ÎCCJ, decizie (scj.ro #81699)

Apel declarat tardiv. Cerere de repunere în termenul de declarare a căii de atac. Invocarea nevalabilității actului de procedură. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Termene procedurale. Repunerea în termen Index alfabetic : repunere în termen - act de procedură Cod procedură civilă, art. 92, art. 100, art. 103 Instituția repunerii în termen permite înlăturarea sancțiunii decăderii din dreptul de a mai efectua un act de procedură pentru care partea a depășit termenul imperativ prevăzut de lege pentru efectuarea sa valabilă. Premisa analizării unei cereri de repunere în termen este aceea a valabilității actului de procedură de care legea leagă începutul termenului pentru a cărui nerespectare intervine sancțiunea decăderii.

Nevalabilitatea actului de procedură al comunicării este incompatibilă cu dispozițiile art. 103 alin. (2) C.proc.civ., pentru că, dacă actul de procedură al comunicării hotărârii judecătorești este lovit de nulitate, rezultă că acesta nu are aptitudinea de a declanșa în mod valabil curgerea termenului de declarare a apelului, consecința fiind că partea ar fi fost în termen legal de formulare a apelului, în absența unei comunicări valabile a hotărârii primei instanțe. Dacă din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii, reiese că înmânarea a avut loc către o rudă a părții, modalitate de comunicare a actului de procedură care este prevăzută in terminis de dispozițiile art. 92 alin. (3) C.proc.civ., consecința este aceea a comunicării valabile a actului de procedură către partea însăși.

În aceste condiții, susținerea că cel căruia i s-a înmânat hotărârea, nu se afla în țară la data îndeplinirii actului de procedură, nu poate fi luată în considerare, întrucât prin aceasta se tinde a se răsturna respectiva mențiune prin proba contrară, având în vedre că mențiunea în discuție nu poate fi înlăturată decât prin procedura înscrierii în fals, întrucât prezența primitorului la adresa de comunicare a actului de procedură, reprezintă o constatare personală a agentului procedural. ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 137 din 13 ianuarie 2012 Reclamanta S.N.L. Oltenia SA Tg. Jiu a chemat în judecată pe pârâta B.M., solicitând să se dispună exproprierea terenului proprietatea pârâtei, teren în suprafață de 2.142 mp, arabil, situat în extravilanul comunei Alunu.

Reclamanta a învederat că are calitatea de expropriator în numele Statului Român în vederea realizării lucrării de interes național declarată prin H.G. nr. 1578/2005, pârâta fiind notificată în legătură cu exproprierea terenului, potrivit Legii nr. 33/1994. În urma declanșării acestei proceduri părțile nu au ajuns la o înțelegere privind modalitatea transferului dreptului de proprietate și despăgubirea pentru măsura exproprierii. Prin sentința civilă nr. 976 din 26.11.2009, Tribunalul Vâlcea, Secția Civilă a admis acțiunea, a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului proprietatea pârâtei, teren în suprafață 2.142 mp identificat potrivit raportului de expertiză și s-a dispus obligarea reclamantei expropriatoare la plata sumei de 9.393 lei cu titlu de despăgubiri către pârâtă.

Instanța de fond a constatat că prin H.G. nr.1578/ s-a declarat de utilitate publică lucrarea de interes național “Menținerea și dezvoltarea capacității de producție în câmpul minier Amaradia – Tărâia, etapa a II-a Carierele Berbești și Olteț, județul Vâlcea” după ce a fost efectuată cercetarea prealabilă impusă de art. 8 din Legea nr.33/1994, constatându-se astfel îndeplinite cerințele din art. 7 ale aceluiași act normativ. Întrucât părțile nu au căzut de acord cu privire la valoarea despăgubirilor pentru măsura exproprierii, instanța a apreciat că valoarea acesteia stabilită prin expertiza efectuată în cauză de o comisie de experți desemnată în condițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, constituie o dreaptă despăgubire; totodată, s-au avut în vedere și limitele obiective prevăzute de art. 27 din același act normativ.

Împotriva sentinței tribunalului, pârâta a promovat apel, cererea de apel fiind precedată de formularea unei cereri de repunere în termenul de declarare a căii de atac, întemeiată pe dispozițiile art. 103 C.proc.civ. În motivarea acestei cereri, apelanta a precizat că nu i-a fost comunicată sentința instanței de fond, ci a aflat despre aceasta în mod cu totul întâmplător în cursul lunii decembrie 2010 la Biroul Executorului Judecătoresc V.I.; a învederat că i-a fost încălcat liberul acces la justiție fiindu-i suprimată posibilitatea de a formula calea de atac. Prin decizia civilă nr. 19A din 10.02.2011, Curtea de Apel Pitești, Secția Civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a respins cererea de repunere în termenul de declarare a apelului și, în consecință, apelul pârâtei a fost respins ca tardiv declarat.

Instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 103 alin.(1) C.proc.civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal, atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost în împiedicată de o împrejurare mai presus de voința sa. Conform art. 103 alin. (2) C.proc.civ., în cel din urmă caz actul de procedură se va efectua în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării și, în același termen, vor fi arătate și motivele de împiedicare. Instanța a apreciat că pentru a se putea cere repunerea în termenul de declarare a apelului, partea care nu și-a exercitat dreptul procedural în termenul legal, trebuie să facă dovada existenței unei împrejurări mai presus de voința sa, deci a unei împrejurări care să excludă culpa părții respective.

Or, în speță, s-a constatat că sentința tribunalului a fost comunicată pârâtei în mod legal, potrivit procesului verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare. S-a apreciat că actul de procedură menționat îndeplinește toate cerințele legale de validitate, astfel că, de la data comunicării sentinței, pârâta avea posibilitatea ca în termen legal să procedeze la declararea căii de atac. Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, fără a proceda la indicarea tezei de nelegalitate dintre cele expres și limitativ prevăzute de lege. În dezvoltarea criticilor, recurenta a învederat că necomunicarea sentinței primei instanțe constituie o împrejurare mai presus de voința sa care a împiedicat-o să declare în termen legal calea de atac și nu există nicio împrejurare care să presupună culpa sa în neîndeplinirea actului de procedură al comunicării sentinței.

În opinia sa, așa zisa dovadă de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii primei instanțe este cel puțin falsă, datorită următoarelor motive: B.I., nepotul pârâtei și fiul mandatarului acesteia, era plecat din țară la momentul la care se presupune de acesta că a semnat dovada de comunicare; în practicaua deciziei, s-a consemnat afirmația reprezentantului intimate reclamante că B.I. a semnat de primirea sentinței la data de 12.01.2010, dar sentința s-a dat la 6.10.2010; B.I. a plecat din țară la 12.10.2010 și a revenit pe 14 sau 15.12.2010.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed : Așa cum s-a arătat, recurenta nu a procedat la indicare tezei de nelegalitate de care se prevalează pentru susținerea recursului, însă, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin.(30 C.proc.civ., constată că dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., prin motivele invocate recurenta tinzând să susțină greșita aplicare a dispozițiilor art. 103 alin.(2) C.proc.civ. relative la repunerea în termenul de declarare a căii de atac. Instituția repunerii în termen permite înlăturarea sancțiunii decăderii din dreptul de a mai efectua un act de procedură pentru care partea a depășit termenul imperativ prevăzut de lege pentru efectuarea sa valabilă.

Premisa analizării unei cereri de repunere în termen este aceea a valabilității actului de procedură de care legea leagă începutul termenului pentru a cărui nerespectare intervine sancțiunea decăderii. În speță, instanța de apel a fost învestită cu o cerere de repunere în termenul de declarare a căii de atac, astfel că, în acest caz, premisa anterior menționată presupunea valabilitatea actului de procedură al comunicării sentinței tribunalului. Pe de altă parte, pentru a susține în mod întemeiat o cerere de repunere în termenul de formulare a apelului, pârâta era ținută, așa cum a constatat și curtea de apel în aplicarea art. 103 alin.(2) C.proc.civ., să procedeze la formularea cererii de repunere în termen în 15 zile de la data încetării împiedicării de a acționa înăuntrul termenului legal, împiedicare ce se datorează unei împrejurări mai presus de voința părții.

Însă, pârâta, prin susținerile reluate și prin motivele de recurs, tinde să justifice nevalabilitatea actului de procedură al comunicării, ceea ce este incompatibil cu dispozițiile art. 103 alin.(2) C.proc.civ., pentru că, dacă actul de procedură al comunicării sentinței tribunalului este lovit de nulitate, rezultă că acesta nu are aptitudinea de a declanșa în mod valabil curgerea termenului de declarare a apelului, consecința fiind că pârâta ar fi fost în termen legal de formulare a apelului, în absența unei comunicări valabile a hotărârii primei instanțe. Înalta Curte a constatat că în mod legal instanța de apel a stabilit că actul de procedură al comunicării soluției primei instanțe este valabil, acesta îndeplinind toate cerințele legale prevăzute de art. art. 100 alin. (1) C.proc.civ., cu referire la mențiunile a căror lipsă, prin dispozițiile 100 alin.(3) C.proc.civ., se sancționează cu nulitatea actului de procedură.

Dintre acestea, cea care interesează în cauză este prevăzută de art. 100 alin.(1) pct. 7 C.proc.civ. potrivit cu care cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură va arăta “numele și calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau locul unde s-a făcut afișarea”. Or, pe dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare a sentinței, reiese că înmânarea a avut loc către B.I., rudă a pârâtei care era destinatara actului de procedură; o atare modalitate de comunicare a actului de procedură este prevăzut in terminis de dispozițiile art. 92 alin.(3) C.proc.civ., consecința fiind aceea a comunicării valabile a actului de procedură către partea însăși. Pe de altă parte, dispozițiile art. 100 alin.(4) C.proc.civ.

prevăd în mod expres că: “Procesul verbal face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care le-a încheiat.” În aceste condiții, susținerea recurentei din cuprinsul motivelor de recurs în sensul că B.I. nu se afla în țară la data îndeplinirii actului de procedură (12.01.2010) nu poate fi luată în considerare, întrucât prin aceasta se tinde a se răsturna respectiva mențiune prin proba contrară (dovezi care, de altfel, nici nu au fost produse), având în vedre că mențiunea în discuție nu poate fi înlăturată decât prin procedura înscrierii în fals, întrucât prezența lui B.I. la adresa de comunicare a actului de procedură, reprezintă o constatare personală a agentului procedural.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.(1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.