ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2561/2012

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar

a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București sub nr. 5004/2/2009, reclamantul V.G. a chemat în

judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe (în calitate de reprezentant

al Secției Consulare a Ambasadei României din Chișinău) pentru ca, prin

hotărârea ce se va pronunța, să se constate refuzul nejustificat al pârâtului

de a soluționa cererea privind primirea actelor necesare redobândirii

cetățeniei române și, pe cale de consecință, să fie obligat să-i primească

cererea de redobândire a cetățeniei române de îndată, cu obligarea la plata de

daune morale.

Prin sentința nr. 5215 din 20

decembrie 2010 a Curții de Apel București a fost admisă în parte acțiunea

formulată de reclamantul V.G. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Afacerilor Externe.

Instanța a constatat refuzul

nejustificat de soluționare a cererii reclamantului privind primirea actelor

necesare redobândirii cetățeniei române și, pe cale de consecință, a obligat

pârâtul să primească cererea de redobândire a cetățeniei române, în termen de

30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.

A fost respins capătul de cerere

privind acordarea daunelor morale și instanța a dispus obligarea pârâtului să

plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 540,3 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că

reclamantul a formulat la data de 19

mai  2009, cerere de programare în vederea depunerii cererii de redobândire a

cetățeniei române, la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău, iar pârâtul nu i-a răspuns în sensul stabilirii unei date concrete.

Curtea a apreciat că, în raport de

exigențele prevederilor legale indicate anterior, răspunsul pârâtului la solicitarea

reclamantului de stabilire a unui termen în vedere depunerii cererii de

redobândire a cetățeniei române, chiar în condițiile existenței unor

dificultăți obiective de desfășurare a activității la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău, se constituie, indubitabil, într-un refuz

nejustificat de soluționare a cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind acordarea de daune morale, instanța de fond l-a

respins

ca neîntemeiat, având în vedere, faptul

că

prin admiterea

cererii

și

obligarea autorității

să

procedeze la soluționarea cererii se realizează

astfel și o reparație morală reclaman

tului. De asemenea, instanța a reținut că lipsa

indicării valorii prejudiciului de către

reclamant,

reflectă de fapt

că

aceasta este natura

prejudiciului invocat

.

Instanța de fond,

reținând culpa procesuală a pârâtului, l-a obligat

la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, onorariu redus conform art.

274 pct. 3 C. proc. civ., raportat la complexitatea concretă a cauzei și munca

efectiv depusă de avocat, dar și la admiterea doar în parte a acțiunii.

Ministerul Afacerilor Externe

Recurentul V.G. a criticat hotărârea

instanței de fond numai cu privire la cheltuielile de judecată, solicitând

obligarea autorității la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate

de reclamant și ocazionate de prezenta cerere de chemare în judecată.

Recurentul Ministerul Afacerilor

Externe a criticat hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală,

arătând că instanța a pronunțat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greșită

a legii, indicând ca temei juridic dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Autoritatea recurentă a precizat că

există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor de

această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le revin, exercitate

pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a

autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații

adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române într-un

termen cât mai scurt.

Recurentul a precizat că nu a fost

afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât în cauză este vorba de un termen

administrativ, arătând și faptul că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de

lege pentru a ne afla în fața unui refuz nejustificat.

Recurentul a arătat că răspunsul

oferit de autoritatea pârâtă reclamantului nu încorporează un refuz explicit de

soluționare a cererilor adresate autorității pârâte, cu privire la stabilirea,

în cadrul activității M.A.E., a unei ordini cronologice de procesare a

cererilor de redobândire a cetățeniei.

S-a arătat și faptul că, de la data

intrării în vigoare a O.U.G. nr. 5/2010, depunerea actelor la secția consulară

devine facultativă chiar și pentru cetățenii străini care nu au un drept de

ședere în România, precizând că se poate apela foarte ușor la serviciile

birourilor teritoriale ale Agenției Naționale pentru Cetățenie.

Autoritatea recurentă a criticat și

cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, arătându-se

că suma rezonabilă a acestor cheltuieli ar fi de 150 lei, având în vedere

complexitatea scăzută a cauzei, care a fost soluționată la primul termen.

II. Decizia instanței de recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție

sesizată cu soluționarea recursurilor declarate, analizând motivele de recurs

formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză va respinge recursurile ca nefondate pentru

considerentele ce urmează:

În conformitate cu

dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, în vigoare la data

formulării cererii reclamantei, cetățenii moldoveni de naționalitate română pot

depune cererile de redobândire a cetățeniei române împreună cu actele aferente,

la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate,

în condițiile în care au reședința sau domiciliul în străinătate.

Înalta Curte a constatat că

reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea

cetățeniei române, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare

care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un termen

rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că

în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată

că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință

în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just

echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele

apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie

protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și

exorbitantă.

Or, din această

perspectivă Înalta Curte reține că neprimirea cererilor formulate de reclamant,

indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a

acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii

cetățeniei române.

Înalta Curte constată că întotdeauna

durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele

cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special

complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată.

În opinia Înaltei Curți litigiul

născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate

deosebită, iar neprimirea cererii adresate instituției pârâte este de natură a

crea o vătămare a acestuia într-un drept prevăzut de lege, drept la care

privește cu speranță legitimă.

Înalta Curte nu poate primi apărarea

formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere,

întrucât instituția recurentă a fost în culpă pentru neprimirea cererii, căci

trebuia să-și ia toate diligențele pentru rezolvarea situației create.

Orice amânare în soluționarea

cererii reclamantei ar însemna depășirea termenului rezonabil avut în vedere de

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, așa cum în mod corect a

reținut și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în vederea

depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, reprezintă un refuz

nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i)

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.

De asemenea, Înalta Curte are în

vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se

subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul

și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept

suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților

fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în actele

internaționale.

Împrejurarea că legea specială nu

prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea

competentă, în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a cetățeniei

române, văzând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei,

adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr.

396/2002, publicată în M. Of. nr. 490 din 9 iulie 2002, dispoziții conform

cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze într-un termen

rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale,

redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie.

Nici motivele cu privire la

modificările legislative intervenite nu pot fi primite de Înalta Curte, pentru

invocarea unor cauze exoneratoare de culpă, în sensul că în prezent nu mai

există cauze de împiedicare a depunerii cererilor de redobândire a cetățeniei

române, întrucât sunt apărări pe care Înalta Curte nu le poate primi și le va

respinge ca nefondate.

Înalta Curte a constatat că, până la

data introducerii acțiunii, cererile reclamantului nu primiseră vreo rezolvare

efectivă, iar la data pronunțării hotărârii de fond, de asemenea nu intervenise

nicio schimbare de atitudine în poziția exprimată de autoritatea pârâtă.

Faptul că în prezent reclamantul ar

putea să depună o cerere și va fi imediat primită nu înseamnă ștergerea

vătămării deja produse în privința acestuia, care nu a primit o soluționare a

cererilor sale, formulate inițial în anul 2006.

Înalta Curte a constatat că instanța

de fond a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor legale și în mod corect

a admis în parte acțiunea reclamantului.

Văzând soluția dată fondului

acțiunii, care este menținută de instanța de control judiciar, Înalta Curte

apreciază că în mod corect s-a stabilit obligarea la plata cheltuielilor

judiciare în parte, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

având în vedere mărimea pretențiilor și complexitatea cauzei.

Astfel, critica

recurentului-reclamant în ceea ce privește plata integrală a cheltuielilor de

judecată ocazionate de prezenta acțiune nu poate fi primită de Înalta Curte și

va fi respinsă ca nefondată.

Pentru aceste considerente, văzând

că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art.

312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de V.G.

și Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 5215 din 20 decembrie 2010

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 mai 2012.