ÎCCJ, decizie (scj.ro #81754)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81754) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Apel
declarat tardiv. Comunicarea hotărârii judecătorești prin afișare
la sediul societății. Cerere de repunere în termen motivată de
lipsa tuturor salariaților de la sediu ca urmare a acordării unor
zile libere. Cerere de înscriere în fals prin formularea plângerii penale
împotriva agentului procedural.
Cuprins
pe materii :
Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul.
Index
alfabetic :
cerere de repunere în termen
-
cerere de înscriere în fals
-
excepția tardivității
C.proc.civ., art. 100, art. 103, art. 180, art. 183, art. 184
Cererea
de repunere în termen nu poate fi admisă decât în cazul în care partea
dovedește că o împrejurare mai presus de voința sa a
împiedicat-o să declare calea de atac în termenul imperativ prevăzut
de art. 284 alin. (1) C.proc.civ.
Or,
faptul că în perioada 24.12.2010 – 2.01.2011 personalul
societății nu a lucrat, conform unui protocol încheiat între
administrație și sindicatele reprezentative din unitate, nu poate fi
calificat drept o împrejurare mai presus de voința părții, de
vreme ce activitatea societății nu a fost suspendată în mod
oficial și public, astfel încât agentul procedural să fi trebuit
să aibă cunoștință despre acest aspect. În aceste
condiții, în mod legal agentul procedural a procedat la afișarea
procedurii de comunicare la sediul societății, astfel cum dispune
art. 100 alin.(1) pct. 4 C.proc.civ., constatări care fac dovada până
la înscrierea în fals [art. 100 alin. (4)], în sensul de pronunțare a unei
hotărâri definitive de condamnare pentru infracțiunea de fals
intelectual cu privire la cele consemnate cu titlu de constatări personale
ale agentului procedural în cuprinsul procesului verbal de comunicare a
hotărârii instanței de fond.
Împrejurarea
că hotărârea judecătorească a fost ridicată de către
registratorul societății de la oficiul poștal, după
reluarea activității, nu poate fi opusă unui înscris autentic
(procesul verbal de comunicare) care nu poate fi răsturnat prin proba
contrară, date fiind dispozițiile art. 100 alin. (4) C.proc.civ. Astfel
că, în condițiile în care cererea de înscriere în fals a fost
valorificată de parte prin formularea plângerii penale împotriva agentului
procedural care a efectuat actul de procedură al comunicării
sentinței apelate, plângere înregistrată la organele de cercetare
penală competente, nu se poate imputa instanței de apel neaplicarea
dispozițiilor art. 180 – 184 C.proc.civ., în mod legal fiind
analizată cererea de repunere în termenul de declarare a apelului și,
consecutiv, excepția tardivității declarării apelului.
Secția
I civilă, decizia nr. 2662 din 6 aprilie 2012
Reclamanții
B.N., D.G. și Ș.C. au chemat în judecată pe pârâta SC C.E.
Rovinari SA, solicitând să fie obligată să le
plătească drepturile de autor ai invenției „dispozitiv
electronic de pornire a motoarelor asincrone cu motor bobinat”, aferente
perioadei 01.07.2007 -22.01.2009, actualizate cu indicele de inflație de
la data când trebuiau achitate până la data plății, dobânzile
legale aferente de la data introducerii acțiunii până la data plății.
În
motivare, reclamanții au menționat că sunt autorii
invenției mai sus menționate, pentru care s-a emis brevetul de
invenție nr.120593 din 30.06.1992 Întreprinderii Miniere Rovinari,
dispozitiv executat de producătorul I.-E. Craiova, fiind montat și
funcționând la EMC Rovinari, Peșteana, Pinoasa, Motru, Jilț.
În baza
HG nr. 103/2004, s-a înființat SC C.E. Rovinari SA, în componența
căreia a intrat Exploatarea Minieră Rovinari, ce aparține CNL
Oltenia SA și pentru folosirea invenției reclamanții au încheiat
cu aceasta și cu EM Roșia contractul nr. 3999/2000 pentru perioada
01.04.1998 – 22.01.2009.
După
înființare, pârâta a preluat pentru EM Rovinari, intrată în
componența sa, dreptul de a folosi invenția reclamanților
și obligațiile aferente contractului nr. 3999/2000, însă, a
refuzat să acorde drepturile de autor, motiv pentru care reclamanții
le-au obținut în instanță prin sentințe irevocabile,
până la data de 01.07.2007.
Prin
sentința civilă nr. 416 din 24 noiembrie 2010,
pronunțată de Tribunalul Gorj, s-a admis acțiunea, a fost
obligată pârâta să plătească reclamanților drepturile
de autor după cum urmează: B.N. - 538.156 lei; Ș.C. – 224.232
lei; D.G. - 134.539 lei, ce au fost reactualizate la data efectuării
expertizei, urmând a fi reactualizate la data plății, drepturi pentru
perioada 01.07.2007 - 22.01.2009, precum și dobânda legală
aferentă acestor sume, începând cu data de 06.01.2010 până la data
efectuării plății.
Pentru
a se pronunța astfel, instanța a avut în vedere următoarele :
Reclamanții
sunt autorii invenției „dispozitiv electronic de pornire a motoarelor
asincrone cu motor bobinat” pentru care s-a emis brevetul de invenție
nr.102593 din 30.06.1992, dispozitivul fiind executat sub denumirea de
controler static al curentului rotoric CSR 630 de către producătorul
I. – E. Craiova, el fiind folosit de către pârâtă, principiul de
funcționare al produsului în procesul de pornire al motoarelor fiind cel
prevăzut în brevetul de invenție, însă, datorită
dezvoltării componentelor electronice și scoaterii din
fabricație al unora dintre ele, au intervenit modificări și
modernizări ale instalației, fără însă a fi
afectată în sine invenția.
Acest
aspect a rezultat cu certitudine și din raportul de expertiză
întocmit de ing. I.M., care concluzionează că dispozitivul folosit de
pârâtă, ce face obiectul cererii de realizare tehnică nr. 7107/1998
cu titlul „modernizarea acționărilor electrice de la transportoarele
de mare capacitate din carierele de lignit” se execută conform brevetului
de invenție RO102593, sub denumirea de controler static al curentului
rotoric CSR 630 OP. Tot din raportul de expertiză a rezultat că între
dispozitivul prezentat în acest brevet de invenție și echipamentul
folosit la pornirea motoarelor în cadrul C. E. Rovinari există identitate,
pârâta recunoscând că folosește invenția brevetului de
invenție.
A fost
înlăturată apărarea pârâtei, în sensul că nu mai
datorează drepturile de autor cuvenite reclamanților, întrucât
aceștia, neachitând taxa anuală titularul de brevet este decăzut
din drepturi, deoarece decăderea din drepturi vizează strict brevetul
de invenție în sine și nu plata drepturilor de autor cuvenite în baza
unui contract încheiat între autori și CNL Oltenia, contract preluat de
pârâtă din momentul înființării sale, prin HG nr.103/2004, având
în vedere că în urma înființării a primit în
componență Exploatarea Minieră Rovinari, ce folosește
soluția brevetată și care anterior a aparținut
părții contractante CNL Oltenia SA, conform contractului nr.
3999/14.03.2000.
Față
de această situație, în baza art. 32, 34 și 39 din Legea nr.
64/1991, modificată și completată prin Legea nr. 203/2002, art.
79 alin.(1) lit. a) și c) din Regulamentul pentru aplicarea Legii nr.
64/1991, art.969, 970, 1088 C.civ., tribunalul a admis acțiunea și a
obligat pârâta să plătească reclamanților drepturile de
autor, astfel cum au fost stabilite prin raportul de expertiză, astfel
încât să se realizeze o reparare integrală a prejudiciului cauzat
reclamanților prin neachitarea la termen a sumelor reprezentând drepturile
de autor.
În baza
prevederilor O.G. nr.9/2000, instanța a obligat pârâta să
plătească reclamanților și dobânda legală
aferentă acestor sume, începând cu data formulării acțiunii
și până la data efectuării plății.
Referitor
la cheltuielile de judecată, instanța a obligat pârâta să
plătească reclamanților integral onorariile pentru experți,
însă a făcut aplicarea dispozițiile art. 274 alin. (3)
C.proc.civ., în privința onorariilor pentru avocat, apreciind că,
față de munca îndeplinită de avocat în cauză, aceste
onorarii sunt nepotrivit de mari, ele urmând a fi reduse, cu luarea în
considerare și a valorii cauzei, sens în care a dispus obligarea pârâtei
la 3.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantul B.N., 2.000 lei
către Ș.C. și 3.203 lei către D.G.
Împotriva
acestei sentințe au formulat apel reclamanții, criticând-o
pentru nelegalitate și netemeinicie, doar în ce privește
soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată.
De
asemenea, în cauză a formulat apel Complexul Energetic Rovinari SA,
criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinice, pe
fondul soluției adoptate de prima instanță.
Prin
motivele sale de apel, pârâta a arătat că soluția primei
instanțe este nelegală, deoarece nu s-a avut în vedere faptul că
brevetul de invenție nr. RO 102590 nu mai este legal protejat, întrucât
taxa de menținere în vigoare a acestuia nu a fost achitată. Conform
legii, perioada de valabilitate a brevetului, adică durata de
protecție a acestuia este de 20 de ani, cu începere de la data de depozit,
sub condiția plății taxelor de menținere în vigoare.
În
aceste condiții, greșit a reținut instanța că
intimații au calitate procesuală activă și după data
decăderii pentru perioada recurată.
La
termenul de judecată din data de 10 martie 2010, instanța de apel a
admis cererea formulată de către SC C. E. Rovinari SA, pentru a face
dovada că apelul său a fost declarat în termen.
În
acest sens, la data de 31 martie 2011, a fost formulată cerere de repunere
în termenul de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 103 alin. (1)
și (2) C.proc.civ., având în vedere că între data de 24 decembrie
2010 și, respectiv, 02 ianuarie 2011, personalul unității nu a
lucrat și că, în data de 24 decembrie 2010, un factor poștal al
Of. Poștal a precizat în mod nereal pe dovada de comunicare că a
procedat la afișarea comunicării hotărârii apelate la
sediul societății pârâte.
S-a mai
precizat că în data de 04 ianuarie 2011, a fost ridicată comunicarea
sentinței civile de la sediul oficiului poștal.
Apelanta
pârâtă a anexat cererii plângerea penală de înscriere în fals
împotriva persoanelor care au falsificat, în exercitarea atribuțiilor de
serviciu, procedura de comunicare a sentinței civile nr. 416/24 noiembrie
2011, ca și un răspuns oficial din partea Of. Poștal Rovinari
(nr. 520/23 martie 2011).
Prin decizia civilă nr. 197 din 31 martie 2011 a
Curții de Apel Craiova, Secția I civilă și pentru cauze cu
minori și de familie a fost respinsă cererea pârâtei de repunere în
termenul de declarare a apelului, astfel că, apelul pârâtei a fost respins
ca tardiv formulat, în timp ce apelul declarat de reclamanți a fost admis,
sens în care, sentința apelată a a fost schimbată în parte,
astfel: pârâta apelantă a fost obligată la plata sumei de 24.000 lei
în favoarea reclamantului B.N.; la 9.000 lei în favoarea reclamantului
Ș.C. și, respectiv la 4.700 lei în favoarea reclamantului D.G.,
reprezentând diferențe cheltuieli de judecată efectuate în primă
instanță; au fost păstrate celelalte dispoziții ale
sentinței.
Instanța
de apel a respins ca neîntemeiată cererea de repunere în termenul de
declararea a căii de atac, reținând că dispozițiile art.
103 alin. (2) C.proc.civ. prevăd că, atunci când partea
dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus
de voința ei, de a exercita o cale de atac
,
actul de procedură
se va îndeplini în termen de 15 zile de la data împiedicării.
Astfel,
pentru a fi repusă în termen, partea trebuie să demonstreze
împrejurarea care a împiedicat-o să exercite calea de atac.
Curtea
de apel a apreciat că absența salariaților și a conducerii
societății în perioada 24 decembrie 2010 - 04 ianuarie 2011,
respectiv, concediu – zile libere conform Protocolului dintre conducerea
unității și sindicat – nu poate fi calificată drept împiedicare
mai presus de voința pârâtei, care a pus-o în imposibilitatea de a
exercita calea de atac a apelului în termenul legal. Pârâta nu a făcut
dovada că și-a suspendat oficial activitatea prin publicarea într-un
act oficial și că în perioada respectivă a părăsit
sediul societății pentru a-i putea fi imputabil factorului
poștal că trebuia să cunoască această situație de
părăsire a sediului unității.
Din
această cauză, absența de la sediu în intervalul în
discuție nu poate fi calificată ca fiind determinată de o
împrejurare mai presus de voința sa, această absență sau
concediul salariaților, nefiind impuse de dispoziții imperative ale
legii.
Pentru
aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art.103 C.proc.civ.,
instanța de apel a constatat nefondată cererea de repunere în
termenul de apel și a respins-o în consecință, astfel
că, apelul a fost respins ca tardiv declarat, având în vedere
depășirea termenului legal imperativ prevăzut de art. 284 alin.
(1) C.proc.civ.
Apelul
declarat de către reclamanți a fost admis pentru cele ce
urmează.
Astfel,
s-a reținut că prin sentința apelată a fost admisă în
totalitate acțiunea civilă formulată de către
reclamanți, însă au fost diminuate, fără o motivare în
concret, cheltuielile de judecată reprezentând onorariul
apărătorului ales, deși acestea au fost dovedite prin
chitanțele depuse la dosar.
Curtea
de apel a apreciat că prima instanță a făcut o
greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.proc.civ.,
dispoziții ce permit diminuarea onorariilor avocaților, în
funcție de cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale.
Problema
cheltuielilor de judecată se discută, în final, după
soluționarea în fond a cauzei de către instanța de fond
competentă material, astfel că, numai în aceste condiții este
posibilă pronunțarea asupra tuturor cheltuielilor de judecată.
O
analiză riguroasă a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.proc.civ.
obligă instanța la constatarea faptului că, în prezent, câmpul
de aplicare a textului a fost redus în mod considerabil. Deși norma invocată
se referă la dreptul instanței judecătorești de a mări
sau micșora onorariile avocaților „potrivit cu cele prevăzute în
tabloul onorariilor minimale….”, în prezent, legislația, consecventă
principiilor liberei concurențe și valorilor economiei de
piață, nu prevede nici onorarii minimale și nici maximale.
Munca
prestată de avocat rămâne un criteriu, numai în situația unui
litigiu neevaluabil în bani, un principiu fundamental în raport cu care
instanța ar putea aprecia, în conformitate cu prevederile art. 274 alin.
(3) C.proc.civ. în privința onorariului de avocat.
Instanța
de apel a constatat că în speță, valoarea pricinii este foarte
mare, iar onorariul de avocat a fost stabilit prin negociere între
părțile contractului de asistență juridică în raport
de această împrejurare.
În
cauză, dată fiind importanța criteriului valoric, alături
de faptul că, în mod neîntemeiat, tribunalul a diminuat într-o
proporție diferită între părți - fără a motiva
principiul legal aplicat din perspectiva dispozițiilor art. 274 alin. (3)
C.proc.civ., instanța de apel a constatat că au fost greșit
interpretate aceste dispoziții legale și, în consecință, au
fost micșorat în mod nejustificat onorariului de avocat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C. E. Rovinari SA,
prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În
dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a susținut că decizia
atacată este nelegală și netemeinică, atât în ce
privește respingerea apelului său ca tardiv declarat, cât și cu
privire la admiterea apelului formulat de reclamanți, prin majorarea
cuantumului onorariilor de avocat.
Astfel,
se arată că în ședința curții de apel din data de
31.03.2011 s-a invocat din oficiu excepția de tardivitate a cererii de
apel, iar în combaterea acesteia pârâta a depus o cerere de înscriere în fals
împotriva procesului verbal de comunicare a sentinței din data de
24.12.2010 pronunțată de Tribunalul Gorj, precum și printr-o
cerere de repunere în termenul de exercitare a căii de atac a apelului.
Recurenta
învederează că a formulat cele două cereri având în vedere
considerentele anterior redate, anume:
În
perioada 24.12.2010-02.01.2011 personalul societății recurente nu a
lucrat, conform protocolului încheiat la data de 30.11.2010 între
administrație și sindicatele reprezentative din unitate.
La data
de 24.12.2010 un factor poștal al Oficiului Poștal Rovinari a
precizat în nod nereal pe dovada de comunicare, că a afișat
hotărârea judecătorească apelată la sediul
societății.
Or, în
realitate, hotărârea judecătorească a fost ridicată de
către registratorul societății de la Oficiul Poștal
Rovinari, după reluarea activității, în data de 04.01.2011
și, în aceste condiții, apelul împotriva sentinței a fost
formulat în termenul legal de 15 zile, conform art. 284 din C.proc.civ., în
data de 13.01.2011.
Față
de această situație, recurenta, prin plângerea penală
înregistrată sub nr. 700608/2011, s-a înscris în fals împotriva procesului
verbal de comunicare a sentinței nr. 416/2010, motivând faptul că
dovada de comunicare nu corespunde adevărului, formulând, totodată,
și cerere de repunere în termenul de exercitare a căii de atac a
apelului. Se arată de către recurentă că a parcurs
această procedură prevăzută de art. 180 - 184 C.proc.civ.,
întrucât numai în cadrul cererii de repunere în termenul de exercitare a
căii de atac a apelului, avea posibilitatea să se înscrie în fals
împotriva procesului verbal de comunicare a hotărârii
judecătorești, situație în care excepția de tardivitate a
apelului nu avea prioritate.
Ca
atare, instanța de apel trebuia să dea curs cererii de înscriere în
fals formulată împotriva înscrisului reprezentând comunicarea
sentinței civile nr. 416/2010, pronunțată de Tribunalul Gorj.
Or,
soluționând excepția de tardivitate a cererii de apel, invocată
din oficiu, instanța a închis calea examinării oricăror alte
excepții și apărări - inclusiv aceea a înscrierii în fals.
Instanța
era ținută să îndeplinească formalitățile legale
prevăzute de dispozițiile art. 180- 184 C.proc.civ., iar nu să
soluționeze cererea de repunere în termenul de apel, în temeiul
dispozițiile art. 103 alin. (2) C.proc.civ., pe care a respins-o ca
nefondată.
Într-un
al doilea motiv de recurs, pârâta formulează critici pe fondul cauzei, susținând
că în mod eronat instanța de fond a reținut faptul că
datorează reclamanților sume de bani pentru invenția „dispozitiv
electronic de pornire a motoarelor sincroane cu motorul bobinat.”
Brevetul
de invenție nr. RO 102590 nu mai este legal protejat, întrucât taxa
anuală de menținere în vigoare nu a fost achitată, caz în care,
invenția a intrat în circuit civil și poate fi utilizată liber
de către oricine, deoarece neplata taxelor de menținere în vigoare
atrage atât decăderea din drepturi a titularului, cât și a autorilor
inventatori. Totodată, mai arată recurenta, instanța invocat
clauzele contractului nr. 3999/2000, întrucât obiectul acestui contract îl
constituie însuși brevetul de invenție nr. RO 102590, care nu mai este
legal protejat, dar acest contract nu mai are obiect și nu mai există
niciun temei juridic pentru ca societatea pârâtă să fie obligată
la drepturile solicitate.
Pe de
altă parte, art. 44 din Legea nr. 64/1991 prevede că titularul
brevetului care, din motive temeinice, nu a putut să respecte un termen în
procedurile în fața O.S.I.M. este repus în situația anterioară
după o anumită procedură, cu excepția mai multor ipoteze,
printre care și cea de nerespectare a termenelor legale de plată, a
taxelor de menținere în vigoare a brevetului. Sigura posibilitate
legală oferită titularului unui brevet pentru nerespectarea
termenului de plată a taxelor de menținere în vigoare a brevetului
este cea a revalidării, după procedura reglementara de art. 37 din
lege, în care se verifică dacă din motive justificate nu s-a
respectat termenul de plată a taxelor legale.
Recurenta
mai arată că art. 61 din H.G. nr. 547/2008 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 prevede procedura de
menținere în vigoare a brevetului de invenție în perioada de
protecție, în aplicarea art. 43 alin. (2) din lege. Din aceste
dispoziții legale rezultă ca sancțiunea decăderii
operează la data expirării termenului în care titularul de brevet nu
și-a executat obligația, iar nu de la data publicării
decăderii în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală, care are
numai rol de informare.
Recurenta
mai arată că potrivit art. 39 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, taxa
de menținere în vigoare a brevetului poate fi plătită de orice
persoană. În condițiile în care reclamanții sunt autori ai
invenției, iar valabilitatea contractelor încheiate cu recurenta este
condiționată de valabilitatea brevetului de invenție,
aceștia erau direct interesați să plătească taxele de
menținere în vigoare a brevetului.
În speța,
termenele de plată a taxelor de menținere în vigoare a brevetului,
astfel cum sunt detaliate în Regulamentul de aplicare a legii, au expirat cu
mult timp înainte de perioada pentru care s-au formulat pretenții de
către reclamanții, potrivit datelor furnizate de O.S.I.M. în adresa
avută în vedere și de instanța de apel, intervenind astfel
decăderea și lipsa de valabilitate a brevetului, care, potrivit
convenției părților, face să înceteze și contractele
pe care aceștia și-au fundamentat acțiunea.
Într-o
ultimă critică, recurenta arată că onorariile de avocat
acordate ca urmare a admiterii apelului reclamanților sunt foarte
mare în raport de activitatea depusă de apărător pentru
soluționarea cauzei.
Potrivit
art. 274 alin. (3) din C.proc.civ., instanța poate să
mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori
de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari,
față de valoarea pricinii sau de muncă îndeplinită. Acest
fapt este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de
avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite
justițiabilului să beneficieze de o asistență
judiciară calificată pe parcursul procesului. Însă, în
aprecierea cuantumului onorariului, instanța de apel nu a avut în vedere
valoarea pricinii și proporționalitatea onorariului cu volumul de
muncă prestat pentru pregătirea apărării, aspecte
față de care recurenta susține că instanța de
apel a majorat în mod nejustificat onorariile avocatului, având în vedere
dificultatea speței și volumul de muncă depus.
Recursul
formulat este nefondat.
Analizând
materialul probator al cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de
recurs și examinând decizia recurată pe baza acestora, Înalta Curte a
constatat că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct.
9 C.proc.civ.
1.
Referitor la soluția dată apelului promovat de pârâtă, se
constată că aceasta a formulat cerere de repunere în termenul de
declarare a apelului în cuprinsul căreia a învederat că se înscrie în
fals cu privire la actul de procedură al comunicării sentinței
de către tribunal; totodată, la momentul depunerii acestei cereri,
apelanta a anexat și plângerea penală formulată „împotriva celor
care au falsificat, în exercitarea atribuțiilor de serviciu,
înscrisul reprezentând comunicarea sentinței civile nr. 416 din
24.11.2010, pronunțată de Tribunalul Gorj”, plângere
înregistrată la Poliția din Rovinari sub nr. 700608/2011.
Înalta
Curte a constatat că ordinea de analiză a incidentelor procedurale
concurente a fost corect stabilită de instanța de apel.
Astfel,
în condițiile în care cererea de înscriere în fals a fost
valorificată de pârâtă prin formularea plângerii penale împotriva
agentului procedural care a efectuat actul de procedură al
comunicării sentinței apelate, plângere înregistrată la organele
de cercetare penală competente, în mod legal instanța de apel a
analizat cererea de repunere în termenul de declarare a apelului și,
consecutiv, excepția tardivității declarării apelului.
Pentru
ca demersul de natură penală al pârâtei să temporizeze
soluționarea incidentelor legate de respectarea termenului de formulare a
apelului, trebuia ca pârâta fie să îl inițieze direct în fața
instanței civile prin invocarea procedurii reglementate de
dispozițiile art. 180 – 184 C.proc.civ. (posibil a conduce la suspendarea
soluționării cauzei în temeiul art. 183 C.proc.civ.), fie să
solicite instanței suspendarea judecării cauzei până la
soluționarea definitivă a plângerii penale în condițiile art.
244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., în cel din urmă caz, fiind însă
necesar – pentru admiterea cererii de suspendare - să se fi început
urmărirea penală pentru infracțiunea de fals intelectual
împotriva agentului procedural.
Se
constată că în practicaua deciziei recurate este consemnată
cererea apelantei pârâte de suspendare a soluționării cauzei în
temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., care însă a fost
respinsă, apreciindu-se că în speță nu sunt întrunite
cerințele textului invocat.
Pe de
altă parte, deși a depus cerere de repunere în termenul de formulare
a căii de atac, precedată de cererea de înscriere în fals,
arătând că a înregistrat plângerea penală la organele de
poliție, înainte de dezbaterea apelurilor deduse
judecății, apelanta pârâtă, prin reprezentantul său
legal nu a solicitat declanșarea procedurii înscrierii în fals de
către instanța de apel, ci, dimpotrivă, în cuvântul acordat
și consemnat în practicaua deciziei recurate a arătat că nu mai
are alte cereri de formulat, susținând cererea de repunere în termenul de
apel și combătând excepția tardivității
declarării căii de atac.
În
consecință, Înalta Curte a constatat că nu se poate imputa
instanței de apel neaplicarea dispozițiilor art. 180 – 184
C.proc.civ., câtă vreme demersul penal al pârâtei a fost inițiat
direct în fața organelor de cercetare penală, cele două
proceduri de sesizare a organelor judiciare competente având aceeași
finalitate (atragerea răspunderii penale a celui vinovat de
săvârșirea falsului).
În
plus, dacă în procedura penală se va declara fals actul de
procedură al comunicării sentinței către apelantă,
recurenta pârâtă va avea deschisă calea unei cereri de revizuire
împotriva deciziei instanței de apel, întemeiate pe dispozițiile art.
322 pct. 4 C.proc.civ.
Cum
însă cerințele presupuse de art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. nu
erau întrunite în speță și, în plus, pârâta nu a făcut uz
de procedura reglementată de art. 180-184 C.proc.civ., Înalta Curte
a constatat că instanța de apel în mod legal a procedat la analizarea
cererii de repunere în termenul de declarare a apelului și, ulterior, a
excepției de tardivitate a declarării apelului.
Dispozițiile
art. 103 alin.(1) și (2) C.proc.civ. au fost corect aplicate, întrucât
cererea de repunere în termen nu putea fi admisă decât în cazul în care
pârâta dovedea că o împrejurare mai presus de voința sa a
împiedicat-o să declare calea de atac în termenul imperativ prevăzut
de art. 284 alin. (1) C.proc.civ.
Or,
faptul că în perioada 24.12.2010 – 2.01.2011 personalul
societății recurente nu a lucrat, conform protocolului încheiat la data
de 30.11.2010 între administrație și sindicatele reprezentative din
unitate, nu poate fi calificat drept o împrejurare mai presus de voința
sa, de vreme ce, așa cum instanța de apel a reținut activitatea
recurentei nu a fost suspendată în mod oficial și public, astfel
încât agentul procedural să fi trebuit să aibă
cunoștință despre acest aspect.
În
aceste condiții, în mod legal agentul procedural a procedat la
afișarea procedurii de comunicare la sediul societății, astfel
cum dispune art. 100 alin.(1) pct. 4 C.proc.civ., constatări care fac
dovada până la înscrierea în fals [art. 100 alin. (4)], în sensul de
pronunțare a unei hotărâri definitive de condamnare pentru
infracțiunea de fals intelectual cu privire la cele consemnate cu titlu de
constatări personale ale agentului procedural în cuprinsul procesului
verbal de comunicare a hotărârii instanței de fond.
Din
această perspectivă, este lipsită de relevanță
susținerea pârâtei în sensul că hotărârea
judecătorească a fost ridicată de către registratorul societății
recurente de la Oficiul Poștal Rovinari, după reluarea
activității, în data de 04.01.2011, întrucât o asemenea împrejurare,
reală de ar fi, nu poate fi opusă unui înscris autentic (procesul
verbal de comunicare) care nu poate fi răsturnat prin proba contrară,
date fiind dispozițiile art. 100 alin. (4) C.proc.civ.
Așa
fiind, cum sentința tribunalului a fost comunicată pârâtei la data de
24.12.2010, iar aceasta a procedat la formularea apelului la data de
13.01.2011, deci, cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de
art. 284 alin. (1) C.proc.civ., în mod corect instanța
anterioară a respins apelul pârâtei ca tardiv declarat.
2.
Înalta Curte a constatat că cea de-a doua critică a recurentei,
întrucât antamează rezolvarea dată de tribunal fondului
pretențiilor deduse judecății prin cererea de chemare în
judecată, nu poate fi analizată în prezentul recurs, pentru că
ea este formulată omisso medio.
Astfel,
sentința primei instanțe a fost atacată cu apel de către
reclamanți doar în ce privește cuantumul cheltuielilor de
judecată acordate de tribunal, criticându-se aplicarea dispozițiilor
art. 274 alin.(3) C.proc.civ., în timp ce pârâta, deși formulase critici
pe fondul cauzei prin motivele de apel, acestea în mod legal nu au fost analizate
de instanța de apel ca urmare a constatării tardivității
apelului său.
Cum
obiectul recursului îl constituie legalitatea deciziei instanței de apel,
Înalta Curte nu va putea evalua direct în recurs aspecte dezlegate de prima
instanță și pentru care devoluțiunea în apel nu a operat,
dată fiind prioritatea excepției tardivității apelului
pârâtei, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C.proc.civ.
În
ce privește motivul de recurs referitor la dezlegarea dată de
instanța de apel criticilor reclamanților privind greșita
aplicare a dispozițiilor art. 274 alin.(3) C.proc.civ., se constată
că, astfel cum a fost susținut, privește aspecte de netemeinicie
a deciziei recurate care nu pot fi cenzurate de această instanță
de control judiciar, în condițiile abrogării motivului de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 11 C.proc.civ. prin OUG nr. 138/2000.
În
plus, se constată că pentru dezlegarea acestei critici a
reclamanților, instanța de apel în mod corect s-a raportat la
criteriile legale prevăzute de art. 274 alin.(3) C.proc.civ. – valoarea
pricinii și munca îndeplinită de avocat – apreciind că
tribunalul a făcut o aplicare restrictivă a acestora.
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte a respins recursul
ca nefondat, în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ.