ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 137/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 20 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția

civilă, sub nr. 168/90/2009, reclamanta SN L.O. SA Tg. Jiu a chemat în judecată

pe pârâta B.M., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să

dispună exproprierea terenului proprietatea pârâtei, teren în suprafață de

2.142 mp, arabil, situat în punctul “În dealul Alunului”, în extravilanul

comunei Alunu, cu următoarele vecinătăți: N - B.N., E - T.E., S - U.D., V - P.A.

și U.D.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că are

calitatea de expropriator în numele Statului Român în vederea realizării

lucrării de interes național declarată prin H.G. nr. 1578/2005, pârâta fiind

notificată în legătură cu exproprierea terenului, potrivit Legii nr. 33/1994.

Întrucât în urma declanșării acestei proceduri părțile nu au

ajuns la o înțelegere privind modalitatea transferului dreptului de proprietate

și despăgubirea pentru măsura exproprierii, reclamanta a formulat prezenta

cerere.

Prin sentința civilă nr. 976 din 26 noiembrie 2009,

Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a

dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului proprietatea

pârâtei, teren în suprafață 2.142 mp identificat potrivit raportului de

expertiză și s-a dispus obligarea reclamantei expropriatoare la plata sumei de

9.393 lei cu titlu de despăgubiri către pârâtă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a

constatat că prin H.G. nr. 1578/2005 publicată în M. Of. nr. 1161 din 21

decembrie 2005 s-a declarat de utilitate public lucrarea de interes național

“Menținerea și dezvoltarea capacității de producție în câmpul minier Amaradia -

Tărâia, etapa a II-a Carierele Berbești și Olteț, județul Vâlcea” după ce a

fost efectuată cercetarea prealabilă impusă de art. 8 din Legea nr. 33/1994,

constatându-se astfel îndeplinite cerințele din art. 7 ale aceluiași act

normativ.

Întrucât părțile nu au căzut de acord cu privire la valoarea

despăgubirilor pentru măsura exproprierii, instanța a apreciat că valoarea

acesteia stabilită prin expertiza efectuată în cauză de o comisie de experți

desemnată în condițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, constituie o dreaptă

despăgubire; totodată, s-au avut în vedere și limitele obiective prevăzute de art.

27 din același act normativ.

Totodată, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată

solicitarea pârâtei de a-i fi expropriată și o suprafață de teren învecinată,

apreciindu-se aceasta excede prevederilor legale și în special celor cuprinse

în art. 26 din lege, întrucât în scopul exproprierii nu se poate impune

expropriatorului o altă obligație de despăgubire decât cea prevăzută de lege.

Împotriva sentinței tribunalului, pârâta a promovat apel,

cererea de apel fiind precedată de formularea unei cereri de repunere în

termenul de declarare a căii de atac, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 103

C. proc. civ.

În motivarea acestei cereri, apelanta a precizat că nu i-a

fost comunicată sentința instanței de fond, ci a aflat despre aceasta în mod cu

totul întâmplător în cursul lunii decembrie 2010 la Biroul Executorului judecătoresc V.I.; în aceste condiții, apelanta a învederat că i-a fost

încălcat liberul acces la justiție fiindu-i suprimată posibilitatea de a

formula calea de atac.

Prin decizia civilă nr. 19/ A din 10 februarie 2011, Curtea

de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a respins cererea de repunere

în termenul de declarare a apelului și, în consecință, apelul pârâtei a fost

respins ca tardiv declarat.

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei

căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal,

atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea

dovedește că a fost în împiedicată de o împrejurare mai presus de voința sa.

Pe de altă parte, conform art. 103 alin. (2) C. proc. civ.,

în cel din urmă caz actul de procedură se va efectua în termen de 15 zile de la

încetarea împiedicării și, în același termen, vor fi arătate și motivele de

împiedicare.

În consecință, instanța de apel a apreciat că pentru a se

putea cere repunerea în termenul de declarare a apelului, partea care nu și-a

exercitat dreptul procedural în termenul legal, trebuie să facă dovada

existenței unei împrejurări mai presus de voința sa, deci a unei împrejurări

care să excludă culpa părții respective.

Or, în speța dedusă judecății instanța de apel a constatat

potrivit actelor și lucrărilor dosarului de primă instanță, că sentința

tribunalului a fost comunicată pârâtei în mod legal, astfel cum reiese din

procesul verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare de la fila 92 dosar

tribunal. S-a apreciat că actul de procedură menționat îndeplinește toate

cerințele legale de validitate, astfel că, de la data comunicării sentinței,

pârâta avea posibilitatea ca în termen legal să procedeze la declararea căii de

atac.

Reținând deci că nu există niciun motiv dintre cele

prevăzute de art. 103 C. proc. civ. pentru a permite repunerea în termenul de

declarare a căii de atac, instanța de apel a respins cererea de repunere în

termen și, pe cale de consecință, apelul a fost respins ca tardiv declarat.

În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta (prin

procurator) a declarat recurs, fără a proceda la indicarea tezei de

nelegalitate dintre cele expres și limitativ prevăzute de lege.

În dezvoltarea criticilor de recurs, recurenta a învederat

că necomunicarea sentinței primei instanțe constituie o împrejurare mai presus

de voința sa care a împiedicat-o să declare în termen legal calea de atac.

Pe de altă parte, nu există nicio împrejurare care să

presupună culpa sa în neîndeplinirea actului de procedură al comunicării

sentinței.

În opinia sa, așa zisa dovadă de îndeplinire a procedurii de

comunicare a hotărârii primei instanțe este cel puțin falsă, datorită

următoarelor motive:

- B.I., nepotul pârâtei și fiul mandatarului acesteia, era

plecat din țară la momentul la care se presupune de acesta că a semnat dovada

de comunicare;

În practicaua deciziei, s-a consemnat afirmația

reprezentantului intimate reclamante că B.I. a semnat de primirea sentinței la

data de 12 ianuarie 2010, dar sentința s-a dat la 6 octombrie 2010;

B.I. a plecat din țară la 12 octombrie 2010 și a revenit pe

14 sau 15 decembrie 2010 prin Vama Giurgiu.

În consecință, recurenta susține că cele prezentate

reprezintă motive temenicie de repunere în termenul de declarare a apelului,

iar în cazul în care cererea sa de repunere în termen va fi respinsă i se va

face o mare nedreptate și i se încalcă liberal acces la justiție.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.

Așa cum s-a arătat, recurenta nu a procedat la indicare

tezei de nelegalitate de care se prevalează pentru susținerea recursului, însă,

Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ. constată că

dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., prin motivele invocate recurenta tinzând să susțină greșita

aplicare a dispozițiilor art. 103 alin. (2) C. proc. civ. relative la repunerea

în termenul de declarare a căii de atac.

Instituția repunerii în termen permite înlăturarea sancțiunii

decăderii din dreptul de a mai efectua un act de procedură pentru care partea a

depășit termenul imperativ prevăzut de lege pentru efectuarea sa valabilă.

Premisa analizării unei cereri de repunere în termen este

aceea a valabilității actului de procedură de care legea leagă începutul

termenului pentru a cărui nerespectare intervine sancțiunea decăderii.

În speță, instanța de apel a fost învestită cu o cerere de

repunere în termenul de declarare a căii de atac, astfel că, în acest caz,

premisa anterior menționată presupunea valabilitatea actului de procedură al

comunicării sentinței tribunalului.

Pe de altă parte, pentru a susține în mod întemeiat o cerere

de repunere în termenul de formulare a apelului, pârâta era ținută, așa cum a

constatat și curtea de apel în aplicarea art. 103 alin. (2) C. proc. civ., să

procedeze la formularea cererii de repunere în termen în 15 zile de la data

încetării împiedicării de a acționa înăuntrul termenului legal, împiedicare ce

se datorează unei împrejurări mai presus de voința părții.

Însă, pârâta, prin susținerile reluate și prin motivele de

recurs, tinde să justifice nevalabilitatea actului de procedură al comunicării,

ceea ce este incompatibil cu dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ.,

pentru că, dacă actul de procedură al comunicării sentinței tribunalului este

lovit de nulitate, rezultă că acesta nu are aptitudinea de a declanșa în mod

valabil curgerea termenului de declarare a apelului, consecința fiind că pârâta

ar fi fost în termen legal de formulare a apelului, în absența unei comunicări

valabile a hotărârii primei instanțe.

Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a

stabilit că actul de procedură al comunicării soluției primei instanțe este

valabil, acesta îndeplinind toate cerințele legale prevăzute de art. art. 100 alin.

(1) C. proc. civ., cu referire la mențiunile a căror lipsă, prin dispozițiile 100

alin. (3) C. proc. civ., se sancționează cu nulitatea actului de procedură.

Dintre acestea, cea care interesează în cauză este prevăzută

de art. 100 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. potrivit cu care cel însărcinat cu

înmânarea actului de procedură va arăta “numele și calitatea celui căruia i s-a

făcut înmânarea sau locul unde s-a făcut afișarea”.

Or, pe dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare a

sentinței, reiese că înmânarea a avut loc către B.I., rudă a pârâtei care era

destinatara actului de procedură; o atare modalitate de comunicare a actului de

procedură este prevăzut in terminis de dispozițiile art. 92 alin. (3) C. proc.

civ., consecința fiind aceea a comunicării valabile a actului de procedură

către partea însăși.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 100 alin. (4) C. proc.

civ. prevăd în mod expres că: “Procesul verbal face dovadă până la înscrierea

în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care le-a încheiat.”

În aceste condiții, susținerea recurentei din cuprinsul

motivelor de recurs în sensul că B.I. nu se afla în țară la data îndeplinirii

actului de procedură (12 ianuarie 2010) nu poate fi luată în considerare,

întrucât prin aceasta se tinde a se răsturna respectiva mențiune prin proba

contrară (dovezi care, de altfel, nici nu au fost produse), având în vedre că

mențiunea în discuție nu poate fi înlăturată decât prin procedura înscrierii în

fals, întrucât prezența lui B.I. la adresa de comunicare a actului de

procedură, reprezintă o constatare personală a agentului procedural.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.M.

împotriva deciziei nr. 19/ A din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 ianuarie 2012.