ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2561/2012

Asupra recursurilor de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. 5004/2/2009, reclamantul V.G. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe (în calitate de reprezentant al Secției Consulare a Ambasadei României din Chișinău) pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea privind primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române și, pe cale de consecință, să fie obligat să-i primească cererea de redobândire a cetățeniei române de îndată, cu obligarea la plata de daune morale.

2. Hotărârea Curții de Apel Prin sentința nr. 5215 din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel București a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul V.G. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe. Instanța a constatat refuzul nejustificat de soluționare a cererii reclamantului privind primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul să primească cererea de redobândire a cetățeniei române, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri. A fost respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale și instanța a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 540,3 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamantul a formulat la data de 19 mai 2009, cerere de programare în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău, iar pârâtul nu i-a răspuns în sensul stabilirii unei date concrete. Curtea a apreciat că, în raport de exigențele prevederilor legale indicate anterior, răspunsul pârâtului la solicitarea reclamantului de stabilire a unui termen în vedere depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, chiar în condițiile existenței unor dificultăți obiective de desfășurare a activității la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău, se constituie, indubitabil, într-un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea de daune morale, instanța de fond l-a respins ca neîntemeiat, având în vedere, faptul că prin admiterea cererii și obligarea autorității să procedeze la soluționarea cererii se realizează astfel și o reparație morală reclaman tului. De asemenea, instanța a reținut că lipsa indicării valorii prejudiciului de către reclamant, reflectă de fapt că aceasta este natura prejudiciului invocat . Instanța de fond, reținând culpa procesuală a pârâtului, l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, onorariu redus conform art. 274 pct. 3 C. proc. civ., raportat la complexitatea concretă a cauzei și munca efectiv depusă de avocat, dar și la admiterea doar în parte a acțiunii.

3. Recursurile declarate de V.G. și Ministerul Afacerilor Externe Recurentul V.G. a criticat hotărârea instanței de fond numai cu privire la cheltuielile de judecată, solicitând obligarea autorității la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant și ocazionate de prezenta cerere de chemare în judecată. Recurentul Ministerul Afacerilor Externe a criticat hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că instanța a pronunțat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greșită a legii, indicând ca temei juridic dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Autoritatea recurentă a precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor de această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le revin, exercitate pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române într-un termen cât mai scurt. Recurentul a precizat că nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât în cauză este vorba de un termen administrativ, arătând și faptul că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a ne afla în fața unui refuz nejustificat.

Recurentul a arătat că răspunsul oferit de autoritatea pârâtă reclamantului nu încorporează un refuz explicit de soluționare a cererilor adresate autorității pârâte, cu privire la stabilirea, în cadrul activității M.A.E., a unei ordini cronologice de procesare a cererilor de redobândire a cetățeniei. S-a arătat și faptul că, de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 5/2010, depunerea actelor la secția consulară devine facultativă chiar și pentru cetățenii străini care nu au un drept de ședere în România, precizând că se poate apela foarte ușor la serviciile birourilor teritoriale ale Agenției Naționale pentru Cetățenie. Autoritatea recurentă a criticat și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, arătându-se că suma rezonabilă a acestor cheltuieli ar fi de 150 lei, având în vedere complexitatea scăzută a cauzei, care a fost soluționată la primul termen.

II. Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursurilor declarate, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursurile ca nefondate pentru considerentele ce urmează: În conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, în vigoare la data formulării cererii reclamantei, cetățenii moldoveni de naționalitate română pot depune cererile de redobândire a cetățeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate, în condițiile în care au reședința sau domiciliul în străinătate.

Înalta Curte a constatat că reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea cetățeniei române, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă. Or, din această perspectivă Înalta Curte reține că neprimirea cererilor formulate de reclamant, indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii cetățeniei române. Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată.

În opinia Înaltei Curți litigiul născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar neprimirea cererii adresate instituției pârâte este de natură a crea o vătămare a acestuia într-un drept prevăzut de lege, drept la care privește cu speranță legitimă. Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât instituția recurentă a fost în culpă pentru neprimirea cererii, căci trebuia să-și ia toate diligențele pentru rezolvarea situației create. Orice amânare în soluționarea cererii reclamantei ar însemna depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată. De asemenea, Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în actele internaționale.

Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a cetățeniei române, văzând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of. nr. 490 din 9 iulie 2002, dispoziții conform cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie.

Nici motivele cu privire la modificările legislative intervenite nu pot fi primite de Înalta Curte, pentru invocarea unor cauze exoneratoare de culpă, în sensul că în prezent nu mai există cauze de împiedicare a depunerii cererilor de redobândire a cetățeniei române, întrucât sunt apărări pe care Înalta Curte nu le poate primi și le va respinge ca nefondate. Înalta Curte a constatat că, până la data introducerii acțiunii, cererile reclamantului nu primiseră vreo rezolvare efectivă, iar la data pronunțării hotărârii de fond, de asemenea nu intervenise nicio schimbare de atitudine în poziția exprimată de autoritatea pârâtă.

Faptul că în prezent reclamantul ar putea să depună o cerere și va fi imediat primită nu înseamnă ștergerea vătămării deja produse în privința acestuia, care nu a primit o soluționare a cererilor sale, formulate inițial în anul 2006. Înalta Curte a constatat că instanța de fond a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor legale și în mod corect a admis în parte acțiunea reclamantului. Văzând soluția dată fondului acțiunii, care este menținută de instanța de control judiciar, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a stabilit obligarea la plata cheltuielilor judiciare în parte, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere mărimea pretențiilor și complexitatea cauzei.

Astfel, critica recurentului-reclamant în ceea ce privește plata integrală a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta acțiune nu poate fi primită de Înalta Curte și va fi respinsă ca nefondată. Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile formulate de V.G. și Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 5215 din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2012.