ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3870/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3870/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința de la 24 noiembrie 2011

Asupra conflictului negativ de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș reclamanta

G.A., a solicitat

instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtei SC O.M.V.P.

SA la încadrarea reclamantei în grupa a II-a de muncă pentru perioada cât a fost

angajata acesteia și efectuarea cuvenitelor rectificări în carnetul de muncă,

cu cheltuieli de judecată.

Prin

sentința civilă nr. 2038 din 7 septembrie 2010 Tribunalul Timiș a

respins

acțiunea formulată și precizată de

reclamanta G.A., reținând

, în esență, că reclamanta a

fost angajata pârâtei pe postul de muncitor necalificat, iar locul de muncă în

care aceasta și-a desfășurat activitatea nu se regăsește printre locurile de

muncă enumerate în mod expres și limitativ de lege, respectiv de Anexa 2 la Ordinul nr. 125/1990 al Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Ministerului Sănătății și

Comisiei Naționale pentru Protecția Muncii, de Anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990, de H.G. nr. 261/2001, de Ordinul nr. 352/2001, ca fiind încadrate în

grupele superioare și nu există avizul instituțiilor abilitate pentru

încadrarea acestui loc de muncă întrucât-o grupă superioară, deși pârâta a

probat că și-a îndeplinit cu bună-credință obligațiile legale în vederea

obținerii unui asemenea aviz, așa cum rezultă din Anexa 14 a contractului colectiv de muncă pentru anul 1997, din Anexa 14 a contractului colectiv de muncă pentru anul 1998 și din contractul colectiv de muncă pentru anul 2002, precum și

din Anexa 2 poziția 7 la Legea nr. 226/2006.

Recursul declarat de reclamanta G.A. împotriva acestei sentințe a

fost admis de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări

sociale, prin decizia civilă nr. 2858 din 9 decembrie 2010, când s-a casat

sentința civilă recurată și a fost trimisă cauza instanței competente Judecătoria

Sector 1 București.

În argumentarea acestei decizii instanța de recurs cu aplicarea

dispozițiilor art. 306 alin. (2) coroborat cu art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și

art. 8 din Decretul nr. 92/1976 și față de obiectul cererii de chemare în

judecată, respectiv rectificarea înscrierilor în carnetul de muncă, în ceea ce

privește grupa de muncă a apreciat că, competentă în soluționarea cauzei este

judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul unitatea.

Astfel, instanța de recurs, constatând că Tribunalul Timiș în mod

greșit a soluționat fondul cauzei, cu nerespectarea normelor de ordine publică,

ce reglementează competența, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre

competentă soluționare Judecătoriei Sectorului 1 București.

Judecătoria Sector 1 București prin sentința civilă nr. 15685/2011

din 20 septembrie 2011

s-a

declarat necompetentă să judece litigiul și ca urmare și-a declinat competența

în favoarea Tribunalului Timiș și a constatat că s-a ivit un conflict negativ

de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru

pronunțarea unui regulator de competență.

Înalta

Curte, examinând hotărârile pronunțate în cauza de față, în raport de

dispozițiile legale cuprinse în titlul IV din Codul de procedură civilă care

constituie sediul materiei conflictelor de competență, constată că nu sunt

îndeplinite cerințele existenței unui conflict negativ de competență.

Potrivit

dispozițiilor art. 20 pct. 2 C. proc. civ., există conflict de competență,

„când două sau mai multe instanțe prin hotărâri irevocabile, s-au declarat

necompetente de a judeca aceeași pricină”.

În

speță, condiția ce rezultă din acest text, aceea a declinărilor reciproce între

două sau mai multe instanțe învestite cu aceeași pricină, nu este îndeplinită.

Astfel,

prima instanță sesizată, respectiv Tribunalul Timiș nu s-a declarat necompetent

să judece litigiul, ci l-a soluționat pe fond.

În

recursul exercitat împotriva sentinței Tribunalului Timiș s-a constatat

necompetența de soluționare a litigiului de către acest tribunal, sens în care

s-a dispus casarea sentinței și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Judecătoria sectorului 1 București.

Această

din urmă instanță s-a declarat necompetentă și și-a declinat competența în

favoarea Tribunalului Timiș, prin hotărâre irevocabilă.

Rezultă

că numai Judecătoria sectorului 1 București, în favoarea căreia se stabilise

competența de soluționare a litigiului prin hotărâre irevocabilă pronunțată de

o instanță de recurs, s-a declarat necompetentă să judece litigiul.

În

consecință, în absența declinărilor reciproce între Tribunalul Timiș și

Judecătoria sectorului 1 București, urmează a se constata că între aceste

instanțe nu există conflict negativ de competență în sensul art. 20 pct. 2 C.

proc. civ.

Există,

însă, o hotărâre irevocabilă pronunțată de o instanță de recurs, prin care s-a

stabilit competența Judecătoriei sectorului 1 București și o hotărâre

irevocabilă, prin care această din urmă instanță s-a declarat necompetentă să

judece pricina în favoarea Tribunalului Timiș, a cărei necompetență fusese deja

stabilită de instanța de recurs.

Impasul

procedural la care s-a ajuns cu privire la competența soluționării cauzei a

fost creat de Judecătoria sectorului 1 București, prin încălcarea puterii de

lucru judecat a unei decizii date în recurs, conform art. 377 alin. (2) pct. 4,

cu referire la dispozițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1201 C. civ. (în vigoare

la data introducerii acțiunii 18 decembrie 2009) a cărei legalitate a fost

cenzurată de instanța de trimitere.

Judecătoria

sectorului 1 București a încălcat și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., care

prevăd că hotărârile instanței de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Cum, în

speță, Curtea de Apel Timișoara, ca instanță de recurs, dezlegase problema de

drept referitoare la competența soluționării cauzei, reținând că aceasta nu

aparține Tribunalului Timiș, ci Judecătoriei sectorului 1 București, această

dezlegare era obligatorie pentru instanța de trimitere, respectiv pentru

Judecătoria sectorului 1 București.

În

consecință, deși nu există un conflict negativ de competență, pentru a nu se

încălca dreptul de acces la justiție al reclamantei, reglementat de art. 21 din

Constituția României și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și fără a reanaliza

chestiunea competenței de judecare a cauzei, care a fost irevocabil soluționată

printr-o decizie dată în recurs, raportat la această decizie, Înalta Curte va

trimite cauza spre competentă soluționare la Judecătoria sectorului 1 București.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1

București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 noiembrie 2011.