Decizia nr. 25 din 3 iunie 2019

Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 8 ianuarie 2019, în Dosarul nr. 7.266/118/2017, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: – interpretarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 2 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă, după încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, în conformitate cu art. 30 alin. (1) lit. e) raportat la anexele nr. 2 şi 3 din Legea nr. 263/2010, angajatorul poate condiţiona angajatului încadrat în astfel de locuri de muncă recunoaşterea prestării muncii în condiţii speciale de expunerea efectivă a acestuia la factorii de risc pentru mai mult de 50% din timpul normal de lucru; – interpretarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. e) raportat la anexele nr. 2 şi 3 şi art. 30 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 şi a prevederilor art. II din Legea nr. 325/2015 pentru modificarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în sensul de a se stabili dacă, în situaţia în care, ca urmare a procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, s-a emis un aviz negativ de către Comisia pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale cu privire la anumite locuri de muncă, se mai poate recunoaşte încadrarea în condiţii speciale a acestor locuri de muncă după emiterea acestui aviz până la intrarea în vigoare a Legii nr. 325/2015. II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-au invocat chestiunile de drept menţionate

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa cu nr. 7.266/118/2017, reclamantul a chemat în judecată societatea pârâtă, solicitând instanţei să constate că activitatea desfăşurată în perioada 1.04.2001-21.12.2015 se încadrează în condiţii speciale de muncă şi să oblige pârâta la eliberarea unei adeverinţe din care să rezulte încadrarea în condiţii speciale, precum şi la plata contribuţiilor de asigurări sociale aferente condiţiilor speciale de muncă.

În susţinerea cererii, reclamantul a arătat că este angajat al societăţii pârâte ca personal navigant în sala maşinilor de la bordul navelor cu capacitate minimă a motorului de 600 CP.

Acest loc de muncă a fost încadrat în condiţii speciale, potrivit procedurii prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003), în baza Avizului de încadrare în condiţii speciale nr. 98 din 25 iulie 2005 emis de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (denumirea actuală, Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale).

Atât societatea pârâtă, cât şi locul de muncă ocupat de reclamant sunt indicate în Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale (Legea nr. 226/2006) – pct. 9 din anexa nr. 1 şi nr. crt. 85 din anexa nr. 2 la lege, precum şi în Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010) – pct. 9 din anexa nr. 2 şi nr. crt. 85 din anexa nr. 3 la lege.

Ulterior, ca urmare a procedurii de reevaluare a încadrării în condiţii speciale, prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011), prin Hotărârea nr. 92 din 8 august 2013, Comisia pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale a respins solicitarea de menţinere a acestei încadrări pentru locul de muncă ocupat de reclamant în cadrul societăţii pârâte, cu indicarea faptului că efectele juridice ale acestei hotărâri se vor produce la data modificării anexelor nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010.

Reclamantul a susţinut că, deşi a ocupat un loc de muncă încadrat în condiţii speciale, potrivit legii şi în urma procedurii administrative prevăzute de aceasta, pârâta nu a recunoscut activitatea sa ca fiind desfăşurată în condiţii speciale şi nu a plătit contribuţia de asigurări sociale corespunzătoare.

Totodată, a arătat că, prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 10 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionând recursul în interesul legii, a statuat în mod obligatoriu pentru instanţa de judecată că, în acţiunile de acest gen, singurele condiţii care trebuie verificate sunt menţionarea atât a activităţii prestate de salariat, cât şi a societăţii angajatoare în actele normative ce reglementează condiţiile speciale de muncă. Condiţiile sunt îndeplinite, în speţă, prin parcurgerea procedurii administrative de avizare şi încadrare a activităţii desfăşurate în aceste locuri de muncă.

Societatea pârâtă a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, motivând că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru încadrarea în condiţii speciale şi nici cerinţele pentru ca reclamantul să beneficieze de condiţii speciale.

A învederat că activitatea desfăşurată de personalul navigant care lucrează în sala maşinilor se încadrează în condiţii speciale cât timp există cumulul de factori – zgomot, trepidaţii, microclimat cald, iar în cadrul societăţii nu există persoane care lucrează pe toată durata timpului de lucru în condiţii speciale, astfel că reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în condiţii normale de lucru.

Pârâta a considerat că încadrarea în condiţii speciale a unui loc de muncă după parcurgerea procedurii administrative nu este suficientă, fiind necesar ca reclamantul să fi desfăşurat efectiv, pe parcursul întregului program normal de lucru, activitatea în prezenţa condiţiilor de muncă ce au determinat încadrarea în condiţii speciale.

Pentru perioada ulterioară emiterii Hotărârii nr. 92 din 8 august 2013 de către Comisia pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale, prin care s-a respins cererea de emitere a avizului de încadrare în condiţii speciale a locului de muncă ocupat de reclamant, pârâta a susţinut că nu se mai poate considera că reclamantul a lucrat în condiţii speciale de muncă, această hotărâre producând efect imediat.

Prin Sentinţa nr. 1.823 din 6 iulie 2018, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a admis acţiunea şi a constatat că reclamantul a lucrat în perioada 1.04.2001-21.12.2015 în condiţii speciale de muncă, obligând pârâta să elibereze o adeverinţă din care să rezulte că în perioada menţionată acesta a prestat activitatea în condiţii speciale, precum şi la plata contribuţiilor de asigurări sociale aferente condiţiilor speciale de muncă, începând cu luna octombrie 2012, până la data de 21 decembrie 2015.

Prima instanţă a apreciat că, spre deosebire de perioada anterioară anului 2001, pentru care Ordinul ministrului muncii şi ocrotirilor sociale, al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării (Ordinul nr. 50/1990) condiţiona încadrarea în grupa superioară de muncă de timpul efectiv lucrat (cel puţin 50% din timp în cazul grupei I de muncă, respectiv 75% din timp în cazul grupei a II-a de muncă), ulterior, această cerinţă nu se mai impune, nici sub imperiul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 19/2000) şi nici al Legii nr. 263/2010, astfel că a înlăturat susţinerea pârâtei potrivit căreia încadrarea nu ar fi justificată pe perioadele în care motoarele ar fi fost oprite, pentru că legea nu distinge.

Tribunalul a arătat că, pentru perioada dedusă judecăţii, încadrarea în condiţii speciale a fost supusă dispoziţiilor Legii nr. 19/2000, Legii nr. 226/2006 (pentru perioada 1.04.2001- 1.01.2011) şi Legii nr. 263/2010, începând cu data de 1.01.2010. Atât locul de muncă, cât şi unitatea pârâtă au fost încadrate în condiţii speciale, conform procedurilor administrative prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, iar prin procedura de reevaluare a locurilor de muncă stabilită de Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011 Comisia pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale a respins, conform Hotărârii nr. 92 din 8 august 2013, avizul de menţinere în condiţii speciale de muncă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel societatea pârâtă, apreciind ca nelegală şi netemeinică hotărârea primei instanţe şi solicitând modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. A susţinut că au fost interpretate greşit dispoziţiile legale aplicabile după data de 1.01.2011, respectiv condiţiile cerute a fi îndeplinite de Legea nr. 263/2010 pentru încadrarea în condiţiile speciale, prima instanţă apreciind eronat că durata de cel puţin 50% din timpul normal de lucru trebuie avută în vedere în procedura de evaluare/reevaluare pentru obţinerea avizului, aceasta nefiind o chestiune lăsată la aprecierea angajatorului.

În cursul judecării apelului, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea de sesizare din data de 8 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 7.266/118/2017, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, a arătat că obiectul cauzei priveşte un litigiu de muncă aflat în faza de soluţionare a apelului, urmând a se pronunţa o hotărâre definitivă, iar sesizarea vizează norme juridice de a căror interpretare depinde soluţionarea cauzei.

De asemenea, a menţionat că problema de drept este nouă, nefiind identificată o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care să se dezlege chestiunea în cauză, iar aceasta nu face nici obiectul unui recurs în interesul legii.

Problema de drept este dificilă, întrucât din modul de interpretare a dispoziţiilor legale invocate se poate aprecia că expunerea la factorii de risc este o chestiune de fapt care trebuie examinată în fiecare caz particular aflat pe rolul instanţelor de judecată şi doar dacă se constată îndeplinirea acestui criteriu se poate considera că salariaţii au muncit sau nu în condiţii speciale în funcţie de timpul lucrat în aceste condiţii sau că este o chestiune de drept ce ţine de voinţa legiuitorului, şi atunci încadrarea în condiţii speciale se face indiferent de timpul lucrat prin expunerea la factorii de risc, în raport cu anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost depuse de către părţi, în scris, puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă a arătat că, întrucât cererea reclamantului priveşte obligarea angajatorului la recunoaşterea încadrării activităţii sale în condiţii speciale de muncă începând cu 1.04.2001 – data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 şi până la 21.12.2015 – data intrării în vigoare a Legii nr. 325/2015 pentru modificarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (Legea nr. 325/2015), instanţa are de analizat condiţiile cerute de legiuitor în tot acest interval, apreciind că sunt relevante în acest sens dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 şi art. 1 din Legea nr. 226/2006.

S-a reţinut că reclamantul este angajatul pârâtei, desfăşurându-şi activitatea pe remorchere cu motoare de peste 600 CP – activitate ce se regăseşte la pct. 9 din anexa nr. 1 la Legea nr. 226/2006, iar angajatorul său figurează în anexa nr. 2 la Legea nr. 226/2006.

Din interpretarea textelor de lege menţionate se poate ajunge la concluzia că, pentru a beneficia de încadrarea în condiţii speciale, nu era necesar ca salariatul să îşi desfăşoare toată activitatea, respectiv tot programul de lucru, în sala maşinilor sau ca aceste maşini să funcţioneze în tot acest timp, deoarece singura condiţie cerută de legiuitor în ceea ce priveşte activitatea salariatului se referea la programul normal de lucru din luna respectivă, adică fără detaşări, delegări sau concedii, precum şi existenţa factorilor de risc profesional.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010 s-a stabilit, prin art. 30 alin. (1) lit. e), că locurile de muncă în condiţii speciale sunt cele din activităţile şi unităţile prevăzute în anexele nr. 2 şi 3 la lege.

Societatea pârâtă figurează la nr. crt. 85 din anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, ce cuprinde unităţile care au obţinut avizul pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare în condiţii speciale, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare, iar locul de muncă al reclamantului se regăseşte la pct. 9 din anexa nr. 2 la lege, care precizează lista cu locurile de muncă încadrate în condiţii speciale, respectiv „Activitatea desfăşurată de personalul navigant din unităţile de transport maritim şi fluvial, care lucrează în sala maşinilor de pe navele maritime şi fluviale cu capacitate de peste 600 CP”.

Totodată, legea nouă impunea obligaţia reevaluării locurilor de muncă în condiţii speciale de muncă periodic, iniţial la 2 ani, iar ulterior, potrivit modificărilor legislative, la 5 ani, procedura de reevaluare urmând a fi reglementată prin hotărâre a Guvernului.

La data de 1 ianuarie 2012 a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, care prevede la art. 2 lit. b) că sunt persoane încadrate în locuri de muncă în condiţii speciale lucrătorii care îşi desfăşoară activitatea pe parcursul timpului normal de muncă din luna respectivă numai în locurile definite la lit. a) a aceluiaşi articol, şi anume în locurile de muncă în condiţii speciale, definite la rândul lor ca fiind „locurile de muncă unde gradul de expunere la factorii de risc profesional existenţi pe durata timpului normal de muncă poate conduce în timp la îmbolnăviri profesionale, la comportamente riscante în activitate, cu consecinţe grave asupra securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor”.

Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011 a reglementat şi procedura de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale, înfiinţându-se Comisia pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale.

Totodată s-a instituit pentru angajatori obligaţia de a solicita reevaluarea locurilor de muncă până la data de 1.07.2013, Comisia având obligaţia de a emite hotărâri până cel mai târziu la data de 30.09.2013, conform art. 12 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.273/2012 pentru prorogarea termenelor prevăzute la art. 12 alin. (1) şi (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

În raport cu toate aceste dispoziţii legislative, s-a apreciat de către instanţa de trimitere că problema care suscită interpretări este legată de posibilitatea ca reevaluarea locurilor de muncă, potrivit dispoziţiilor hotărârii Guvernului, să lase fără efect dispoziţiile dintr-o lege, care prevăd atât locul de muncă ocupat de salariat, cât şi unitatea angajatoare care a obţinut avizul pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare în condiţii speciale.

De asemenea, în condiţiile în care legiuitorul nu a reglementat (aşa cum a prevăzut anterior, prin Ordinul nr. 50/1990) ca un anumit procent din timpul normal de lucru să fie în condiţii de risc, se pune întrebarea dacă angajatorul poate, cu ocazia reevaluării locurilor de muncă în condiţii speciale, să aibă în vedere un astfel de criteriu.

O altă problemă care se pune în discuţie este legată de modul în care pot fi interpretate dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011, şi anume, dacă în procedura de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale s-a emis un aviz negativ de către Comisia pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale cu privire la anumite locuri de muncă, se mai poate recunoaşte încadrarea în condiţii speciale a acestor locuri de muncă, după emiterea acestui aviz, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 325/2015.

S-a avut în vedere faptul că abia prin art. II din Legea nr. 325/2015 s-a stabilit că: „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, angajatorii care, în urma procedurii de reevaluare, nu au mai obţinut avizul de încadrare în condiţii speciale de muncă datorează contribuţia de asigurări sociale în cota prevăzută de lege pentru condiţii normale de muncă, aceştia nemaiavând temei legal pentru încadrarea persoanelor în condiţii speciale de muncă”.

Instanţa de trimitere a apreciat că, atâta vreme cât este prevăzută în lege încadrarea în condiţii speciale a unor locuri de muncă din cadrul unităţilor cuprinse în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, nu putea fi înlăturată această încadrare decât printr-un act cu aceeaşi forţă juridică, în condiţiile în care legea nu a delegat puterea de reglementare Guvernului pentru modificarea acestei liste, ci numai pentru stabilirea procedurii de reevaluare.

Abia prin Legea nr. 325/2015 s-a dat efect rezultatelor reevaluării prevăzute de art. 30 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, în sensul că printr-un act normativ cu aceeaşi forţă juridică s-au înlăturat efectele anexei nr. 3 la Legea nr. 263/2010, în funcţie de rezultatul procedurii de reevaluare.

Prin urmare, în opinia instanţei de sesizare, nu este relevant timpul efectiv în care angajaţii au lucrat în prezenţa factorilor de risc existenţi la locul de muncă ocupat şi generaţi de funcţionarea motoarelor cu capacitate de peste 600 CP. În acest sens s-a arătat că au mai fost pronunţate soluţii şi în alte cauze similare. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, datele comunicate de instanţele naţionale au relevat că la nivelul curţilor de apel Piteşti, Timişoara, Galaţi, Suceava, Cluj, Oradea, Ploieşti şi Alba Iulia nu a fost identificată practică judiciară. Curţile de apel Braşov şi Bacău au învederat, de asemenea, că nu au identificat practică judiciară la nivelul instanţelor aflate în circumscripţia lor teritorială şi au transmis punctele de vedere teoretice exprimate cu privire la chestiunile de drept sesizate.

Curtea de Apel Târgu Mureş a înaintat practică judiciară cu privire la cea de-a doua chestiune din sesizare. Au fost identificate trei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care instanţele au avut în vedere Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, şi au reţinut că solicitările reclamanţilor sunt neîntemeiate, în contextul în care reînnoirea avizelor nu s-a realizat în condiţiile prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, iar refuzul pârâtei de reînnoire a avizului nu este unul nejustificat.

Curtea de Apel Iaşi a reţinut, în jurisprudenţa sa, că în situaţia expusă, când activitatea angajaţilor presupune trecerea acestora de la un loc de muncă cu factori de risc la unul fără factori de risc, soluţia este aceea a recunoaşterii prestării muncii în condiţii speciale proporţional cu timpul cât personalul a lucrat în condiţiile respective.

Curtea de Apel Bucureşti a comunicat că pe rolul Secţiei a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă si asigurări sociale a fost identificat un singur dosar, nesoluţionat în apel, suspendat la data de 14 mai 2019, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, până la soluţionarea prezentei sesizări. În cauza respectivă, în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins acţiunea reclamanţilor, reţinând că societatea angajatoare nu a primit aviz pentru încadrarea activităţii în grupe de muncă şi că avizul din anul 2005 a fost dat numai pentru personalul navigant din sala motoarelor şi nominalizarea s-a realizat în funcţie de timpul efectiv lucrat în condiţii speciale, cel puţin 50% din timpul normal de muncă, ceea ce nu a fost cazul reclamanţilor. De asemenea, printr-o sentinţă pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, menţinută de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a statuat în sensul că nu se mai poate recunoaşte încadrarea în condiţii speciale a acestor locuri de muncă după emiterea avizului negativ, avizul fiind unul conform, aspect ce rezultă din interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011 şi art. II din Legea nr. 325/2015.

Curtea de Apel Craiova a comunicat că nu s-a identificat practică judiciară cu privire la prima chestiune de drept. Referitor la cea de-a doua problemă de drept, a fost transmisă o sentinţă pronunţată de Tribunalul Gorj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, definitivă prin neapelare, potrivit căreia, în situaţia în care, ca urmare a procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, s-a emis un aviz negativ de către Comisia pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale cu privire la anumite locuri de muncă, nu se mai poate recunoaşte încadrarea în condiţii speciale a acestor locuri de muncă după emiterea acestui aviz până la intrarea în vigoare a Legii nr. 325/2015.

Curtea de Apel Constanţa – instanţa de sesizare a comunicat următoarele: La nivelul Tribunalului Constanţa, cu privire la prima chestiune de drept, jurisprudenţa instanţei este în sensul că, după încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. e) raportat la anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010, angajatorul nu poate condiţiona angajatului încadrat în astfel de locuri de muncă recunoaşterea prestării muncii în condiţii speciale de expunerea efectivă a acestuia la factorii de risc pentru mai mult de 50% din timpul normal de lucru. Cu privire la cea de-a doua problemă de drept, practica judiciară a Tribunalului Constanţa este în sensul că nu se mai poate recunoaşte încadrarea în condiţii speciale a acestor locuri de muncă după emiterea avizului negativ până la intrarea în vigoare a Legii nr. 325/2015. Această soluţie a fost pronunţată într-un dosar care se află în calea de atac la Curtea de Apel Constanţa, judecata cauzei fiind suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă. La nivelul Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă au fost identificate două decizii, pronunţate de acelaşi complet de judecată care a formulat şi prezenta sesizare, prin care s-a reţinut că nu este relevant timpul efectiv în care reclamantul a lucrat în prezenţa factorilor de risc existenţi la locul de muncă ocupat, generaţi de funcţionarea motoarelor cu capacitate de peste 600 CP.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 354/C/469/III-5/2019 din 13 martie 2019, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problemele de drept care formează obiectul sesizării de faţă. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 618 din 2 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 5 februarie 2019, s-a constatat că „dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 enumeră locurile de muncă încadrate în condiţii speciale, iar ipoteza prevăzută la lit. e) se referă la acele locuri de muncă în care încadrarea în condiţiile speciale a avut în vedere nu doar natura activităţii, ci şi condiţiile concrete în care se desfăşoară aceasta în diversele unităţi şi consecinţele asupra securităţii şi sănătăţii salariaţilor şi a capacităţii de muncă a acestora. Aceste condiţii nu puteau fi constatate decât printr-o evaluare concretă, care s-a realizat anterior, potrivit procedurii stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 10 septembrie 2003. În urma acestei evaluări, Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 13 iunie 2006, a stabilit lista activităţilor şi unităţilor unde se află locuri de muncă încadrate în condiţii speciale. Abrogând Legea nr. 226/2006, Legea nr. 263/2010 a preluat listele activităţilor şi unităţilor cu locuri de muncă încadrate în condiţii speciale în anexele nr. 2 şi 3” (paragraful 27). Curtea Constituţională a reţinut, totodată, că, alături de enumerarea expresă a locurilor de muncă încadrate în condiţii speciale, în cuprinsul art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, art. 3 alin. (1) lit. h) din acelaşi act normativ stabileşte criteriile generale care justifică această încadrare, arătând că este vorba de „locurile de muncă unde gradul de expunere la factorii de risc profesional sau la condiţiile specifice unor categorii de servicii publice, pe durata a cel puţin 50% din timpul normal de muncă, poate conduce în timp la îmbolnăviri profesionale, la comportamente riscante în activitate, cu consecinţe grave asupra securităţii şi sănătăţii în muncă a asiguraţilor”. Per a contrario, atunci când locurile de muncă nu întrunesc aceste criterii, acestea nu pot fi încadrate în condiţii speciale (paragraful 28). Prin urmare, Curtea Constituţională a apreciat că încadrarea locurilor de muncă prevăzute de art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 în condiţii speciale trebuie să se subordoneze, în egală măsură, criteriilor stabilite prin art. 3 alin. (1) lit. h) din acelaşi act normativ, iar, în situaţia în care, în urma reevaluării, se constată că aceste criterii nu mai sunt întrunite, nu se mai poate vorbi de existenţa unui temei legal pentru a se păstra o astfel de încadrare. De altfel, lămuritoare sunt şi dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în care se arată, în mod expres, că „reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale se realizează în baza următoarelor criterii: a) existenţa activităţilor şi a unităţilor pentru care se solicită reevaluarea, în anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare; b) existenţa locurilor de muncă pentru care au fost acordate avizele de încadrare în condiţii speciale, la unităţile solicitante; c) existenţa, la locurile de muncă pentru care se solicită reevaluarea, a aceloraşi factori de risc identificaţi iniţial pentru care a fost acordat avizul de încadrare în condiţii speciale; d) identificarea prezenţei efectelor nocive asupra stării de sănătate a lucrătorilor identificate prin boli profesionale sau boli legate de profesiune, pentru care a fost acordat avizul de încadrare în condiţii speciale la locurile de muncă şi pentru care se solicită reevaluarea”, iar „menţinerea încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale se realizează în condiţiile îndeplinirii cumulative a criteriilor prevăzute la alin. (1)” (paragraful 29). De asemenea, Curtea Constituţională a arătat că faptul că prin art. II din Legea nr. 325/2015 s-a prevăzut în mod expres că, „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, angajatorii care, în urma procedurii de reevaluare, nu au mai obţinut avizul de încadrare în condiţii speciale de muncă datorează contribuţia de asigurări sociale în cota prevăzută de lege pentru condiţii normale de muncă, aceştia nemaiavând temei legal pentru încadrarea persoanelor în condiţii speciale de muncă”, nu este de natură să schimbe concluziile mai sus reţinute. Astfel, deşi, pentru a respecta principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, textul de lege amintit se aplică de la momentul intrării sale în vigoare pentru viitor, această situaţie nu trebuie interpretată în sensul că, anterior intrării sale în vigoare, angajatorii care, în urma procedurii de reevaluare, nu au mai obţinut avizul de încadrare în condiţii speciale de muncă datorau contribuţia de asigurări sociale în cota prevăzută de lege pentru condiţii speciale de muncă. Din contră, precizarea făcută în textul de lege, în care se arată că angajatorii nu mai plătesc contribuţii de asigurări sociale aferente locurilor de muncă în condiţii speciale, „nemaiavând temei legal pentru încadrarea persoanelor în condiţii speciale de muncă”, nu face decât să confirme cele mai sus reţinute, în sensul că, prin constatarea inexistenţei condiţiilor concrete de risc la locul de muncă, în urma reevaluării, dispoziţiile legale referitoare la locurile de muncă în condiţii speciale nu mai sunt incidente (paragraful 31).

Prezintă relevanţă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 806 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 14 martie 2019, în considerentele căreia s-a reţinut că „legiuitorul nu a avut în vedere acordarea competenţei de a evalua îndeplinirea condiţiilor speciale ale unor locuri de muncă instanţelor de judecată, ci unor autorităţi administrative, specializate. Numai în mod excepţional, atunci când din motive obiective dovedirea perioadelor de activitate desfăşurate în condiţii speciale nu era posibilă, ca urmare a distrugerii arhivelor, instanţele de judecată, potrivit art. 11 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, aveau posibilitatea de a se pronunţa cu privire la reconstituirea perioadei lucrate în condiţii speciale” (paragraful 27). Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a apreciat că interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a dat-o dispoziţiilor de lege criticate prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 este în acord cu conţinutul acestora. S-a arătat că, din contră, „dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Curtea Constituţională ar interpreta textele de lege supuse analizei de constituţionalitate în sensul că dau dreptul salariaţilor de a se adresa în mod direct justiţiei, în alte situaţii decât cele prevăzute în mod distinct în ipoteza art. 11 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, pentru a obţine recunoaşterea condiţiilor speciale, fără respectarea condiţiilor cumulative mai sus arătate, s-ar substitui legiuitorului, fapt interzis de principiul separaţiei puterilor în stat” (paragraful 29). VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedurile de unificare a practicii judiciare, au fost identificate ca fiind relevante următoarele decizii:

Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 10 noiembrie 2016, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că: I. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 2 alin. (2), art. 3, 4, 11, 12, 15, 16 şi 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 1-4, art. 7-9, art. 13 alin. (4) şi art. 13 1 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, nu este deschisă calea unei acţiuni în constatare de drept comun a condiţiilor deosebite de muncă în care angajaţii şi-au desfăşurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 şi nici a acţiunii în obligarea angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii, atunci când aceştia din urmă nu au obţinut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii. II. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, raportate la prevederile art. 2-6, art. 9, 13 şi 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte condiţiile speciale, acest tip de acţiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condiţiile cumulative privind înscrierea activităţii şi a unităţii angajatoare în anexele nr. 1 şi 2 la Legea nr. 226/2006 şi, respectiv, în anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Decizia nr. 14 din 23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 2 noiembrie 2016, prin care s-au admis sesizările formulate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă în dosarele nr. 3.185/118/2014 şi nr. 7.377/118/2014, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi s-a stabilit că: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările ulterioare, instanţa de judecată de drept comun nu poate proceda ea însăşi la analizarea condiţiilor de muncă ale reclamanţilor şi, dacă este cazul, la încadrarea locurilor de muncă ale acestora în condiţii speciale, în situaţia în care angajatorul pârât nu a urmat procedura de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzută de art. 4-7 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, nu există un aviz al Comisiei pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale şi unitatea nu este nominalizată în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt întrunite în cauză premisele necesare declanşării acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Rezultă din dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă că, pentru declanşarea acestei proceduri, legiuitorul a instituit următoarele condiţii de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ: – existenţa unei cauze în curs de judecată, aflate în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze pricina; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept, iar aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă.

Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.”

Dispoziţiile procedurale cuprinse în art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă impun instanţei de trimitere obligaţia identificării chestiunii de drept care necesită interpretare, caracterizarea aspectului de noutate al acesteia în privinţa interpretării şi aplicării sale, precum şi a caracterului dificil al interpretării prevederilor legale incidente speţei.

În prealabil, trebuie reţinut că sesizarea formulată vizează două probleme de drept, cu privire la care instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prima problemă de drept se referă la interpretarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 263/2010 şi art. 2 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, în sensul de a se stabili dacă, după încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, în conformitate cu art. 30 alin. (1) lit. e) raportat la anexele nr. 2 şi 3 din Legea nr. 263/2010, angajatorul poate condiţiona angajatului încadrat în astfel de locuri de muncă recunoaşterea prestării muncii în condiţii speciale de expunerea efectivă a acestuia la factorii de risc pentru mai mult de 50% din timpul normal de lucru.

A doua chestiune de drept priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. e) raportat la anexele nr. 2 şi 3 şi art. 30 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 şi a prevederilor art. II din Legea nr. 325/2015, în sensul de a se stabili dacă, în situaţia în care, drept urmare a procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, s-a emis un aviz negativ de către Comisia pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale, se mai poate recunoaşte încadrarea în condiţii speciale a acestor locuri de muncă după emiterea acestui aviz până la intrarea în vigoare a Legii nr. 325/2015.

Fără a argumenta îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, instanţa de trimitere a reţinut, generic, că problema de drept este nouă, deoarece a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat. Totodată, a apreciat că aceasta este dificilă, întrucât din modul de interpretare a dispoziţiilor legale invocate se poate aprecia că expunerea la factorii de risc este o chestiune de fapt care trebuie examinată în fiecare caz particular sau că este o chestiune de drept, încadrarea în condiţii speciale urmând a se face indiferent de timpul lucrat prin expunerea la factorii de risc, conform anexelor nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010.

În esenţă, titularul sesizării solicită a se stabili dacă, după încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, angajatorul poate condiţiona angajatului încadrat în astfel de locuri recunoaşterea prestării muncii în condiţii speciale de expunerea efectivă la factorii de risc pentru mai mult de 50% din timpul normal de lucru şi, respectiv, dacă, în situaţia în care procedura reevaluării locurilor de muncă în condiţii speciale s-a finalizat prin emiterea unui aviz negativ, acesta poate fi ignorat, fiind posibilă determinarea condiţiilor speciale de muncă pe calea unei acţiuni de drept comun.

Verificând admisibilitatea sesizării, se constată îndeplinirea numai în parte a condiţiilor prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului urmând să pronunţe o hotărâre definitivă, conform dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, iar cauza ce face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel, învestit să o soluţioneze.

Deşi nu este menţionată expressis verbis ca o condiţie de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să aibă drept obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Din această perspectivă, în legătură cu cea dintâi chestiune de drept supusă dezbaterii, se reţine că, prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a arătat, la paragraful 78, că „Potrivit soluţiei normative a art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, care determină, într- o modalitate asemănătoare celei reglementate în art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 226/2006, locurile de muncă în condiţii speciale, cele două condiţii – regăsirea activităţilor/locurilor de muncă în anexa nr. 2 la lege şi înscrierea angajatorului în anexa nr. 3 – trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca un loc de muncă să fie considerat ca încadrat în condiţii speciale”.

Întrunirea acestor cerinţe nu formează obiect al sesizării de faţă, activitatea indicată de reclamant în acţiune şi unitatea angajatoare figurând în anexele nr. 1 şi 2 la Legea nr. 226/2006, respectiv în anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010, aspecte reţinute de instanţa de trimitere prin încheierea de sesizare.

Cât priveşte însă criteriul referitor la expunerea efectivă a angajatului încadrat în locuri de muncă în condiţii speciale la factorii de risc pentru mai mult de 50% din timpul normal de lucru, acesta constituie un criteriu general aplicabil în concurs cu cele menţionate anterior, cu referire la Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii. De altfel, se constată că asupra acestui aspect s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 618 din 2 octombrie 2018, relevante în acest sens fiind paragrafele 27-29 din această decizie, ce au fost redate in extenso mai sus, la cap. VII „Jurisprudenţa Curţii Constituţionale”.

Prin această decizie, Curtea Constituţională a reţinut că, alături de enumerarea expresă a locurilor de muncă încadrate în condiţii speciale, în cuprinsul art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, art. 3 alin. (1) lit. h) din acelaşi act normativ stabileşte criteriile generale care justifică această încadrare, arătând că este vorba de „locurile de muncă unde gradul de expunere la factorii de risc profesional sau la condiţiile specifice unor categorii de servicii publice, pe durata a cel puţin 50% din timpul normal de muncă, poate conduce în timp la îmbolnăviri profesionale, la comportamente riscante în activitate, cu consecinţe grave asupra securităţii şi sănătăţii în muncă a asiguraţilor”. Per a contrario, s-a constatat că, atunci când locurile de muncă nu întrunesc aceste criterii, acestea nu pot fi încadrate în condiţii speciale.

Prin urmare, instanţa de contencios constituţional a apreciat că încadrarea locurilor de muncă prevăzute de art. 30 alin. (1) lit. e) din