală de înscriere în fals împotriva persoanelor care au falsificat, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, procedura de comunicare a sentinței civile nr. 416/24 noiembrie 2011, ca și un răspuns oficial din partea Of. Poștal Rovinari (nr. 520/23 martie 2011). Prin decizia civilă nr. 197 din 31 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, Secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respinsă cererea pârâtei de repunere în termenul de declarare a apelului, astfel că, apelul pârâtei a fost respins ca tardiv formulat, în timp ce apelul declarat de reclamanți a fost admis, sens în care, sentința apelată a a fost schimbată în parte, astfel: pârâta apelantă a fost obligată la plata sumei de 24.000 lei în favoarea reclamantului B.N.; la 9.000 lei în favoarea reclamantului Ș.C.

și, respectiv la 4.700 lei în favoarea reclamantului D.G., reprezentând diferențe cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. Instanța de apel a respins ca neîntemeiată cererea de repunere în termenul de declararea a căii de atac, reținând că dispozițiile art. 103 alin. (2) C.proc.civ. prevăd că, atunci când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei, de a exercita o cale de atac , actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la data împiedicării. Astfel, pentru a fi repusă în termen, partea trebuie să demonstreze împrejurarea care a împiedicat-o să exercite calea de atac.

Curtea de apel a apreciat că absența salariaților și a conducerii societății în perioada 24 decembrie 2010 - 04 ianuarie 2011, respectiv, concediu – zile libere conform Protocolului dintre conducerea unității și sindicat – nu poate fi calificată drept împiedicare mai presus de voința pârâtei, care a pus-o în imposibilitatea de a exercita calea de atac a apelului în termenul legal. Pârâta nu a făcut dovada că și-a suspendat oficial activitatea prin publicarea într-un act oficial și că în perioada respectivă a părăsit sediul societății pentru a-i putea fi imputabil factorului poștal că trebuia să cunoască această situație de părăsire a sediului unității. Din această cauză, absența de la sediu în intervalul în discuție nu poate fi calificată ca fiind determinată de o împrejurare mai presus de voința sa, această absență sau concediul salariaților, nefiind impuse de dispoziții imperative ale legii.

Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art.103 C.proc.civ., instanța de apel a constatat nefondată cererea de repunere în termenul de apel și a respins-o în consecință, astfel că, apelul a fost respins ca tardiv declarat, având în vedere depășirea termenului legal imperativ prevăzut de art. 284 alin. (1) C.proc.civ. Apelul declarat de către reclamanți a fost admis pentru cele ce urmează. Astfel, s-a reținut că prin sentința apelată a fost admisă în totalitate acțiunea civilă formulată de către reclamanți, însă au fost diminuate, fără o motivare în concret, cheltuielile de judecată reprezentând onorariul apărătorului ales, deși acestea au fost dovedite prin chitanțele depuse la dosar.

Curtea de apel a apreciat că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.proc.civ., dispoziții ce permit diminuarea onorariilor avocaților, în funcție de cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale. Problema cheltuielilor de judecată se discută, în final, după soluționarea în fond a cauzei de către instanța de fond competentă material, astfel că, numai în aceste condiții este posibilă pronunțarea asupra tuturor cheltuielilor de judecată. O analiză riguroasă a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.proc.civ. obligă instanța la constatarea faptului că, în prezent, câmpul de aplicare a textului a fost redus în mod considerabil.

Deși norma invocată se referă la dreptul instanței judecătorești de a mări sau micșora onorariile avocaților „potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale….”, în prezent, legislația, consecventă principiilor liberei concurențe și valorilor economiei de piață, nu prevede nici onorarii minimale și nici maximale. Munca prestată de avocat rămâne un criteriu, numai în situația unui litigiu neevaluabil în bani, un principiu fundamental în raport cu care instanța ar putea aprecia, în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C.proc.civ. în privința onorariului de avocat. Instanța de apel a constatat că în speță, valoarea pricinii este foarte mare, iar onorariul de avocat a fost stabilit prin negociere între părțile contractului de asistență juridică în raport de această împrejurare.

În cauză, dată fiind importanța criteriului valoric, alături de faptul că, în mod neîntemeiat, tribunalul a diminuat într-o proporție diferită între părți - fără a motiva principiul legal aplicat din perspectiva dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.proc.civ., instanța de apel a constatat că au fost greșit interpretate aceste dispoziții legale și, în consecință, au fost micșorat în mod nejustificat onorariului de avocat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C. E. Rovinari SA, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a susținut că decizia atacată este nelegală și netemeinică, atât în ce privește respingerea apelului său ca tardiv declarat, cât și cu privire la admiterea apelului formulat de reclamanți, prin majorarea cuantumului onorariilor de avocat.

Astfel, se arată că în ședința curții de apel din data de 31.03.2011 s-a invocat din oficiu excepția de tardivitate a cererii de apel, iar în combaterea acesteia pârâta a depus o cerere de înscriere în fals împotriva procesului verbal de comunicare a sentinței din data de 24.12.2010 pronunțată de Tribunalul Gorj, precum și printr-o cerere de repunere în termenul de exercitare a căii de atac a apelului. Recurenta învederează că a formulat cele două cereri având în vedere considerentele anterior redate, anume: În perioada 24.12.2010-02.01.2011 personalul societății recurente nu a lucrat, conform protocolului încheiat la data de 30.11.2010 între administrație și sindicatele reprezentative din unitate.

La data de 24.12.2010 un factor poștal al Oficiului Poștal Rovinari a precizat în nod nereal pe dovada de comunicare, că a afișat hotărârea judecătorească apelată la sediul societății. Or, în realitate, hotărârea judecătorească a fost ridicată de către registratorul societății de la Oficiul Poștal Rovinari, după reluarea activității, în data de 04.01.2011 și, în aceste condiții, apelul împotriva sentinței a fost formulat în termenul legal de 15 zile, conform art. 284 din C.proc.civ., în data de 13.01.2011. Față de această situație, recurenta, prin plângerea penală înregistrată sub nr. 700608/2011, s-a înscris în fals împotriva procesului verbal de comunicare a sentinței nr. 416/2010, motivând faptul că dovada de comunicare nu corespunde adevărului, formulând, totodată, și cerere de repunere în termenul de exercitare a căii de atac a apelului.

Se arată de către recurentă că a parcurs această procedură prevăzută de art. 180 - 184 C.proc.civ., întrucât numai în cadrul cererii de repunere în termenul de exercitare a căii de atac a apelului, avea posibilitatea să se înscrie în fals împotriva procesului verbal de comunicare a hotărârii judecătorești, situație în care excepția de tardivitate a apelului nu avea prioritate. Ca atare, instanța de apel trebuia să dea curs cererii de înscriere în fals formulată împotriva înscrisului reprezentând comunicarea sentinței civile nr. 416/2010, pronunțată de Tribunalul Gorj. Or, soluționând excepția de tardivitate a cererii de apel, invocată din oficiu, instanța a închis calea examinării oricăror alte excepții și apărări - inclusiv aceea a înscrierii în fals.

Instanța era ținută să îndeplinească formalitățile legale prevăzute de dispozițiile art. 180- 184 C.proc.civ., iar nu să soluționeze cererea de repunere în termenul de apel, în temeiul dispozițiile art. 103 alin. (2) C.proc.civ., pe care a respins-o ca nefondată. Într-un al doilea motiv de recurs, pârâta formulează critici pe fondul cauzei, susținând că în mod eronat instanța de fond a reținut faptul că datorează reclamanților sume de bani pentru invenția „dispozitiv electronic de pornire a motoarelor sincroane cu motorul bobinat.” Brevetul de invenție nr. RO 102590 nu mai este legal protejat, întrucât taxa anuală de menținere în vigoare nu a fost achitată, caz în care, invenția a intrat în circuit civil și poate fi utilizată liber de către oricine, deoarece neplata taxelor de menținere în vigoare atrage atât decăderea din drepturi a titularului, cât și a autorilor inventatori.

Totodată, mai arată recurenta, instanța invocat clauzele contractului nr. 3999/2000, întrucât obiectul acestui contract îl constituie însuși brevetul de invenție nr. RO 102590, care nu mai este legal protejat, dar acest contract nu mai are obiect și nu mai există niciun temei juridic pentru ca societatea pârâtă să fie obligată la drepturile solicitate. Pe de altă parte, art. 44 din Legea nr. 64/1991 prevede că titularul brevetului care, din motive temeinice, nu a putut să respecte un termen în procedurile în fața O.S.I.M. este repus în situația anterioară după o anumită procedură, cu excepția mai multor ipoteze, printre care și cea de nerespectare a termenelor legale de plată, a taxelor de menținere în vigoare a brevetului.

Sigura posibilitate legală oferită titularului unui brevet pentru nerespectarea termenului de plată a taxelor de menținere în vigoare a brevetului este cea a revalidării, după procedura reglementara de art. 37 din lege, în care se verifică dacă din motive justificate nu s-a respectat termenul de plată a taxelor legale. Recurenta mai arată că art. 61 din H.G. nr. 547/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 prevede procedura de menținere în vigoare a brevetului de invenție în perioada de protecție, în aplicarea art. 43 alin. (2) din lege. Din aceste dispoziții legale rezultă ca sancțiunea decăderii operează la data expirării termenului în care titularul de brevet nu și-a executat obligația, iar nu de la data publicării decăderii în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală, care are numai rol de informare.

Recurenta mai arată că potrivit art. 39 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, taxa de menținere în vigoare a brevetului poate fi plătită de orice persoană. În condițiile în care reclamanții sunt autori ai invenției, iar valabilitatea contractelor încheiate cu recurenta este condiționată de valabilitatea brevetului de invenție, aceștia erau direct interesați să plătească taxele de menținere în vigoare a brevetului. În speța, termenele de plată a taxelor de menținere în vigoare a brevetului, astfel cum sunt detaliate în Regulamentul de aplicare a legii, au expirat cu mult timp înainte de perioada pentru care s-au formulat pretenții de către reclamanții, potrivit datelor furnizate de O.S.I.M. în adresa avută în vedere și de instanța de apel, intervenind astfel decăderea și lipsa de valabilitate a brevetului, care, potrivit convenției părților, face să înceteze și contractele pe care aceștia și-au fundamentat acțiunea.

Într-o ultimă critică, recurenta arată că onorariile de avocat acordate ca urmare a admiterii apelului reclamanților sunt foarte mare în raport de activitatea depusă de apărător pentru soluționarea cauzei. Potrivit art. 274 alin. (3) din C.proc.civ., instanța poate să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau de muncă îndeplinită. Acest fapt este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului.

Însă, în aprecierea cuantumului onorariului, instanța de apel nu a avut în vedere valoarea pricinii și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă prestat pentru pregătirea apărării, aspecte față de care recurenta susține că instanța de apel a majorat în mod nejustificat onorariile avocatului, având în vedere dificultatea speței și volumul de muncă depus. Recursul formulat este nefondat. Analizând materialul probator al cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs și examinând decizia recurată pe baza acestora, Înalta Curte a constatat că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

1. Referitor la soluția dată apelului promovat de pârâtă, se constată că aceasta a formulat cerere de repunere în termenul de declarare a apelului în cuprinsul căreia a învederat că se înscrie în fals cu privire la actul de procedură al comunicării sentinței de către tribunal; totodată, la momentul depunerii acestei cereri, apelanta a anexat și plângerea penală formulată „împotriva celor care au falsificat, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, înscrisul reprezentând comunicarea sentinței civile nr. 416 din 24.11.2010, pronunțată de Tribunalul Gorj”, plângere înregistrată la Poliția din Rovinari sub nr. 700608/2011. Înalta Curte a constatat că ordinea de analiză a incidentelor procedurale concurente a fost corect stabilită de instanța de apel.

Astfel, în condițiile în care cererea de înscriere în fals a fost valorificată de pârâtă prin formularea plângerii penale împotriva agentului procedural care a efectuat actul de procedură al comunicării sentinței apelate, plângere înregistrată la organele de cercetare penală competente, în mod legal instanța de apel a analizat cererea de repunere în termenul de declarare a apelului și, consecutiv, excepția tardivității declarării apelului. Pentru ca demersul de natură penală al pârâtei să temporizeze soluționarea incidentelor legate de respectarea termenului de formulare a apelului, trebuia ca pârâta fie să îl inițieze direct în fața instanței civile prin invocarea procedurii reglementate de dispozițiile art. 180 – 184 C.proc.civ.

(posibil a conduce la suspendarea soluționării cauzei în temeiul art. 183 C.proc.civ.), fie să solicite instanței suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă a plângerii penale în condițiile art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., în cel din urmă caz, fiind însă necesar – pentru admiterea cererii de suspendare - să se fi început urmărirea penală pentru infracțiunea de fals intelectual împotriva agentului procedural. Se constată că în practicaua deciziei recurate este consemnată cererea apelantei pârâte de suspendare a soluționării cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., care însă a fost respinsă, apreciindu-se că în speță nu sunt întrunite cerințele textului invocat.

Pe de altă parte, deși a depus cerere de repunere în termenul de formulare a căii de atac, precedată de cererea de înscriere în fals, arătând că a înregistrat plângerea penală la organele de poliție, înainte de dezbaterea apelurilor deduse judecății, apelanta pârâtă, prin reprezentantul său legal nu a solicitat declanșarea procedurii înscrierii în fals de către instanța de apel, ci, dimpotrivă, în cuvântul acordat și consemnat în practicaua deciziei recurate a arătat că nu mai are alte cereri de formulat, susținând cererea de repunere în termenul de apel și combătând excepția tardivității declarării căii de atac.

În consecință, Înalta Curte a constatat că nu se poate imputa instanței de apel neaplicarea dispozițiilor art. 180 – 184 C.proc.civ., câtă vreme demersul penal al pârâtei a fost inițiat direct în fața organelor de cercetare penală, cele două proceduri de sesizare a organelor judiciare competente având aceeași finalitate (atragerea răspunderii penale a celui vinovat de săvârșirea falsului). În plus, dacă în procedura penală se va declara fals actul de procedură al comunicării sentinței către apelantă, recurenta pârâtă va avea deschisă calea unei cereri de revizuire împotriva deciziei instanței de apel, întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 4 C.proc.civ. Cum însă cerințele presupuse de art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.

nu erau întrunite în speță și, în plus, pârâta nu a făcut uz de procedura reglementată de art. 180-184 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că instanța de apel în mod legal a procedat la analizarea cererii de repunere în termenul de declarare a apelului și, ulterior, a excepției de tardivitate a declarării apelului. Dispozițiile art. 103 alin.(1) și (2) C.proc.civ. au fost corect aplicate, întrucât cererea de repunere în termen nu putea fi admisă decât în cazul în care pârâta dovedea că o împrejurare mai presus de voința sa a împiedicat-o să declare calea de atac în termenul imperativ prevăzut de art. 284 alin. (1) C.proc.civ.

Or, faptul că în perioada 24.12.2010 – 2.01.2011 personalul societății recurente nu a lucrat, conform protocolului încheiat la data de 30.11.2010 între administrație și sindicatele reprezentative din unitate, nu poate fi calificat drept o împrejurare mai presus de voința sa, de vreme ce, așa cum instanța de apel a reținut activitatea recurentei nu a fost suspendată în mod oficial și public, astfel încât agentul procedural să fi trebuit să aibă cunoștință despre acest aspect.

În aceste condiții, în mod legal agentul procedural a procedat la afișarea procedurii de comunicare la sediul societății, astfel cum dispune art. 100 alin.(1) pct. 4 C.proc.civ., constatări care fac dovada până la înscrierea în fals [art. 100 alin. (4)], în sensul de pronunțare a unei hotărâri definitive de condamnare pentru infracțiunea de fals intelectual cu privire la cele consemnate cu titlu de constatări personale ale agentului procedural în cuprinsul procesului verbal de comunicare a hotărârii instanței de fond.

Din această perspectivă, este lipsită de relevanță susținerea pârâtei în sensul că hotărârea judecătorească a fost ridicată de către registratorul societății recurente de la Oficiul Poștal Rovinari, după reluarea activității, în data de 04.01.2011, întrucât o asemenea împrejurare, reală de ar fi, nu poate fi opusă unui înscris autentic (procesul verbal de comunicare) care nu poate fi răsturnat prin proba contrară, date fiind dispozițiile art. 100 alin. (4) C.proc.civ. Așa fiind, cum sentința tribunalului a fost comunicată pârâtei la data de 24.12.2010, iar aceasta a procedat la formularea apelului la data de 13.01.2011, deci, cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. (1) C.proc.civ., în mod corect instanța anterioară a respins apelul pârâtei ca tardiv declarat.

2. Înalta Curte a constatat că cea de-a doua critică a recurentei, întrucât antamează rezolvarea dată de tribunal fondului pretențiilor deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, nu poate fi analizată în prezentul recurs, pentru că ea este formulată omisso medio. Astfel, sentința primei instanțe a fost atacată cu apel de către reclamanți doar în ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de tribunal, criticându-se aplicarea dispozițiilor art. 274 alin.(3) C.proc.civ., în timp ce pârâta, deși formulase critici pe fondul cauzei prin motivele de apel, acestea în mod legal nu au fost analizate de instanța de apel ca urmare a constatării tardivității apelului său.

Cum obiectul recursului îl constituie legalitatea deciziei instanței de apel, Înalta Curte nu va putea evalua direct în recurs aspecte dezlegate de prima instanță și pentru care devoluțiunea în apel nu a operat, dată fiind prioritatea excepției tardivității apelului pârâtei, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C.proc.civ. 3. În ce privește motivul de recurs referitor la dezlegarea dată de instanța de apel criticilor reclamanților privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin.(3) C.proc.civ., se constată că, astfel cum a fost susținut, privește aspecte de netemeinicie a deciziei recurate care nu pot fi cenzurate de această instanță de control judiciar, în condițiile abrogării motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C.proc.civ.

prin OUG nr. 138/2000. În plus, se constată că pentru dezlegarea acestei critici a reclamanților, instanța de apel în mod corect s-a raportat la criteriile legale prevăzute de art. 274 alin.(3) C.proc.civ. – valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat – apreciind că tribunalul a făcut o aplicare restrictivă a acestora. Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ.