ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2074/2012

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

Prin sentința penală nr. 802 din 22 noiembrie 2011

pronunțată în dosarul nr. 64951/3/2011, Tribunalul București, secția a II-a penală,

în baza art. 522/1 raportat la art. 404 și urm. C. proc. pen., a respins ca

inadmisibilă, cererea de rejudecare a cauzei formulată de condamnatul S.K., în

prezent deținut în Penitenciarul Giurgiu, cu privire la pedeapsa de 7 ani

închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20

raportat la art. 174 C. pen., prin sentința penală nr. 283 din 30 iunie 1998 a

Tribunalului București, secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 302

din 02 noiembrie 1998 a Curții de Apel București. Condamnatul a fost obligat la

plata sumei de 50 lei cheltuieli judiciare statului.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut că, în speță petentul se află în executarea pedepsei de 7

ani închisoare, aplicată prin decizia penală nr. 302 din 2 noiembrie 1998 a Curții

de Apel București, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor ( MEPI

nr. 411 din 25 noiembrie 1998), fiind încarcerat la Penitenciarul Giurgiu.

Referitor la cea de a doua cerință

privitoare la judecarea în lipsă a inculpatului și imputabilitatea acestui

aspect autorităților judiciare romanești, instanța a constatat că nu se poate

reține faptul că organele de urmărire penală la momentul instrumentării urmăririi

penale și a judecării procesului penal nu au dat dovada de diligență în

eforturile susținute de a-l înștiința pe inculpat de proces și de a-l invita să

participe la soluționarea cauzei sale.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel condamnatul, motivând că în mod greșit a apreciat ca inadmisibilă

cererea sa de rejudecare, în condițiile în care nu a avut cunoștință că

împotriva sa a fost începută urmărirea penală.

Instanța de apel a apreciat critica neîntemeiată,

existând la dosar probe din care rezultă că apelantul, deși audiat de procuror

și invitat să participe la desfășurarea urmăririi penale, a preferat să fugă

din România.

În consecință, Curtea de Apel

București, secția I penală, prin decizia penală nr. 87 din 20 martie 2012, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnat.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs condamnatul S.K., care a reiterat criticile formulate în apel,

solicitând admiterea cererii de rejudecare.

Recursul este neîntemeiat.

Înalta Curte, analizând decizia

recurată, potrivit criticilor formulate dar și conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., apreciază că aceasta este legală și temeinică.

Motivele invocate de recurent pot fi

încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., dar Înalta Curte le apreciază ca nefondate, constatând că instanțele

au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 552

1

C. proc. pen.

și au dispus respingerea cererii de rejudecare ca inadmisibilă.

Potrivit art. 522

1

C.

proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate și

condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a

judecat în primă instanță, la cererea condamnatului, urmând ca judecata să se

desfășoare potrivit dispozițiilor art. 404-408 C. proc. pen., care se aplică în

mod corespunzător.

Dispozițiile la care textul face

trimitere obligă la parcurgerea etapei de admitere în principiu a cererii de

rejudecare, instanța având a verifica dacă a avut loc o judecare în lipsă, dar

și în ce măsură această judecare în lipsă îi este imputabilă petentului.

În speță, prima condiție (judecata

în lipsă) este îndeplinită, dar actele și lucrările dosarului arată că acest lucru

nu este imputabil autorităților române ci însuși condamnatului, care a cunoscut

de proces și s-a sustras, deliberat, de la urmărire și judecată.

Astfel, la fila 23 d.u.p. există

declarația parții vătămate în care inculpatul expune acesteia că va pleca din

Romania dacă nu se înțelege cu el asupra sumei de bani pe care o pretinde ca să

își retragă plângerea. Așadar, rezultă clar că inculpatul știa de proces, era

conștient că mai are încă unul pe rol și că în ipoteza în care va fi judecat și

pentru această infracțiune de tentativă de omor va risca să ajungă în închisoare.

De asemenea, la fila 61 d.u.p.

există un proces verbal datat 17 iulie 1997, prin care se constată lipsa

inculpatului la unitatea de parchet unde fusese invitat pentru a fi reaudiat, deși

i se pusese anterior în vedere data la care urma să se prezinte pentru

continuarea cercetărilor.

La fila 62 d.u.p. există dovada că

organele de urmărire penală făceau demersuri pentru depistarea inculpatului,

iar la filele 67 și 75 d.u.p. există declarația șotiei inculpatului, martora D.M.,

în sensul că inculpatul a dispărut de la domiciliu.

Totodată din declarația

condamnatului, aflată la filele 51- 57 d.u.p. rezultă că, acesta, a fost audiat

în calitate de inculpat cu privire la fapta de tentativa de omor care i s-a

imputat, acesta precizându-și clar poziția în sensul că, în opinia sa, nu este

vinovat de săvârșirea unei tentative de omor întrucât nu a înjunghiat victima, ci

doar a lovit-o cu palma. Așadar, în mod indubitabil, apelantul condamnat,

cunoștea despre existența și derularea acestui proces penal împotriva sa.

Faptul că nu a recunoscut fapta de

tentativă de omor, că a încercat să se împace cu partea vătămată, oferindu-i o

sumă de bani pentru a-și modifica declarațiile, și văzând inutilitatea acestor

demersuri, a hotărât să fugă în Turcia.

La filele 83-84 d.u.p. se afla

cazierul judiciar al inculpatului din care rezultă că în data de 07 mai 1997

fusese eliberat din Penitenciarul Jilava, astfel că era conștient de faptul că

riscă, prin săvârșirea faptei de tentativă de omor, în ipoteza stabilirii

vinovăției sale, să ajungă din nou în închisoare, acesta fiind și motivul

pentru care a părăsit România.

În data de 17 septembrie 1997,

inculpatul a fost dat în consemn la frontieră, fiind emis mandat de arestare

preventivă în lipsă, care s-a dispus a fi pus în executare (vezi filele 70, 72,

81, d.u.p.).

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de condamnat, cu obligarea acestuia la

cheltuieli judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Potrivit art. 8 C. proc. pen.,

onorariul interpretului de limbă turcă va fi plătit din fondul Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de condamnatul S.K. împotriva deciziei penale

nr. 87 din 20 martie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului de limbă turcă se va plăti din

fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 13 iunie 2012.