ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3674/2011

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 869 din 15 februarie 2011, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a

respins recursul declarat de reclamantul S.T. împotriva sentinței nr. 1845 din data

de 21 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că nota de constatare

în litigiu nu reprezintă un act administrativ unilateral, cu caracter

individual, emis în regim de putere publică în scopul executării legii și

pentru a da naștere, modifica sau stinge raporturi juridice – în sensul art. 2 lit.

c) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond pronunțând astfel o hotărâre legală

și temeinică prin admiterea excepției inadmisibilității.

Instanța recurs a

reținut, ca de altfel și instanța de fond, că pe baza întregii documentații Direcția

Investigații întocmește o notă de constatare care este avizată în fapt și în

drept de către Direcția Juridică și aceasta se înaintează Colegiului care, luând-o

în discuție, fie o aprobă și dispune introducerea unei acțiuni în constatare,

fie o infirmă și atunci eliberează o adeverință (art. 6, 7, 8, 10, 35 din

O.U.G. nr. 24/2008).

Astfel, din modul de

prezentare a procedurii de lucru privind verificarea calității de lucrător sau colaborator

al Securității, se desprinde concluzia că avizul Direcției juridice și nota de

constatare întemeiate pe materialele care au stat la baza întocmirii lor,

înaintate Secretariatului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor

Securității pentru a le lua în discuție, reprezintă doar o opinie, un punct de vedere,

fără a schimba sau modifica ceva în ordinea juridică existentă.

Totodată, instanța de

recurs a reținut împrejurarea că motivele recurentului au fost luate în

discuție în cadrul acțiunii în constatarea calității de lucrător al

Securității, pe cale indirectă, conducând astfel la concluzia că nota de

constatare (și materialele informative) reprezintă un act, o operațiune, care a

stat la baza emiterii actului juridic suspus judecății, în speță, la baza formulării

acțiunii în constatare, în accepțiunea art. 18 din Legea nr. 554/2004.

De altfel, din

prevederile O.U.G. nr. 24/2008 rezultă că nota de constatare este un document intern,

intermediar, întocmit de direcția de specialitate în urma activităților specifice

de verificare a documentelor și informațiilor deținute în legătură cu o

persoană care poate fi verificată în temeiul legii. (art. 6 alin. (1), art. 7, art.

9, art. 24 lit. d).

De asemenea, instanța

de recurs a reținut că inadmisibilitatea se referă la o situație juridică ce nu

este prevăzută de lege sau este interzisă de lege și cum în O.U.G. nr. 24/2008

– art. 11 se menționează nota de constatare ca o condiție pentru a introduce

acțiunea în constatarea calității de lucrător, rezultă că aceasta nu poate fi

atacată cu acțiunea directă, fiind doar un act premergător, o operațiune

administrativă.

Împotriva deciziei nr.

869 din data de 15 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație

în anulare contestatorul S.T., prin care s-a solicitat admiterea acestei căi de

atac de retractare, anularea hotărârii atacate, modificarea în tot a sentinței nr.

1845 din data de 21 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, reținerea cauzei spre judecare și

pronunțarea unei decizii legale și temeinice.

Contestatorul a

învederat, prin motivele căii extraordinare de atac formulate, în esență, că

instanța de recurs a omis, din greșeală, să cerceteze motivul de modificare a

sentinței recurate, prevăzut de art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 304

1

C. proc. civ., respectiv „când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea

legii”. A apreciat contestatorul că încălcarea legii de către instanța de fond

s-a produs prin încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) coroborat cu art. 8 lit.

a) din O.U.G. nr. 24/2008.

În drept au fost

invocate prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Contestația în

anulare este inadmisibilă.

Contestația în

anulare specială poate fi exercitată, în condițiile art. 318 teza a II-a C.

proc. civ., și atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare

sau de casare invocate de către recurent.

Omisiunea există

numai atunci când în mod real instanța de recurs nu a discutat, prin hotărârea

(decizia) sa, motivul de modificare sau de casare invocat de recurent, nu și în

cazul în care instanța de recurs, procedând la sistematizarea motivelor și

constatând că între acestea există o legătură logică, le-a examinat împreună,

fără a răspunde punct cu punct tuturor motivelor invocate.

Prin urmare, în

principiu, neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie,

prin ea însăși, o omisiune în sensul dispozițiilor art. 318 teza a II-a C.

proc. civ., dacă instanța de recurs a răspuns la motivele de casare printr-un

considerent comun. Pe de altă parte, se reține că textul art. 318 teza a II-a C.

proc. civ. se referă expres la „motivele de modificare sau de casare”, și nu la

„argumente”, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate

motivelor.

În plus, pentru a fi

admisibilă contestația în anulare, instanța de recurs trebuie să nu fi examinat

un anume motiv, această condiție nefiind îndeplinită atunci când instanța în

discuție a examinat motivul, dar nu l-a însușit, nu l-a considerat întemeiat.

Se reține, în cauză,

că nu sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate ale contestației în anulare

speciale reglementate de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., instanța de recurs

pronunțându-se prin decizia contestată asupra motivelor de recurs și asupra

criticilor aduse de recurentul S.T. sentinței civile nr. 1845 din data de 21

aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea

reclamantului prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a notei de

constatare nr. S/DI/I/3179 din 4 noiembrie 2008 întocmite de Consiliul Național

pentru Studierea Arhivelor Securității și obligarea la daune morale și la

cheltuieli de judecată.

Instanța de control

judiciar a examinat sentința atacată prin prisma motivului de recurs prevăzut

de art. 304 punctul 9 C. proc. civ., sub ambele aspecte – atât sub aspectul

aplicării greșite a legii, cât și sub cel al încălcării legii, și a statuat că

hotărârea recurată este legală, întrucât nota de constatare nu reprezintă un

act administrativ unilateral, cu caracter individual, emis în regim de putere

publică în scopul executării legii și pentru a da naștere, modifica sau stinge

raporturi juridice, în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, și nu

poate fi astfel atacată cu acțiune directă la instanța de contencios

administrativ.

În aceste condiții,

se va dispune, în temeiul prevederilor art. 320 C. proc. civ., respingerea ca

inadmisibilă a contestației în anularea deciziei nr. 869 din data de 15

februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, formulată de S.T.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de S.T. împotriva deciziei nr. 869 din 15 februarie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 iunie 2011.