ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 395/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 920 din 28 martie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul P.M.,

în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor,

obligând-o pe aceasta din urmă la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând

prima de vacanță cuvenită pentru perioada 2002-2005, inclusiv, actualizată cu indicele

de inflație, la data plății efective.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de

fond a reținut, în esență, că dreptul reclamantului de a beneficia

de primă de vacanță, este recunoscut de art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici și că normele legale de suspendare a acestor

prevederi legale contravin art. 41 și 53 din Constituția României, întrucât dreptul

la prima de vacanță constituie un drept de remunerare a muncii, care face parte

din conținutul complex al dreptului fundamental la muncă, neputând fi restrâns,

în mod discriminatoriu și contrar echității impuse de o societate democratică.

Mai reține instanța de fond că normele legale

de suspendare a prevederilor referitoare la prima de vacanță contravin, de asemenea,

art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât suspendă retroactiv

un drept câștigat sub imperiul Legii nr. 188/1999, respectiv îl discriminează pe

reclamant față de celelalte categorii de persoane încadrate în muncă.

Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică

și nelegală, a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor,

invocând prevederile art. 304 pct. 8 și art. 304 C. proc. civ. și solicitând casarea

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată de

către recurentă că instanța de fond nu s-a pronunțat pe excepția prescripției dreptului

material la acțiune.

Pe acest aspect, recurenta a precizat că dreptul

la acțiune al intimatului-reclamant era prescris, întrucât acesta a luat naștere

în perioada în care plata drepturilor bănești a fost suspendată prin legi bugetare

anuale.

Recurenta a precizat că, potrivit dispozițiilor

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/199 privind Statutul funcționarilor publici,

republicată, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu,

la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care

se impozitează separat.

Aceste prevederi au fost suspendate în anii 2001,

2002, 2003, 2005 și în anul 2006, prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005,

acestea au fost suspendate până la 31 decembrie 2006.

În opinia recurentei, punerea în aplicare a unei

dispoziții legale suspendate, care nu își poate produce efectele, înseamnă încălcarea

legii. Chiar dacă există facultatea subiectului activ de a pretinde o anumită conduită

subiectului pasiv în raportul juridic, atâta timp cât există suspendarea, nu mai

poate exista și un raport obligațional între subiecții raportului juridic.

Analizând sentința recurată, în raport cu criticile

formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte apreciază că recursul este nefondat.

Astfel, dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/199 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, care confereau

dreptul la prima de concediu au fost în vigoare pe întreaga perioadă aflată în discuție

și au fost conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția

României.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare

succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții

nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la

suspendarea exercițiului acestuia.

Aceasta din urmă, însă, nu echivalează cu însăși

înlăturarea dreptului, atâta timp cât nu există nicio dispoziție legală prin care

să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca

principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment

ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat

în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat, întrucât s-ar încălca atât prevederile art. 53 din Constituția revizuită

(privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept), cât și reglementările

cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de

suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare

la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea

lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial,

a cărui existență este recunoscută, să fie lipsit de conținut și, practic, să fie

lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță

i se cuvine intimatului-reclamant, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest

drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un

raport juridic de muncă, odată câștigat, nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul

de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera

lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi împiedicați să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute

de lege.

În plus, instanța de control judiciar apreciază

că nu poate fi reținută critica referitoare la faptul că pentru acordarea primei

de concediu pe anul 2002 acțiunea ar fi prescrisă, având în vedere împrejurarea

că, prin suspendarea succesivă a plății acestor drepturi, termenul general de prescripție

de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat la art. 283

alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că după încetarea acestei

suspendări, prescripția își reia cursul de 3 ani.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța

de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a apreciat că,

potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are

dreptul la primele de concediu.

De altfel, prin O.U.G. nr. 146/2007 s-a aprobat

plata primelor de concediu de odihnă, suspendate în perioada 2001-2006.

În consecință, în raport de considerentele anterior

expuse și de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 20

din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională

pentru Protecția Consumatorilor împotriva sentinței civile nr. 920 din 28 martie

2007 a Curții de Apel București, secția a VIIII-a contencios administrative și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie

2008.