ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6005/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6005/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 178 din 11 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 11301/118/2009, Tribunalul

Constanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta P.M.B. în contradictoriu

cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință a obligat

pârâtul să plătească reclamantei suma de 80.000 euro cu titlu de despăgubiri morale,

în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății. Au fost

respinse ca nefondate celelalte pretenții ale reclamantei.

În justificarea soluție,

prima instanță a reținut că reclamanta P.M.B. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la repararea

prejudiciului moral suferit de bunicul și tatăl său prin condamnările politice,

prin acordarea unei indemnizații cu caracter compensatoriu astfel: câte 200 euro

pe fiecare zi de închisoare pentru bunicul său, adică 432.000 euro și câte 400 euro

pentru fiecare zi de închisoare pentru tatăl său, respectiv 1.728.000 euro, în total

suma de 2.160.000 euro.

Tribunalul a reținut că

probele administrate atestă faptul că reclamanta este fiica defunctului B.T. și

totodată nepoata de fiu a defunctului B.M.M. care, prin sentința penală nr. 354

din 07 iulie 1952 pronunțată de Tribunalului Militar Constanța în Dosarul nr. 453/1952

au fost condamnați, primul la 6 ani temniță grea, 3 ani degradare civică și confiscarea

totală a averii, iar al doilea la 12 ani temniță grea, 3 ani degradare civică și

confiscarea totală a averii, pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen.

Potrivit adresei din

16 ianuarie 1992 a Ministerului Justiției-Direcția Instanțelor Militare, B.M. a

fost arestat la data de 14 mai 1952 și pus în libertate la data de 12 mai 1958,

iar B.T., arestat la aceeași dată, a fost eliberat în anul 1964.

S-a avut în vedere incidența

prevederilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, potrivit cărora „constituie de drept

condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute

în art. 209 C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie

1948, cu modificările și completările ulterioare”.

S-a apreciat că, fiind

descendentă de gradul I și II a celor doi condamnați, este îndeplinită pentru reclamantă

și cerința impusă de art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, în ceea ce privește persoanele

îndreptățite să solicite instanței de judecată obligarea statului la acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Că prin decizia

nr. 2189 din 11 octombrie 2007

emisă de C.C.C.L.R.A.

,

i s-a acordat lui B.T.

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, iar în baza hotărârii din 13

iulie 1990 date de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate

din motive politice conform Decret-Lege nr. 118/1990, acesta a beneficiat de o indemnizație

de 200 RON lunar pentru fiecare an de detenție, începând cu data de 30 martie 1990,

precum și de toate celelalte drepturi acordate de art. 3 alin. (2) și art. 4 din

Decretul-Lege nr. 118/1990.

S-a avut în vedere că

potrivit declarației date în fața instanței de judecată la termenul din 28

ianuarie 2009, nici reclamanta și nici autorii săi nu au beneficiat de prevederile

vreunei alte legi speciale care acordă drepturi, indemnizații urmașilor persoanelor

persecutate politic pentru prejudicial moral suferit.

De asemenea s-a reținut

că în literatura juridică s-a conchis în sensul că dauna morală constă în atingerea

adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența

fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare,

prestigiu profesional și alte valori similare. Deși este real că stabilirea cuantumului

despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare,

instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele

negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor

morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care

au fost receptate consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectat situația

familială, profesională și socială; aprecierea instanței trebuie să fie rezonabilă

și echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii

judiciare.

Ori, prin condamnare,

autorilor reclamantei li s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale

ale omului, iar durerile psihice și suferințele fizice provocate de o astfel de

măsură, precum și consecințele ei asupra familiilor celor condamnați pot și trebuie

să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.

S-a făcut trimitere la

soluțiile jurisprudențiale ale C.E.D.O., iar sub aspectul întinderii despăgubirilor,

instanța de fond s-a raportat la ansamblul probelor administrate, cât privește consecințele

inerente pe plan fizic și psihic suferite de cei doi condamnați, perioada arestării

lor - 12 ani B.T. și 6 ani M.M.B., afectarea reputației condamnaților și a familiilor

lor în comunitatea din care făceau parte și stigmatul de condamnat politic care

a dus la marginalizarea familiei în cadrul comunității, atingerea adusă drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului, lipsirea de posibilitatea de a-și continua

activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare pentru ei și familiile

lor.

S-a reținut totuși că

prin trecerea unei perioade îndelungate de timp de la data producerii faptei și

până în prezent – peste 50 de ani – a intervenit o atenuare semnificativă a prejudiciului

moral și că, prin însăși înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009) a

efectelor hotărârii judecătorești de condamnare cu caracter politic constituie o

satisfacție rezonabilă.

Nu în ultimul rând, decedând

în anul 1983, cei condamnați nu vor fi beneficiarii direcți ai despăgubirilor ce

se vor acorda, ei resimțind consecințele fizice și psihice ale condamnării într-o

măsură mai mare decât descendenta lor.

În aceste condiții s-a

apreciat că acordarea sumei de 80.000 euro (50.000 euro pentru B.T. și 30.000 euro

pentru B.M.) este de natură să ofere reclamantei o satisfacție cu caracter compensatoriu,

fiind apreciată de instanță că echilibrată și în deplină concordanță cu practica

instanței europene și a instanței supreme.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel, în termen legal, reclamanta P.M.B., care a criticat-o pe considerentul

aprecierii în concret făcute asupra cuantumului prejudiciului și acordării – față

de întreg ansamblul probator – doar a sumei de 80.000 euro, respectiv, 50.000 euro

pentru condamnarea de 12 ani a tatălui și 30.000 euro pentru cea suferită de bunicul

său.

Apelanta a susținut că

deși au fost preluate în motivare elementele conferite de situația de fapt expusă

prin acțiune și dovedită prin probele administrate, instanța de fond s-a limitat

la această valoare față de cea cerută, fără a observa că antecesorii reclamantei

au suferit condamnări la pedeapsa privativă de libertate îndelungate, executată

în condiții infernale, cu încălcarea regimului de executare a pedepselor existent

chiar în perioada sistemului politic totalitar. S-a criticat faptul că nu a fost

avută în vedere accentuarea, pe măsura trecerii timpului, a suferinței morale, datorită

faptului că represaliile regimului comunist au continuat și după liberarea din penitenciar,

prin interdicțiile primite în legătură cu exercitarea dreptului la muncă și marginalizarea

lor în societate, dar și a stării fizice general degradate a tatălui apelantei,

ca urmare a regimului de detenție.

Apelanta reclamantă a

solicitat să se constate că datorită situației de fapt nici antecesorii săi dar

nici ea nu au avut o viață de familie normală, motiv pentru care acordarea sumei

de 80.000 euro este insuficientă pentru acoperirea întregului prejudiciu.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, a declarat apel, în termen legal și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, arătând în critica sa de netemeinicie faptul că în privința

acordării daunelor morale, instanțele de judecată trebuie să aprecieze, de la caz

la caz, asupra necesității atribuirii unor sume în acest sens, iar în ce privește

cuantificarea lui, această operațiune nu este supusă unor criterii legale de determinare,

fiind nevoie de existența unor elemente probatorii adecvate care să permită găsirea

unor asemenea criterii.

S-a făcut trimitere la

scopul Legii nr. 221/2009 și s-a solicitat admiterea acestui apel și schimbarea

hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii.

Prin decizia nr. 203C

din 27 septembrie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu

minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a stabilit cuantumul

despăgubirilor la suma de 15.000 euro; a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanta P.M.B. împotriva aceleiași sentințe.

În urma examinării sentinței

atacate, în raport de motivele invocate, Curtea a apreciat că apelul pârâtului este

întemeiat, iar apelul reclamantei este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Reglementarea specială

adusă prin Legea nr. 221/2009 a urmărit crearea unui cadru legal de acordare a unor

despăgubiri pentru

prejudiciul moral suportat de persoanele care au suferit de pe

urma persecuțiilor din perioada regimului comunist, dar nu în sensul echivalenței

acoperirii prejudiciului de natură patrimonială, generat de pierderea de către cel

condamnat a proprietății asupra bunurilor sale, a locului de muncă ori a unui posibil

câștig viitor general acceptat, raportat la pregătirea și la evoluția profesională

normală a persoanei în cauză în absența măsurilor represive exercitate asupra sa,

ci în sensul obținerii unei satisfacții de ordin moral, care rezultă în primul rând

din acceptarea de către stat a existenței unei asemenea situații, iar în subsidiar

din plata unor compensații echitabile.

Din acest punct

de vedere, cu toate că instanța de fond a apreciat că, spre deosebire de evaluarea

prejudiciului material, în cazul celui care se adresează valorilor personale nepatrimoniale

se impune operarea cu criterii de determinare diferite - care în absența unor elemente

impuse de lege trebuie racordate la cele avute în vedere în jurisprudența instanței

supreme și, mai recent, a Curții Europene a Drepturilor Omului - în final Tribunalul

a analizat într-un mod cu totul general chestiunea sumei acordate cu titlu de reparație

morală, fără argumentarea pe specificul speței a justeței sumei conferite.

Ori, în speță,

susținerile apelantei reclamante potrivit cu care, suferințele atroce (necontestate)

ale tatălui și bunicului său prin prisma condamnărilor politice și măsurilor represive

luate după instaurarea regimului comunist, ar impune acordarea, către sine, a unei

despăgubiri morale în cuantumul solicitat, nu își găsesc fundamentul în situația

de fapt (reclamanta fiind născută în anul 1968, la cca. 10 ani de la eliberarea

bunicului său din închisoare și la 4 ani de la eliberarea tatălui său) și nici nu

vizează o corectă aplicare a principiului echității, valabil și în material atingerii

aduse drepturilor nepatrimoniale.

Tocmai în aplicarea

acestui principiu legiuitorul a urmărit evaluarea acestor daune morale în strânsă

legătură cu despăgubirile de ordin material de care au beneficiat aceste persoane

în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, dar și acordarea

de compensații cu caracter reparatoriu persoanelor care au fost direct și incontestabil

afectate de măsura represivă.

S-a mai avut

în vedere că nu este de admis susținerea că simpla apartenență la categoria persoanelor

ce au doar virtual dreptul de a primi astfel de reparații (ca în speță, descendentul

celor doi condamnați de grd. I și respectiv, II) este de ajuns pentru a pretinde

acordarea de daune morale pentru suferințele antecesorilor săi; prin precizarea

clasei de persoane îndreptățite, legea a urmărit nu extinderea, ci dimpotrivă, restrângerea

numărului persoanelor care pot invoca un drept pe temeiul art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009, anume, a celor care pot pretinde un prejudiciu propriu de natură nepatrimonială,

urmare condamnării politice.

Aplicând în

speță acest principiu, Curtea a constat că singurele pretenții pe care le putea

formula apelanta reclamantă vizau prejudiciul moral suferit ca urmare a consecințelor

măsurilor luate asupra tatălui său, motiv pentru care suma de 80.000 euro, excesivă

în raport și de sumele statuate prin hotărâri ale C.E.D.O., a fost redusă la valoarea

de 15.000 euro, în echivalent în RON la data plății.

S-a mai avut

în vedere că tatăl reclamantei a decedat în anul 1999, primind până la acea dată

conform deciziei din 13 iulie 1990 a Comisiei pentru acordarea drepturilor persoanelor

persecutate din motive politice o indemnizație de 2.400 RON.

S-a constatat

că apelul pârâtului este fondat, dar nu pentru că descendenții nu pot beneficia

de plano de acoperirea acestui prejudiciu, ci pentru că în cauză evaluarea acestui

prejudiciu s-a realizat global, pentru ambii antecesori ai reclamantei astfel că

a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului cu consecința schimbării

în parte a hotărârii atacate și obligării pârâtului la 15.000 euro cu titlu de despăgubiri,

în echivalent în RON la data plății.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs reclamanta

P.M.B., și pârâtul

Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel de către reclamantă vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel recurenta susține

că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în condițiile

în care despăgubirile stabilite, în sensul acordării unei sume globale de 15.000

euro echivalentul în RON la data plații, nu reflectă suferințele și prejudiciile

cauzate prin măsura condamnării la 6 ani închisoare a tatălui său și respectiv 12

ani închisoare pentru bunicul său.

Aceasta întrucât regimul

de detenție nu s-a limitat doar la simpla trecere a timpului în scopul executării

pedepsei, fiind aplicate cele mai crunte corecții fizice zilnic; - s-a încercat

reeducarea în sensul exterminării personalității, prin supunerea la cele mai josnice

tratamente, umilința suferită fiind de natura a inhiba orice instinct sau orice

sentiment uman.

Mai mult, teroarea la

care au fost supuși tatăl și bunicul reclamantei, a fost de natură a lăsa sechele

asupra organismului, tatăl reclamantei suferind de un tic nervos care ulterior i-a

atras batjocura noii societăți formate, afectând-o și pe reclamantă.

De asemenea, s-a mai arătat

că ulterior executării pedepsei, tatălui și bunicului reclamantei li s-au pus piedici

în ceea ce privește găsirea unui loc de munca.

În consecință, susține

recurenta, deși instanța a analizat în mod corect situația de fapt dedusă judecații

și a avut în vedere întregul material probator administrat în cauza, deși a apreciat

în mod just că orice condamnare politica produce de drept un prejudiciu de ordin

moral, la aprecierea în concret a cuantumului prejudiciului considerat a fi cauzat,

instanța a apreciat în mod greșit, în sensul acordării unei sume globale de 15.

000 euro.

În dezvoltarea criticilor

formulate, pârâtul a arătat următoarele:

Instanța de apel a stabilit

cuantumul daunelor morale având în vedere susținerile reclamantei, dar nu a reținut

sub nici un aspect faptul că prin O.U.G. nr. 62/2010 a fost plafonat cuantumul sumelor

pe care instanța le poate acorda pentru cel care a suferit în mod direct măsura

cu caracter politic și pentru descendenții acestuia.

Urmare acestui act normativ,

instanța putea să acorde cu titlu de despăgubiri morale cel mult 7.500 euro, adică

maxim 5.000 euro ca descendent de gradul I după tată și maxim 2.500 euro ca descendent

de gradul II după bunic.

Mai mult, prin hotărârea

pronunțată, instanța de apel nu a ținut seama că prin Deciziile Curții Constituționale

nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din

21 octombrie 2010, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție, temeiul

legal privind acordarea

de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este suspendat de drept.

Analizând recursurile

în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul reclamatei,

ce poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se privește

ca fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce succed:

Instanța de apel a dimensionat

daunele morale de care poate beneficia reclamata în raport de consecințele negative

produse asupra autorilor ei, de

suferințele necontestate ale tatălui și bunicului

său prin prisma condamnărilor politice și măsurilor represive luate după instaurarea

regimului comunist, măsuri ce nu își găsesc fundamentul în situația de fapt și nici

nu vizează o corectă aplicare a principiului echității.

Situația de fapt stabilită

în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate și care,

față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., nu mai poate fi reapreciată în faza

de judecată a recursului, a relevat că autorii reclamantei, B.T. și B.M.M., prin

sentința penală nr. 354 din 07 iulie 1952 pronunțată de Tribunalului Militar Constanța

au fost condamnați, primul la 6 ani temniță grea, 3 ani degradare civică și confiscarea

totală a averii, iar al doilea la 12 ani temniță grea, 3 ani degradare civică și

confiscarea totală a averii, pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen.

Caracterul politic al

condamnării, stabilit de prima instanță pe baza probelor administrate, în condițiile

Legii nr. 221/2009, nu a constituit obiect al criticilor formulate în căile de atac

exercitate.

Împrejurarea că tatăl

reclamantei a suferit o detenție de 6 ani temniță grea, 3 ani degradare civică și

confiscarea totală a averii iar bunicul 12 ani temniță grea, 3 ani degradare civică

și confiscarea totală a averii, ambii condamnați pentru fapta prevăzută de art.

209 pct. 3 C. pen., sunt elemente care fără dubiu au cauzat un prejudiciu moral,

constând într-o stare de frustrare și demoralizare profesională.

Deși este adevărat că

stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial

include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii,

cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic,

importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori

și intensitatea cu care au fost receptate consecințele vătămării, măsura în care

i-a fost afectată situația familială, profesională și socială; aprecierea instanței

trebuie să fie rezonabilă și echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv

produs victimei erorii judiciare.

Ori, așa cum în mod corect

a reținut prima instanță, prin condamnare, autorilor reclamantei li s-a adus atingere

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar durerile psihice și suferințele

fizice provocate de o astfel de măsură, precum și consecințele ei asupra familiilor

celor condamnați pot și trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.

Sub aspectul întinderii

despăgubirilor, Înalta Curte constată că instanța de fond s-a raportat la ansamblul

probelor administrate, cât privește consecințele inerente pe plan fizic și psihic

suferite de cei doi condamnați, perioada arestării lor - 12 ani B.T. și 6 ani M.M.B.,

afectarea reputației condamnaților și a familiilor lor în comunitatea din care făceau

parte și stigmatul de condamnat politic care a dus la marginalizarea familiei în

cadrul comunității, atingerea adusă drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului, lipsirea de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de

a obține venituri corespunzătoare pentru ei și familiile lor.

În verificarea legalității

deciziei recurate, prin aplicarea criteriilor de evaluare a daunelor acordate în

raport de dovezile administrate în cauză, Înalta Curte urmează a avea în vedere

împrejurarea că reclamanta este fiică și nepoată supraviețuitoare a celor față de

care s-a dispus condamnarea, că această condamnare a avut o durată excesivă, condamnări

ce au avut consecințe și în viața reclamantei pe plan psihic, social și profesional.

În respectarea principiului

proporționalității și al criteriilor exemplificate, față de durata pedepsei cu închisoare

aplicată autorilor reclamantei, pedeapsă care a fost efectiv executată, ținând seama

și de consecințele produse și ulterior în viața familiei, Înalta Curte apreciază,

în acord cu prima instanță că suma de 80.000 euro reprezintă o justă despăgubire

pentru prejudiciul moral produs.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta P.M.B. împotriva deciziei

nr. 203C din 27 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale; va modifică în parte decizia atacată în sensul că va

respinge ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Constanța împotriva sentinței civile nr. 178 din 11

fbruarie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă; menținând celelalte

dispoziții ale deciziei atacate.

Recursul pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța urmează a fi respins

ca nefondat, pentru considerentele ce succed:

Critica potrivit căreia

instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor morale având în vedere susținerile

reclamantei, dar nu a ținut seama de faptul că prin O.U.G. nr. 62/2010 a fost plafonat

cuantumul sumelor pe care instanța le poate acorda pentru cel care a suferit în

mod direct măsura cu caracter politic și pentru descendenții acestuia nu poate fi

primită întrucât acesta este formulată omisso medio.

Pe de altă parte, este

adevărat că la data pronunțării hotărârii recurate era în vigoare O.U.G. nr. 62/2010

și

își producea pe deplin efectele.

Potrivit art. I din O.G.

nr. 62/2010, publicat în M. Of. nr. 446/1.07.2010, art. 5, alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, se modifică în sensul că pot fi acordate despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare, de până la 10.000 euro, pentru persoana

care a suferit condamnarea sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, 5.000 euro, pentru soțul/soția și descendenții de gradul 1

și respectiv 2.500 euro, pentru descendenții de gradul al 2-lea.

Însă, Legea

nr. 221/2009 prevede la art. 5 alin. (1

1

) că, la stabilirea cuantumului

despăgubirilor, instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita

la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la

condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum

și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și

al O.U.G. nr. 214/1999.

Cu toate că legiuitorul

nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina

și jurisprudența au consacrat totuși anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor

acordate cu acest titlu, cum este echitatea și proporționalitatea.

De aceea, Înalta Curte,

prin raportare concretă la datele cauzei, în aplicarea efectivă a principiilor echității

și proporționalității, cu scopul de a acoperi, pe cât posibil în acest mod, consecințele

negative suferite de autorii reclamantei prin condamnarea cu caracter politic, apreciază

că suma de 80.000 euro acordată de prima instanță este o măsură eficientă pentru

recunoașterea suferințelor cauzate.

Pentru considerentele

expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Vrancea împotriva deciziei nr. 203C din 27 septembrie 2010

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta P.M.B. împotriva deciziei nr. 203C din 27 septembrie 2010 pronunțată

de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie,

precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică în parte decizia

atacată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța împotriva sentinței civile nr. 178 din

11 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Constanța împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 septembrie 2011.