ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2498/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2498/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința nr. 86 din 26 februarie 2010,
Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a
respins excepțiile inadmisibilității acțiunii invocate de pârâta Agenția
Națională a Funcționarilor Publici; a respins ca nefondata acțiunea formulată
de reclamantul M.C. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională a
Funcționarilor Publici și Direcția Fiscală Locală Sibiu, a respins cererea de
intervenție accesorie formulată de intervenientul Centrul Internațional pentru
Învățământ Superior T.E. și a respins cererea de chemare în garanție formulată
de pârâta Agenția Națională a Funcționarilor Publici împotriva Ministerului
Educației, Cercetării și Inovării.
Pentru a pronunța
această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
Asupra excepțiilor
inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile precum și în
raport de obiectul acțiunii, a reținut caracterul nefondat al acestora.
În analizarea cauzei
pe fond, prima instanță a apreciat că se impune a se stabili, în primul rând
legalitatea emiterii avizului negativ al pârâtei Agenția Națională a
Funcționarilor Publici (A.N.F.P), în raport de care se poate aprecia dacă
refuzul pârâtei Direcția Fiscală Locală Sibiu (D.G.F.P. Sibiu) a fost unul
justificat.
Avizul negativ al
A.N.F.P a fost emis în considerarea faptului că reclamantul nu îndeplinește
condiția de a fi absolvit studii superioare, întrucât diploma de licență,
respectiv adeverința nr. 146 din 29 iulie 2009, nu este emisă de un furnizor de
educație acreditat.
Verificând apărările
părților, prima instanță a constatat că reclamantul a absolvit o unitate de învățământ
universitar particulară, care nu a fost acreditată și prin urmare nu face parte
din sistemul național de învățământ, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 84/1995.
Astfel, a avut în
vedere prevederile art. 28 din Legea nr. 88/1993 și faptul că demersurile
efectuate de intervenienta Centrul Internațional pentru Învățământ Superior T.E.,
pentru obținerea autorizării conform art. 28 din Legea nr. 88/1993 nu au avut
finalitatea dorită, Consiliul Național de Evaluare Academică și Acreditare
propunând neautorizarea celor 4 specializări din cadrul Institutului, hotărâre
care, în final a fost păstrată prin Decizia nr. nr. 4356/2008 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. 6526/2/2007.
Cu alte cuvinte,
începând cu anul 1995, intervenientul în interesul reclamantului nu era
autorizat să furnizeze educație, nefiind acreditat să emită diplome de licență,
conform art. 29 din O.U.G.nr. 75/2005 și deciziei instanței supreme, anterior
individualizată, așa încât prima instanță a apreciat că avizul nefavorabil al
A.N.F.P a fost emis în mod legal, iar refuzul pârâtei D.G.F.P. Sibiu a fost
unul justificat.
În altă ordine de
idei, prima instanță a reținut că atât pârâta A.N.F.P și chematul în garanție
au dovedit că cererile de autorizare formulate de intervenient au fost
respinse, iar în litigiile pe care acesta le-a purtat pentru a obține
autorizarea i-a fost respinsă irevocabil acțiunea.
Împotriva acestei
sentințe au declarat recurs reclamantul M.C. și intervenientul Centrul
Internațional pentru Învățământ Superior T.E., ambii recurenți întemeindu-și
recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și art. 304
1
C. proc. civ.
În susținerea
motivelor de recurs formulate recurenții arată, în esență, că în mod greșit instanța
de fond a apreciat că recurentul-reclamant M.C. a absolvit o unitate de învățământ
universitar particulară care nu a fost acreditată și astfel nu face parte din sistemul
național de învățământ, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 84/1995,
întrucât instituția de învățământ respectivă a fost înființată prin sentința
civilă nr. 1981 din 10 iulie 1991 a Judecătoriei Sector 2 București, sentință
definitivă și irevocabilă, prin această hotărâre fiind și autorizată să
funcționeze.
Modificarea
legislației după anul 1993, în sensul că s-a atribuit Guvernului României
competența de a autoriza instituțiile de învățământ superior prin Legea nr. 88/1993,
nu privește pe recurenta-intervenientă, susțin ambii recurenți, deoarece legea
nu retroactivează, Centrul Internațional pentru Învățământ Superior T.E. fiind deja
înființat și acreditat prin sentință judecătorească în anul 1991.
Astfel fiind,
precizează recurenții, în mod nelegal s-a dispus prin Legea nr. 88/1993, în
sarcina acestei instituții de învățământ, obligația de a solicita autorizație
provizorie.
Faptul că instituția
de învățământ funcționează neîntrerupt din 1991 și până în prezent, precum și
aspectul că A.N.F.P. și-a dat avizul favorabil pentru promovarea pe post a sute
de licențiați ai acestei instituții de învățământ, constituie dovezi certe ale
faptului că intervenienta a fost acreditată să furnizeze educație din 1991 și
pentru specializarea „Drept”.
Noțiunea de acreditare
definită de O.U.G. nr. 75/2005, susțin recurenții, este aplicabilă doar în
cazul instituțiilor de învățământ ce au luat ființă ulterior anului 1993.
Au depus întâmpinări
pârâtele Direcția Fiscală Locală Sibiu, Agenția Națională a Funcționarilor Publici
și chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și
Sportului, solicitând respingerea celor două recursuri ca nefondate și
menținerea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică.
Analizând recursurile
formulate, prin prisma motivelor invocate, în raport de probatoriul administrat
în cauză și legislația incidentă, Înalta Curte, constată că sunt nefondate,
astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. le va respinge, potrivit
considerentelor ce urmează.
Legea nr. 88/1993
privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea
diplomelor, în art. 28 precizează că „Instituțiile cu activități de învățământ superior
înființate după 22 decembrie 1989 sunt obligate să solicite autorizația de
funcționare provizorie în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a
prezentei legi”.
În virtutea acestor
dispoziții legale, recurenta-intervenientă a solicitat autorizarea de funcționare
provizorie a patru specializări, însă nu a obținut autorizarea, Consiliul
Național de Evaluare Academică și Acreditare reținând din documentația
prezentată, că nu îndeplinea standardele prevăzute de lege, aceleași propuneri
de neautorizare fiind menținute chiar și după ce instanța supremă prin Decizia nr.
489/1998 a obligat C.N.E.A.A. să efectueze o nouă analiză a situației acestei
instituții de învățământ.
În raport de aceste
dispoziții legale, recurenta-intervenientă chiar dacă a fost înființată prin
sentință judecătorească, anterior anului 1993, trebuia să obțină autorizația de
funcționare provizorie, autorizație pe care însă nu a obținut-o, concluzia fiind
aceea că aceasta și-a continuat activitatea de învățământ superior în afara
condițiilor impuse de lege.
Prevederea din
dispozițiile art. 28 din Legea nr. 88/1993 cu privire la necesitatea obținerii
unei autorizații de funcționare provizorie nu este nelegală, astfel cum în mod
neîntemeiat susțin recurenții, deoarece prin intrarea în vigoare a acestor
dispoziții legale, legiuitorul a înțeles ca toate instituțiile care au fost
înființate ca asociații, fundații, societăți comerciale și care au organizat
activități de învățământ superior să intre în legalitate.
În acest sens, O.U.G.
nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației aprobată cu modificări și
completări prin Legea nr. 87 din 10 aprilie 2006, în art. 29 alin. (1) prevede
că „orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în furnizarea de
educație, se supune procesului de evaluare și acreditare, în condițiile legii”,
iar alin. (4) menționează că acreditarea presupune parcurgerea a două etape
succesive și anume: „a) autorizarea de funcționare provizorie, care acordă
dreptul de a desfășura procesul de învățământ și de a organiza, după caz, o
admitere la studii” și „b) acreditarea, care acordă, alături de drepturile
prevăzute la lit. a) și dreptul de a emite diplome, certificate și alte acte de
studii recunoscute de Ministerul Educației și Cercetării și de a organiza, după
caz, examen de absolvire, licență, masterat, doctorat”.
Or,
recurentul-intervenient, Institutul Academic de Consultanță, Instruire, Editură
și de Servicii „T.E.” nu s-a conformat acestor dispoziții legale și deci în mod
corect instanța de fond a apreciat că nu face parte din sistemul național de
învățământ ca instituție de învățământ superior.
De altfel,
recurenta-intervenientă a solicitat în instanță modificarea H.G. nr. 676/2007,
prin adăugarea și a acestei instituții în nomenclatorul domeniilor de studii
universitare, recunoscându-i-se faptul că a fost acreditată sau autorizată să
funcționeze provizoriu, însă acțiunile formulate în acest sens au fost
respinse, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 4356/2008
respingând recursul declarat de Centrul Internațional pentru Învățământ
Superior T.E. ca nefondat.
Așa fiind, astfel cum
corect a stabilit și prima instanță, Agenția Națională a Funcționarilor Publici
în mod corect, în temeiul art. 15 din Regulamentul-cadru aprobat prin Ordinul
Președintelui A.N.F.P. nr. 10280/2008 nu a acordat avizul în vederea
transformării postului recurentului-reclamant în urma susținerii concursului de
promovare în clasă, atâta vreme cât adeverința de studii prezentată, cu care
face dovada absolvirii unei forme de învățământ superior cu diplomă de licență,
nu este recunoscută de M.E.C.I., în acest sens fiind însă adresa cu nr. 1887503
din 27 martie 2009, anexată la dosar.
Ca o consecință, în
mod corect și Direcția Fiscală Locală Sibiu a refuzat încadrarea
recurentului-reclamant într-un post de nivel superior, nefiind îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 6/2007, refuzul acesteia
neputând fi calificat ca un refuz nejustificat potrivit art. 2 lit. h) din
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Față de prevederile
legale, clare și precise, cu privire la procedura de urmat pentru acreditarea
furnizorilor de educație, motivele de recurs formulate de cei doi recurenți
apar ca total nefondate, noțiunea de acreditare și procedura de urmat fiind
impuse de legiuitor tocmai în ideea asigurării calității educației și
învățământului universitar, chiar și pentru instituțiile de învățământ superior
înființate prin hotărâri judecătorești, cum este cazul
recurentei-interveniente.
Celelalte aspecte
menționate în recursurile formulate, precum faptul că sute de licențiați ai
acestei instituții de învățământ au fost promovați pe post, obținând aviz
favorabil pentru promovare, nu prezintă relevanță în cauză, atâta vreme cât
recurenta-intervenientă nu a prezentat dovada clară că a fost acreditată să
furnizeze educație și pentru specializarea „Drept” și oricum, situația
recurentului-reclamant trebuie analizată distinct, în concret și nu în raport
de cea a altor absolvenți ai acestei instituții de învățământ.
Pentru toate aceste
considerente, constatând că instanța de fond a pronunțat sentința cu aplicarea
corectă a legii, sentință ce cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se
sprijină, recursurile declarate de reclamant și intervenientă se privesc ca
nefondate, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., vor fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile
declarate de M.C. și Centrul Internațional pentru Învățământ Superior T.E.
împotriva Sentinței nr. 191 din 07 iulie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția
comercială de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 4 mai 2011.