ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3380/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Reclamanții T.I. și T.V. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în lei la cursul oficial de la data plății, acțiunea fiind întemeiată pe prevederile art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009. La data de 3 iulie 2009 a decedat reclamantul T.I., iar acțiunea a fost continuată de moștenitoarele acestuia, T.V. și V.M. Prin sentința nr. 393 din 22 martie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să le plătească reclamantelor suma de 31.088.985 ROL, ce va fi actualizată în funcție de rata inflației până la data plății, precum și suma de 2.975 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin hotărâre judecătorească irevocabilă a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de T.I. și T.V., în calitate de cumpărători și Primăria Municipiului București, prin SC H. SA, în calitate de vânzător, privind apartamentul situat în imobilul din strada P.R., prețul fiind de 31.088.985 ROL, hotărâre prin care a fost reținută reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea contractului, situație în care, aceștia sunt îndreptățiți, conform art. 50 alin. (2) și (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, doar la restituirea prețului actualizat, iar nu a prețului de piață al apartamentului.

Apelul declarat de reclamante împotriva sentinței Tribunalului a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 473/A din 30 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, încadrându-l în prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

și susținând, în esență, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009; că prin hotărârea prin care a fost constatată reaua-credință a cumpărătorilor nu a fost reținută o încălcare a Legii nr. 112/1995 sau existența unei cauze ilicite; că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate condițiile prevăzute în Legea nr. 112/1995; că imobilul a fost preluat cu titlu de către stat; că, în atare situație sunt îndreptățite la restituirea prețului de piață al apartamentului, pârâtul urmând a fi obligat la plata sumei de 176.919 euro, conform raportului de expertiză efectuat în cauză; că au dobândit prin cumpărare un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, de care nu pot fi private și că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie să existe un echilibru între valoarea compensației și cea a bunului.

Recursul este nefondat. Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului actualizat plătit de chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Prin Legea nr. 1/2009 a fost introdus, după art. 50 din Legea nr. 10/2001, art. 50 1 , conform căruia proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Acest ultim text de lege nu este aplicabil în prezenta cauză. Prin sentința civilă nr. 3228 din 10 mai 2004, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, hotărâre irevocabilă, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare prin care reclamanții au dobândit apartamentul din imobilul situat în București, strada P.R. În considerentele acestei hotărâri, intrate în puterea lucrului judecat, s-a reținut că la data înstrăinării apartamentului, funcționarii SC H. SA, cunoșteau existența cererii formulate de autoarea reclamanților pentru restituirea în natură a imobilului, au făcut această mențiune pe cererea de cumpărare formulată de chiriași și că aceștia au fost de rea-credință.

Așa fiind, se constată că, în prezenta cauză, soluția instanței de fond, confirmată de Curtea de Apel nu s-a bazat numai pe reținerea relei-credințe a cumpărătorilor, dar și pe eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Modalitatea preluării apartamentului de către stat este lipsită de relevanță, textele de lege expuse necuprinzând nicio prevedere referitoare la acest aspect. Prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, reclamantele nu dețin un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care nu a fost încălcat nici acest articol și nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În atare situație, se constată că instanțele au făcut o corectă aplicare a legii obligându-l pe pârât să le plătească reclamantelor suma actualizată a prețului apartamentului.

În consecință, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele T.V. și V.M. împotriva deciziei nr. 473/A din 30 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2011.