ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2498/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 86 din 26 februarie 2010,

Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a

respins excepțiile inadmisibilității acțiunii invocate de pârâta Agenția

Națională a Funcționarilor Publici; a respins ca nefondata acțiunea formulată

de reclamantul M.C. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională a

Funcționarilor Publici și Direcția Fiscală Locală Sibiu, a respins cererea de

intervenție accesorie formulată de intervenientul Centrul Internațional pentru

Învățământ Superior T.E. și a respins cererea de chemare în garanție formulată

de pârâta Agenția Națională a Funcționarilor Publici împotriva Ministerului

Educației, Cercetării și Inovării.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Asupra excepțiilor

inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile precum și în

raport de obiectul acțiunii, a reținut caracterul nefondat al acestora.

În analizarea cauzei

pe fond, prima instanță a apreciat că se impune a se stabili, în primul rând

legalitatea emiterii avizului negativ al pârâtei Agenția Națională a

Funcționarilor Publici (A.N.F.P), în raport de care se poate aprecia dacă

refuzul pârâtei Direcția Fiscală Locală Sibiu (D.G.F.P. Sibiu) a fost unul

justificat.

Avizul negativ al

A.N.F.P a fost emis în considerarea faptului că reclamantul nu îndeplinește

condiția de a fi absolvit studii superioare, întrucât diploma de licență,

respectiv adeverința nr. 146 din 29 iulie 2009, nu este emisă de un furnizor de

educație acreditat.

Verificând apărările

părților, prima instanță a constatat că reclamantul a absolvit o unitate de învățământ

universitar particulară, care nu a fost acreditată și prin urmare nu face parte

din sistemul național de învățământ, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 84/1995.

Astfel, a avut în

vedere prevederile art. 28 din Legea nr. 88/1993 și faptul că demersurile

efectuate de intervenienta Centrul Internațional pentru Învățământ Superior T.E.,

pentru obținerea autorizării conform art. 28 din Legea nr. 88/1993 nu au avut

finalitatea dorită, Consiliul Național de Evaluare Academică și Acreditare

propunând neautorizarea celor 4 specializări din cadrul Institutului, hotărâre

care, în final a fost păstrată prin Decizia nr. nr. 4356/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. 6526/2/2007.

Cu alte cuvinte,

începând cu anul 1995, intervenientul în interesul reclamantului nu era

autorizat să furnizeze educație, nefiind acreditat să emită diplome de licență,

conform art. 29 din O.U.G.nr. 75/2005 și deciziei instanței supreme, anterior

individualizată, așa încât prima instanță a apreciat că avizul nefavorabil al

A.N.F.P a fost emis în mod legal, iar refuzul pârâtei D.G.F.P. Sibiu a fost

unul justificat.

În altă ordine de

idei, prima instanță a reținut că atât pârâta A.N.F.P și chematul în garanție

au dovedit că cererile de autorizare formulate de intervenient au fost

respinse, iar în litigiile pe care acesta le-a purtat pentru a obține

autorizarea i-a fost respinsă irevocabil acțiunea.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs reclamantul M.C. și intervenientul Centrul

Internațional pentru Învățământ Superior T.E., ambii recurenți întemeindu-și

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ.

În susținerea

motivelor de recurs formulate recurenții arată, în esență, că în mod greșit instanța

de fond a apreciat că recurentul-reclamant M.C. a absolvit o unitate de învățământ

universitar particulară care nu a fost acreditată și astfel nu face parte din sistemul

național de învățământ, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 84/1995,

întrucât instituția de învățământ respectivă a fost înființată prin sentința

civilă nr. 1981 din 10 iulie 1991 a Judecătoriei Sector 2 București, sentință

definitivă și irevocabilă, prin această hotărâre fiind și autorizată să

funcționeze.

Modificarea

legislației după anul 1993, în sensul că s-a atribuit Guvernului României

competența de a autoriza instituțiile de învățământ superior prin Legea nr. 88/1993,

nu privește pe recurenta-intervenientă, susțin ambii recurenți, deoarece legea

nu retroactivează, Centrul Internațional pentru Învățământ Superior T.E. fiind deja

înființat și acreditat prin sentință judecătorească în anul 1991.

Astfel fiind,

precizează recurenții, în mod nelegal s-a dispus prin Legea nr. 88/1993, în

sarcina acestei instituții de învățământ, obligația de a solicita autorizație

provizorie.

Faptul că instituția

de învățământ funcționează neîntrerupt din 1991 și până în prezent, precum și

aspectul că A.N.F.P. și-a dat avizul favorabil pentru promovarea pe post a sute

de licențiați ai acestei instituții de învățământ, constituie dovezi certe ale

faptului că intervenienta a fost acreditată să furnizeze educație din 1991 și

pentru specializarea „Drept”.

Noțiunea de acreditare

definită de O.U.G. nr. 75/2005, susțin recurenții, este aplicabilă doar în

cazul instituțiilor de învățământ ce au luat ființă ulterior anului 1993.

Au depus întâmpinări

pârâtele Direcția Fiscală Locală Sibiu, Agenția Națională a Funcționarilor Publici

și chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului, solicitând respingerea celor două recursuri ca nefondate și

menținerea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică.

Analizând recursurile

formulate, prin prisma motivelor invocate, în raport de probatoriul administrat

în cauză și legislația incidentă, Înalta Curte, constată că sunt nefondate,

astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. le va respinge, potrivit

considerentelor ce urmează.

Legea nr. 88/1993

privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea

diplomelor, în art. 28 precizează că „Instituțiile cu activități de învățământ superior

înființate după 22 decembrie 1989 sunt obligate să solicite autorizația de

funcționare provizorie în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a

prezentei legi”.

În virtutea acestor

dispoziții legale, recurenta-intervenientă a solicitat autorizarea de funcționare

provizorie a patru specializări, însă nu a obținut autorizarea, Consiliul

Național de Evaluare Academică și Acreditare reținând din documentația

prezentată, că nu îndeplinea standardele prevăzute de lege, aceleași propuneri

de neautorizare fiind menținute chiar și după ce instanța supremă prin Decizia nr.

489/1998 a obligat C.N.E.A.A. să efectueze o nouă analiză a situației acestei

instituții de învățământ.

În raport de aceste

dispoziții legale, recurenta-intervenientă chiar dacă a fost înființată prin

sentință judecătorească, anterior anului 1993, trebuia să obțină autorizația de

funcționare provizorie, autorizație pe care însă nu a obținut-o, concluzia fiind

aceea că aceasta și-a continuat activitatea de învățământ superior în afara

condițiilor impuse de lege.

Prevederea din

dispozițiile art. 28 din Legea nr. 88/1993 cu privire la necesitatea obținerii

unei autorizații de funcționare provizorie nu este nelegală, astfel cum în mod

neîntemeiat susțin recurenții, deoarece prin intrarea în vigoare a acestor

dispoziții legale, legiuitorul a înțeles ca toate instituțiile care au fost

înființate ca asociații, fundații, societăți comerciale și care au organizat

activități de învățământ superior să intre în legalitate.

În acest sens, O.U.G.

nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 87 din 10 aprilie 2006, în art. 29 alin. (1) prevede

că „orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în furnizarea de

educație, se supune procesului de evaluare și acreditare, în condițiile legii”,

iar alin. (4) menționează că acreditarea presupune parcurgerea a două etape

succesive și anume: „a) autorizarea de funcționare provizorie, care acordă

dreptul de a desfășura procesul de învățământ și de a organiza, după caz, o

admitere la studii” și „b) acreditarea, care acordă, alături de drepturile

prevăzute la lit. a) și dreptul de a emite diplome, certificate și alte acte de

studii recunoscute de Ministerul Educației și Cercetării și de a organiza, după

caz, examen de absolvire, licență, masterat, doctorat”.

Or,

recurentul-intervenient, Institutul Academic de Consultanță, Instruire, Editură

și de Servicii „T.E.” nu s-a conformat acestor dispoziții legale și deci în mod

corect instanța de fond a apreciat că nu face parte din sistemul național de

învățământ ca instituție de învățământ superior.

De altfel,

recurenta-intervenientă a solicitat în instanță modificarea H.G. nr. 676/2007,

prin adăugarea și a acestei instituții în nomenclatorul domeniilor de studii

universitare, recunoscându-i-se faptul că a fost acreditată sau autorizată să

funcționeze provizoriu, însă acțiunile formulate în acest sens au fost

respinse, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 4356/2008

respingând recursul declarat de Centrul Internațional pentru Învățământ

Superior T.E. ca nefondat.

Așa fiind, astfel cum

corect a stabilit și prima instanță, Agenția Națională a Funcționarilor Publici

în mod corect, în temeiul art. 15 din Regulamentul-cadru aprobat prin Ordinul

Președintelui A.N.F.P. nr. 10280/2008 nu a acordat avizul în vederea

transformării postului recurentului-reclamant în urma susținerii concursului de

promovare în clasă, atâta vreme cât adeverința de studii prezentată, cu care

face dovada absolvirii unei forme de învățământ superior cu diplomă de licență,

nu este recunoscută de M.E.C.I., în acest sens fiind însă adresa cu nr. 1887503

din 27 martie 2009, anexată la dosar.

Ca o consecință, în

mod corect și Direcția Fiscală Locală Sibiu a refuzat încadrarea

recurentului-reclamant într-un post de nivel superior, nefiind îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 6/2007, refuzul acesteia

neputând fi calificat ca un refuz nejustificat potrivit art. 2 lit. h) din

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Față de prevederile

legale, clare și precise, cu privire la procedura de urmat pentru acreditarea

furnizorilor de educație, motivele de recurs formulate de cei doi recurenți

apar ca total nefondate, noțiunea de acreditare și procedura de urmat fiind

impuse de legiuitor tocmai în ideea asigurării calității educației și

învățământului universitar, chiar și pentru instituțiile de învățământ superior

înființate prin hotărâri judecătorești, cum este cazul

recurentei-interveniente.

Celelalte aspecte

menționate în recursurile formulate, precum faptul că sute de licențiați ai

acestei instituții de învățământ au fost promovați pe post, obținând aviz

favorabil pentru promovare, nu prezintă relevanță în cauză, atâta vreme cât

recurenta-intervenientă nu a prezentat dovada clară că a fost acreditată să

furnizeze educație și pentru specializarea „Drept” și oricum, situația

recurentului-reclamant trebuie analizată distinct, în concret și nu în raport

de cea a altor absolvenți ai acestei instituții de învățământ.

Pentru toate aceste

considerente, constatând că instanța de fond a pronunțat sentința cu aplicarea

corectă a legii, sentință ce cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se

sprijină, recursurile declarate de reclamant și intervenientă se privesc ca

nefondate, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de M.C. și Centrul Internațional pentru Învățământ Superior T.E.

împotriva Sentinței nr. 191 din 07 iulie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

comercială de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2011.