ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 651/P/2010, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în temeiul art. 10 lit. a) și c) C. proc. pen. - a dispus neînceperea urmăririi penale față de M.I. și J.R., ambii procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Pentru a dispune în acest sens, după efectuarea actelor premergătoare, procurorul a reținut următoarele: Numitul A.I.

a adresat Înaltei Curți de Casație și Justiție o plângere prin care a solicitat efectuarea de cercetări față de M.I., procuror-șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorilor, fals intelectual, „încălcarea autorității de lucru judecat" și „complicitate la intenția de omor".Prin sentința nr. 1666 din 16 octombrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 6947/1/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a trimis plângerea parchetului de pe lângă această instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 222 alin. (7) C. proc.

pen. Din cuprinsul plângerii a rezultat că petentul este nemulțumit de modul în care magistratul M.I. a soluționat mai multe plângeri ale sale anterioare și anume: 1241/2785/VIII/1/2009, 1536/2859/VII/1/2009, 12538/2861/VIII/1/2009, 13934/3191/VIII/1/2009, 1241/2785/VIII/1/2009, 14868/3223/VIII/1/ 2009. Petentul consideră că rezoluțiile date în aceste dosare sunt „acte false împotriva actelor probatorii și împotriva hotărârilor judecătorești definitive și executorii". Din verificările efectuate la Secretariatul Secției de Urmărire Penală și Criminalistică a rezultat că niciunul dintre dosarele enumerate de către petent nu a fost soluționat de către M.I., toate fiind soluționate de către procuror J.R..

M.I. doar a semnat în calitate de Procuror-șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică adresele prin care au fost făcute comunicările către petent cu privire la respingerea plângerilor sale. Pe de altă parte, s-a reținut că nemulțumirile ce privesc soluțiile adoptate de către magistrați, judecători sau procurori, pot fi exprimate, de către persoanele ale căror interese au fost vătămate, exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege. Folosirea altor modalități, de genul formulării unor plângeri penale împotriva magistratului, ar echivala cu încercarea de a reforma soluțiile dispuse pe alte căi decât cele prevăzute de lege.

Cadrul legal actual nu permite tragerea la răspundere penală a magistraților pentru modul în care aceștia au soluționat un dosar, excepție făcând situațiile de corupție, acest regim constituind o garanție a independenței, respectiv a autonomiei cu privire la soluțiile adoptate de către judecători și procurori, soluțiile trebuind să fie rezultatul liberei aprecieri a indiciilor/ probelor. Plângerea petentului împotriva acestei rezoluții a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 6431/3047/II-2/2010 din data de 28 iulie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În condițiile art. 278/1 C. proc. pen., petentul a formulat prezenta plângere la instanța competentă (fil.

1). În plângere, petentul a reiterat acuzațiile inițiale care au constituit obiectul plângerii penale. Plângerea va fi respinsă ca nefondată pentru motivele ce se vor arăta: În conformitate cu dispozițiile art. 66 alin. (1) și art. 5/2 C. proc. pen., precum și cu cele ale art. 23 alin. (11) din Constituția României, orice cetățean beneficiază de prezumția de nevinovăție, deschiderea unei proceduri judiciare penale (prin începerea urmăririi penale) nefiind posibilă decât în condițiile prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc.

pen. De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. În respectarea acestor dispoziții legale, procurorul a efectuat acte premergătoare, acte prevăzute de art. 224 alin. (2) C. proc. pen., fiind format dosarul penal nr. 651/P/2010 care conține înscrisurile cu relevanță probatorie necesare completei și legalei soluționării a plângerii penale, mai precis a constatării temeiniciei necesității declanșării procedurii judiciare prin începerea urmării penale față de persoana acuzată. În urma efectuării acestor acte premergătoare, necesare pentru soluționarea plângerii penale formulată de petiționar, dar și pentru a se stabili eventuala incidență a vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc.

pen., nu au fost relevate minime indicii temeinice - în sensul art. 68/ 1 C. proc. pen. - care să justifice presupunerea rezonabilă că persoana față de care s-au efectuat acte premergătoare a săvârșit, cu vinovăția cerută de lege, faptele expuse în plângerea penală. Dimpotrivă, actele premergătoare efectuate au relevat existența unuia dintre cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen., caz care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale. În final, Înalta Curte constată că rezoluții atacate sunt motivate în fapt și în drept, cu argumente care fac lipsită de utilitate o eventuală reluare în cuprinsul prezentei sentințe, cu atât mai mult cu cât petentul nu a relevat aspecte noi, în fapt și în drept.

Așa cum corect s-a menționat în rezoluțiile atacate, nemulțumirile persoanelor ale căror interese legitime se presupune că au fost vătămate, nemulțumiri ce privesc soluțiile adoptate de către magistrați (judecători sau procurori), pot fi exprimate și valorificate exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege. Față de cele reținute, Înalta Curte - în temeiul art. 278/ 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. - va respinge ca nefondată plângerea petentului. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. și a deciziei nr. LXXXII/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, petentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției din 22 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, dispusă în dosarul nr. 651/P/2010. Obligă petentul să plătească suma de 200 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 18 ianuarie 2011.