ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1004/2012

Asupra recursului

de față;

În baza lucrărilor

din dosarul cauzei, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 541 din 21

noiembrie 2011 Curtea de Apel București a respins, ca nefondată, plângerea formulată

de petentul G.M. împotriva rezoluției din data de 16 septembrie 2011 a Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel București și a rezoluției din data de 06 octombrie 2011

a Procurorului General adjunct al aceluiași parchet.

Pentru a hotăra

astfel, Curtea de Apel a reținut următoarele:

La data de 25

martie 2011, petentul G.M. a formulat plângere penală împotriva intimatei C.E.,

procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de acuz în serviciu. Plângerea penală s-a limitat, în fapt,

la solicitarea petentului de a se dispune cercetarea magistratului pentru infracțiunile

prevăzute de art. 247, 248 C. pen. și obligarea sa la despăgubiri.

Prin rezoluția

din data de 16 septembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București

s-a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 228 alin. (4) C. proc. pen. și

art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistratul

procuror C.E., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 247 C. pen. și

art. 248 C. pen.

În esență, s-a

reținut că intimata a dispus, în dosarul pe care l-a instrumentat, o soluție concordantă

propriei conștiințe și convingerii formate în urma analizării probelor administrate.

Constatându-se inexistența unei fapte penale care să influențeze imparțialitatea

magistratului, s-a apreciat că soluția acestuia nu poate fi cenzurată de către Ministerul

Public, deoarece s-ar încălca prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

Împotriva acestei

rezoluții, petentul G.M. a formulat plângere în condițiile prevăzute de art. 275-278

C. proc. pen., prin rezoluția Procurorului General Adjunct al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București dispunându-se respingerea plângerii ca neîntemeiată.

Examinând actele

și lucrările dosarului, Curtea a constatat că plângerea formulată împotriva rezoluțiilor

procurorului, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen. este nefondată.

Intimata C.E.,

procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și, în exercitarea

atribuțiilor de serviciu, a dispus, prin rezoluția din data de 09 martie 2011, neînceperea

urmăririi penale față de un alt magistrat procuror.

Aprecierea acestei

soluții ca nelegală a determinat petentul G.M. să formuleze plângere penală împotriva

procurorului, plângere care se limitează la a descrie nemulțumirea autorului față

de soluția dispusă, fără a evidenția însă eventuale încălcări ale atribuțiilor de

serviciu de către magistrat.

Curtea a apreciat

că soluția este temeinică și legală fiind dată cu respectarea normelor de competență

materială și după calitatea persoanei potrivit dispozițiilor art. 28

1

pct. 1 lit. b

2

) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea

nr. 202/2010, iar în ceea ce privește temeinicia soluției înseși dispuse prin rezoluția

atacată, s-a constatat că petentul G.M. nu a imputat magistratului procuror o eventuală

nerespectare, cu rea-credință, a atribuțiilor de serviciu în soluționarea cauzei

penale pe care a instrumentat-o.

Simpla enunțare

a nemulțumirii petentului față de soluția dispusă de procurorul E.C. poate constitui

temei al exercitării căilor de atac prevăzute de lege împotriva dispoziției date

de magistrat, însă nu poate justifica, prin ea însăși, efectuarea de cercetări penale

împotriva acestuia. Soluția de neurmărire dispusă reprezintă o expresie a exercitării

în limite firești a atribuțiilor recunoscute de lege magistratului procuror, care,

în activitatea sa, se bucură de independență, în acord cu exigențele art. 3

alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

În condițiile

în care soluția dispusă de intimată nu a răspuns așteptărilor petentului, nemulțumirea

acestuia este previzibilă, dar nu justifică cercetarea penală a magistratului, în

absența unor minime indicii de exercitare a funcției cu rea-credință.

Cum actele premergătoare

nu au evidențiat astfel de indicii, iar soluționarea unei cauze penale printr-o

soluție de neurmărire nu generează, în mod automat și prin ea însăși, astfel de

indicii, Curtea a apreciat legală și temeinică soluția dispusă prin rezoluția atacată.

Solicitările ulterioare

formulate de către petentul G.M., respectiv de introducere în cauză a unor instituții

ale stratului și de obligare a acestora la despăgubiri, exced limitelor în care

Curtea a fost învestită cu soluționarea cauzei de față.

Procedura reglementată

de dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen. are ca obiect exclusiv verificarea

legalității și temeiniciei soluției de netrimitere în judecată dispusă de procuror

într-o cauză dată, verificare căreia în mod evident nu i se subsumează pretențiile

de natură civilă formulate de către petent.

Valorificarea

acestor pretenții nu este admisibilă în procesul penal, a cărui desfășurare este

guvernată, printre altele, de principiul legalității (ce obligă instanța la o strictă

interpretare și aplicare a legii de procedură), însă petentul are deschisă calea

unor acțiuni separate adresate instanțelor competente.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs petentul. La primul termen de judecată reprezentantul

Ministerului Public a invocat excepția inadmisibilității recursului.

Având în vedere

că excepția inadmisibilității face de prisos cercetarea fondului cauzei, în situația

admiterii ei, soluționarea ei fiind esențială și prioritară, Înalta Curte va analiza

recursul declarat de petent cu referire la excepția invocată.

Examinând recursul

prin prisma dispozițiilor legale Înalta Curte constată că este inadmisibil pentru

următoarele considerente:

Potrivit art.

129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate

și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Așadar, posibilitatea

provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin

însăși legea fundamentală.

Din economia textului

menționat rezultă însă că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare,

anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Legea procesual

penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura,

concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să

corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale

sau morale părților din proces.

Or, recunoașterea

unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală constituie o

încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca

o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, a soluționat plângerea petentului împotriva rezoluțiilor

procurorului de netrimitere în judecată la 21 noiembrie 2011, când a pronunțat sentința

nr. 541, așa încât, în mod legal, hotărârea criticată a rămas definitivă, conform

dispozițiilor art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., așa cum au fost ele

anterior modificate, prin prevederile art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010.

Potrivit dispozițiilor

art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin

Legea nr. 202/2010: hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. (8) este definitivă.

Prin urmare, sentința

penală nr. 541 din 21 noiembrie 2011, fiind pronunțată după intrarea în vigoare

a Legii nr. 202/2010, nu face parte dintre hotărârile arătate în cuprinsul art.

XXIV alin. (1) din legea menționată, astfel că nu e supusă căilor ordinare de atac.

În ce privește

excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul-petent, aceasta nu va fi

examinată în conformitate cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/92 modificată,

întrucât excepția de inadmisibilitate a recursului primează în raport de excepția

de neconstituționalitate care nu poate fi invocată decât într-un cadru procesual

legal stabilit.

În consecință,

recursul declarat de petentul G.M. este inadmisibil, întrucât a fost îndreptat împotriva

unei hotărâri definitive, conform art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen.,

așa cum era acest text în vigoare la data pronunțării sentinței atacate.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de petentul G.M. împotriva sentinței penale nr. 541 din 21 noiembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul-petent

la plata sumei de 50 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi

3 aprilie 2012.