ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4587/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 338/F-CONT

din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul P.V.I., în contradictoriu cu

pârâții Inspectoratul General al Poliției Române, Inspectoratul Județean de Poliției

Vâlcea și Ministerul Administrației și Internelor, și a dispus suspendarea executării

dispoziției nr. 1470 din 25 martie 2011 până la soluționarea irevocabilă a acțiunii

în anulare.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin dispoziția nr.

1470 din 25 martie 2011, emisă de Inspectoratul General al Poliției Române a fost

sancționat reclamantul, Șeful Poliției Municipiului Rm. Vâlcea, conform art. 57

lit. b) din Legea nr. 360/2002 și art. 2 alin. (1) lit. b) din ordinul nr. 400/2004

pentru neglijență manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor

primite de la șefii ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege, conform

art. 58 lit. c) din Legea nr. 360/2001.

La o privire sumară asupra

fondului se conturează indicii temeinice de nelegalitate a actului administrativ

în discuție, de natură a caracteriza cerința cazului bine justificat.

Astfel, sancționarea disciplinară

a reclamantului s-a făcut în temeiul ordinelor nr. 400/2004 și nr. 600/2005, care

nu au fost publicate niciodată, încălcând dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 24/2000, republicată.

Din acest punct de vedere,

reține prima instanță, susținerea pârâților, potrivit căreia, la momentul emiterii

acestor ordine nu mai era obligatorie publicarea lor în M. Of., nu poate fi primită,

raportat la prevederile art. 27 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin H.G.

nr. 555/2001 și art. 35 alin. (3) din H.G. nr. 50/2005, în sensul că „nu sunt supuse

regimului de publicitate în M. Of. al României, Partea I, dacă legea nu dispune

altfel, ordinele, instrucțiunile și alte acte cu caracter normativ care au ca obiect

reglementări din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională”.

În conținutul dispoziției

de sancționare, faptele nu sunt suficient de individualizate, nearătându-se în mod

concret ce anume obligații avea reclamantul, ce trebuia să facă și nu a făcut, absența

detaliilor creând o îndoială aparentă asupra legalității sale.

Concluzionează prima instanță

că toate cele prezentate converg spre existența unor argumente juridice aparent

valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ, deci a unor indicii

temeinice de nelegalitate.

În privința condiției

pagubei iminente, în sensul de prejudiciu material viitor, dar previzibil, conform

definiției dată de art. 2 din Legea nr. 554/2004, prima instanță consideră, de asemenea,

că este întrunită, apreciind că reclamantul a suferit o pagubă materială prin scăderea

salariului.

2.1. Împotriva acestei

soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs autoritățile

publice pârâte, Ministerul Administrației și Internelor, Inspectoratul General al

Poliției Române și Inspectoratul Județean de Poliție Vâlcea, care au invocat motivul

de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9, cu raportare la art. 304

1

C. proc.

civ., susținând, în esență, următoarele critici:

- în mod greșit a reținut

instanța de fond îndeplinirea condițiilor cerute la art. 15 rap. la art. 14 din

Legea nr. 554/2004;

- în mod greșit a reținut

instanța de fond existența unui caz bine justificat pentru suspendarea dispoziției

nr. 1470/2011 până la soluționarea irevocabilă a cererii de anulare a acestui act

administrativ;

- în mod greșit a reținut

instanța de fond iminența producerii unei pagube ireparabile sau greu de recuperat.

2.2. Intimatul-reclamant

a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Astfel, a argumentat intimatul-reclamant,

în mod legal a reținut instanța de fond existența unui caz bine justificat, rezultat,

în primul rând din faptul că actele normative care au stat la baza sancționării

sale nu au fost publicate în M. Of. al României, ceea ce creează o îndoială serioasă

cu privire la legalitatea actului de sancționare.

De asemenea, susține intimatul-reclamant,

instanța de fond a reținut în mod just că diminuarea salariului, ca urmare a sancționării

sale, reprezintă o pagubă iminentă pentru perioada următoare.

recurs

Având în vedere că cele

trei recursuri formulate au avut același temei legal, precum și considerente, în

esență, asemănătoare, acestea au fost analizate și soluționate împreună, fiind apreciate

ca întemeiate, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Așa cum s-a arătat și

în expunerea rezumativă prezentată la pct. 1 al acestor considerente, actul administrativ

vizat de cererea de suspendare și, respectiv, de cererea de anulare, îl constituie

dispoziția nr. 1470/2011 emisă de inspectorul general al Poliției Române, prin care

intimatul-reclamant, în calitatea sa de șef al Poliției Municipiului Rm. Vâlcea,

a fost sancționat disciplinar cu trecerea într-o funcție inferioară, reținându-se

încălcarea prevederilor art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind statutul

polițistului și art. 12 alin. (1) lit. b) din Ordinul Ministrului Internelor

și Reformei Administrative nr. 400/2004.

Din dispozițiile generale

al Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările

ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate,

adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din

dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării

unui act administrativ este o măsură excepțională care poate surveni exclusiv când

acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept – ope legis) ori,

când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea

persoanei vătămate prin actul administrativ).

Într-adevăr, potrivit

art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri

bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea

instanței de contencios, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării

actului administrativ până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Deci, cu alte cuvinte,

un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în

care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții:

existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente

ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine justificat

a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Or, în cauză, instanța

de fond a reținut ca împrejurări de fapt și de drept care au fost de natură să-i

creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal

a cărui suspendare a dispus-o, tocmai criticile de nelegalitate invocate de reclamant.

În jurisprudența sa constantă,

secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru

conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ,

instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care

se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și

limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care

au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de

care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări

vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă

cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost

reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ

necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor

dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ,

modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ

(reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare),

etc.

De asemenea, din dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în

vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, este necontestat

că prin trecerea reclamantului pe o funcție inferioară, drepturile salariale au

suferit o diminuare, dar atâta vreme cât acest lucru are la bază un act administrativ

care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea respectivă are, la rândul

său, caracter prezumat legal, care nu circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1)

lit. ș) din lege.

Astfel fiind, rezultă

că instanța de fond a dat o hotărâre netemeinică și nelegală, în condițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca urmare a interpretării eronate a prevederilor

art. 15 alin. (1), art. 14 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din Legea

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare,

recursurile fiind întemeiate, astfel soluția instanței de fond va fi desființată,

iar cererea de suspendare a dispoziției nr. 1470/2011 va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâții Inspectoratul General al Poliției Române, Inspectoratul Județean de Poliției

Vâlcea și Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței nr. 338/F-CONT

din 22 iunie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința atacată

și respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 octombrie 2011.