ÎCCJ, Decizia nr. 14/2015

Titularul și obiectul sesizării Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 2 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 2.833/84/2013, sesizarea din oficiu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de interpretare și aplicare a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, prin stabilirea dacă este admisibilă constatarea pe cale judiciară a prestării muncii în condiții deosebite, în cazul în care nu s-a efectuat procedura prealabilă raportat la acel angajator/acel loc de muncă, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Expunerea succintă a procesului Prin Cererea înregistrată la data de 3 iunie 2013, cu nr. 2.833/84/2013, pe rolul Tribunalului Sălaj - Secția civilă, reclamantul V.A.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C.S. - S.A. Șărmășag, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate de către instanță că, în perioadele 29.01.1982- 1.06.1987 (mecanic utilaje suprafață), 1.06.1987-1.07.1996 (ifronist suprafață) și 01.07.1996-1.03.2001 (mecanic utilaje carieră), reclamantul a desfășurat munca în condiții corespunzătoare grupei I de muncă. De asemenea, să se constate că în perioada 1.03.2001-3.07.2006 acesta a lucrat ca mecanic utilaje carieră și a prestat activitate ce se încadrează în condiții deosebite de muncă. A mai solicitat reclamantul să fie obligată pârâta să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă. Tribunalul Sălaj - Secția civilă, prin Sentința civilă nr. 1.549 din 26 mai 2014, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamant privind constatarea că activitatea desfășurată în perioada 29.01.1982-1.07.1996 ca fiind încadrată în grupa I de muncă și, ca fără obiect, cererea privind constatarea încadrării în aceeași grupă a perioadei 1.07.1996-1.04.2001. Au fost respinse, ca nefondate, cererile privind încadrarea activității reclamantului în condiții deosebite de muncă pentru perioada 1.03.2001-3.07.2006, precum și cele privind obligarea pârâtei să efectueze mențiunile în cartea de muncă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat, referitor la perioadele 29.01.1982-1.07.1996 și 1.07.1996-1.04.2001, că încadrarea locurilor de muncă din diferite unități în grupele I și a II-a, trecerea de la o grupă la alta și scoaterea lor dintr-o anumită grupă, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa de muncă au caracterul unor acte de organizare internă a unităților, iar unitatea pârâtă a urmat procedura prevăzută de lege și a încadrat activitatea reclamantului în grupe de muncă în funcție de condițiile efective în care acesta a desfășurat activitatea. Cu privire la cererea reclamantului pentru încadrarea activității sale desfășurate în condiții speciale după data de 1.04.2001, prima instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 2 și 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare, această procedură presupune o acțiune comună inițiată de angajator împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanții angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecția muncii, iar pasivitatea angajatorului îndreptățește sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, reprezentanții angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori responsabilul cu protecția muncii să sesizeze inspectoratele teritoriale de muncă pentru a se dispune verificarea locurilor de muncă. Pe baza dosarului care cuprinde documentele prevăzute de art. 5 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările și completările ulterioare, Comisia pentru acordarea avizelor de încadrare în condiții speciale formată din reprezentanți ai Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei 1 și ai Ministerului Sănătății acordă avizul sau respinge motivat cererea. Potrivit art. 13, angajatorii și/sau sindicatele reprezentative potrivit legii ori, după caz, reprezentanții angajaților care nu au primit aviz pot formula plângere, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, care, împreună cu Ministerul Sănătății, o va soluționa. Decizia poate fi contestată la instanța judecătorească competentă. Astfel, angajatorii împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanții angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecția muncii au putut solicita, în baza acestui act normativ, reevaluarea locurilor de muncă până la data de 31 decembrie 2004. Or, pârâta nu a efectuat niciun demers cu privire la încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale, iar sindicatul salariaților nu a înțeles să acționeze în temeiul art. 3 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările și completările ulterioare, respectiv să solicite inspectoratului teritorial de muncă verificarea locurilor de muncă pentru întocmirea procesului-verbal care se constituie într-un document obligatoriu la dosarul care se înaintează Comisiei pentru acordarea avizelor de încadrare în condiții speciale. Această pasivitate a creat imposibilitatea de a solicita instanței verificarea activității acestei comisii, în cazul emiterii unui refuz motivat, astfel că solicitarea de încadrare a locurilor de muncă direct de către instanță nu este admisibilă, întrucât ar presupune depășirea limitelor puterii judecătorești. 1 În prezent, Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, care a susținut, în esență, că nu i se poate imputa pasivitatea societății angajatoare și a sindicatelor de a nu fi procedat conform prevederilor legale în scopul reevaluării locurilor de muncă, reclamantul neavând altă posibilitate decât de a se adresa instanței. Mai mult decât atât, a arătat apelantul, instanța de fond nu a ținut seama de poziția societății pârâte, care practic a fost de acord cu admiterea cererii reclamantului prin eliberarea unei adrese în acest sens și nici de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză. Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă, în cadrul soluționării căii de atac a apelului, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dedusă judecății și a dispus suspendarea cauzei, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării În actul de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - încheierea civilă din data de 2 februarie 2015 -, Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: a) De lămurirea modului de interpretare/aplicare a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, respectiv de stabilirea dacă este admisibilă constatarea prestării muncii în condiții deosebite, în cazul în care nu s-a efectuat procedura prealabilă raportat la acel angajator/acel loc de muncă, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât reclamantul solicită să îi fie recunoscută pe cale judecătorească prestarea muncii în condiții deosebite în perioada 1.03.2001- 3.07.2006, fără ca la nivelul angajatorului să se fi urmat procedura reglementată de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare; b) Problema de drept enunțată este nouă, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre asupra acestei chestiuni; c) Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum rezultă din datele publice afișate pe portalul de internet al acestei instanțe.

Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Așa cum s-a reținut prin încheierea de sesizare, apelantul- reclamant V.A.S. a susținut că o acțiune în constatarea pe cale judiciară a condițiilor deosebite de muncă, chiar în lipsa urmării procedurii speciale reglementate de lege (Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare), este admisibilă, astfel că nu poate fi opusă salariatului lipsa de diligență a angajatorului și a sindicatelor, respectiv angajatul nu trebuie să suporte efectele negative ale acestei omisiuni. A mai arătat că, odată ce condițiile de muncă au fost considerate, la nivel de angajator, ca fiind dificile, anterior datei de 1.03.2001, prin încadrarea lor în grupele de muncă nu se poate considera că de-a doua zi aceste condiții de muncă s-au normalizat, întrucât se poate dovedi cu martori că au rămas aceleași. Intimata-pârâtă S.C. S. - S.A. Șărmășag nu și-a exprimat opinia cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării. După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au formulat puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecății.

Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Prin încheierea de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 2.833/84/2013 al Curții de Apel Cluj a indicat normele de drept intern ce urmează a fi supuse dezlegării, precum și textele de lege apreciate a fi relevante pentru analiză și a arătat că se impune efectuarea unei interpretări unitare a problemei de drept invocate, întrucât aceasta prezintă o reală importanță, în condițiile în care: - încadrarea în condiții deosebite de muncă nu s-a făcut în unele unități în care, totuși, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, s-au recunoscut în favoarea angajaților grupele de muncă, astfel încât există premisele de a se considera că au existat și după data de 1.03.2001 condiții mai grele de muncă decât cele normale; - la momentul final indicat de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, pentru realizarea procedurii de încadrare în condiții deosebite a locurilor de muncă și prorogat până la data de 31.12.2002, destinatarii finali ai legii, și anume angajații, nu au avut percepția efectelor financiare ale încadrării locurilor lor de muncă în condiții deosebite, întrucât acordarea unui punctaj suplimentar la pensie, aferent acestei încadrări, s-a reglementat abia în anul 2008, prin dispozițiile Legii nr. 218/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările ulterioare, deci ulterior cu mult expirării termenului legal pentru realizarea procedurii speciale; - calitatea de a urmări realizarea procedurii revenea sindicatelor, deci nu putea să aparțină unui salariat, astfel încât salariatul nu a putut să își exercite până la 31.12.2002 niciun drept personal în cadrul procedurii legale existente sub acest aspect; - chestiunea condițiilor de muncă nu este una de neglijat, pe acest aspect existând numeroase directive ale Uniunii Europene din domeniul securității și sănătății în muncă; - Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conține dispoziții speciale, cuprinse la art. 175-191, conform cărora angajatorului îi revine obligația de a asigura securitatea și sănătatea salariaților cu privire la toate aspectele legate de muncă, cu specificarea clară că obligațiile salariaților în domeniul sănătății și securității muncii nu pot aduce atingere responsabilității angajatorului, concluzia fiind că legiuitorul a acordat o atenție sporită acestui domeniu, în acord cu reglementările europene, astfel încât și chestiunea recunoașterii condițiilor de muncă, deosebite sau speciale, trebuie privită în context, ca impunând obligații angajatorului fără a putea imputa salariaților o anume neglijență sub acest aspect. Recunoașterea acestor condiții deosebite de muncă deschide dreptul lucrătorilor la pensie mai repede decât în cazul condițiilor normale de muncă, ca și dreptul la un punctaj de pensie mărit, în compensarea dificultății sporite a muncii, deci ca o compensare a riscurilor de sănătate suferite; - o reglementare a problemei de drept este imperios necesară pentru a nu crea în rândul justițiabililor sentimente de discriminare și de refuz al unui proces echitabil, caracterizat prin soluții similare pentru situații similare (instrumentul dat de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă fiind tocmai în sensul asigurării unei jurisprudențe unitare și, astfel, a accesului cetățenilor la un proces echitabil).

Jurisprudența instanțelor naționale în materie 6.1. Opinia majoritară conturată prin soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești a fost în sensul că nu este admisibilă constatarea pe cale judiciară a prestării muncii în condiții deosebite, în cazul în care nu s-a efectuat procedura prealabilă raportat la acel angajator/acel loc de muncă, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare. 6.2. Într-o opinie minoritară s-a apreciat că astfel de acțiuni sunt admisibile. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 846/C/1843/III-5/2015, a comunicat că nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Jurisprudența Curții Constituționale Nu se pune problema existenței unei jurisprudențe a Curții Constituționale, raportat la obiectul sesizării, care vizează interpretarea unei hotărâri a Guvernului - act normativ ce nu poate constitui obiect al controlului de constituționalitate, față de dispozițiile art. 146 lit. d) teza întâi din Constituția României și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările ulterioare.

Raportul asupra chestiunii de drept Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cu referire la caracterul de noutate al chestiunii de drept. În subsidiar, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condițiilor de admisibilitate, au fost formulate două opinii ale judecătorilor-raportori asupra fondului sesizării. Într-o opinie s-a apreciat că este admisibilă constatarea pe cale judiciară a prestării muncii în condiții deosebite, în cazul în care nu s-a efectuat procedura prealabilă raportat la acel angajator/acel loc de muncă, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare. În cealaltă opinie s-a apreciat că nu este admisibilă constatarea pe cale judiciară a prestării muncii în condiții deosebite, în cazul în care nu s-a efectuat procedura prealabilă raportat la acel angajator/acel loc de muncă, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată constată următoarele: Prin reglementarea cuprinsă în art. 519 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: 1. existența unei cauze aflate în curs de judecată; 2. instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; 3. cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; 4. soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; 5. chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; 6. chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Procedând, în prealabil, la o analiză asupra admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă este legal învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamantul V.A.S. împotriva Sentinței civile nr. 1.549 din 26 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Sălaj - Secția civilă în Dosarul nr. 2.833/84/2013, într-o cauză având ca obiect un litigiu de dreptul muncii. În această cauză, Curtea de Apel Cluj judecă în ultimă instanță și urmează să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. Este îndeplinită și condiția de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată, întrucât Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, reglementează criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, iar controversa este în legătură cu posibilitatea sau nu de constatare, pe cale judiciară, a prestării muncii în condiții deosebite, în cazul în care nu s-a efectuat procedura prealabilă raportat la acel angajator/acel loc de muncă, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, trebuie menționat că, asupra acestei chestiuni, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat anterior, printr-o decizie în interesul legii sau printr-o hotărâre prealabilă și nu există un recurs în interesul legii cu un obiect similar, în curs de soluționare. În plus, litigiile în materia dreptului muncii în legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, nu fac parte din sfera de competență materială a instanței supreme. În ceea ce privește cerința noutății chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, în lipsa unei definiții legale a acestei noțiuni și a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă. Noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de un act normativ recent intrat în vigoare, care are un potențial mai mare de a conține probleme noi de drept, susceptibile să creeze practică neunitară, ci și de o reglementare mai veche, cu condiția însă ca instanța să fie chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată. Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unor interpretări adecvate, concretizate într-o practică judiciară constantă, care poate fi unitară sau neunitară. Sub acest aspect se apreciază ca fiind importante existența și dezvoltarea unei jurisprudențe în materia vizată. Or, din examinarea hotărârilor judecătorești depuse la dosarul cauzei, pronunțate în perioada 2010-2015, rezultă că marea majoritate a instanțelor naționale s-a confruntat cu această problemă de drept, dându-i, este adevărat, dezlegări contradictorii. În situația în care, de o lungă durată de timp, normele de drept în discuție au fost aplicate și interpretate de instanțe în mod neunitar, prin hotărâri definitive/irevocabile, se constată că există o practică judiciară conturată, fapt ce determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei. Condiția noutății trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control a priori). În aceste condiții, în stabilirea elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, trebuie plecat de la următoarele premise: asigurarea funcției mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare și evitarea paralelismului și suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii. Este evident, așadar, că în situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat diferit în mod constant o problemă de drept într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă. Prin urmare, existența deja a unei practici neunitare relevă nu numai că se poate apela la mecanismul recursului în interesul legii, ci și că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergență în jurisprudență. În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condițiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai în privința chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,